Aeroportul Băneasa, MONUMENT istoric din 2011, nu are o placă menită să-i ateste statutul. Este o carte vie a întregii istorii a aviației românești
Sunt aproape 113 ani de când prințul George Valentin Bibescu, împătimit al zborului, a pus bazele primului aeroport al României și 14 ani de când, printr-un ordin al ministrului Culturii, Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa – Aurel Vlaicu a fost declarat monument istoric, grupa valorică „A”. De la momentul clasării, pe clădirea aeroportului nu a fost montată o placă, prevăzută de lege, care să-i ateste calitatea, demers pentru care militează încă de atunci un veteran al istoriei aviației românești, Alexandru Bartoc, și care, la aproape 85 de ani, a trăit în persoană evenimente de-a dreptul istorice în prima aerogară a țării, așa cum a împărtășit într-o conversație cu reporterul Gândul. Contactați de Gândul, oficialii Companiei Naționale Aeroporturi București (CNAB) și-au declarat susținerea pentru demersurile cu valori culturale și istorice. Importanța istorică, dar și valoarea arhitecturală a Aeroportului Băneasa sunt nu numai incontestabile, ci și instituite prin lege. Este vorba de Ordinul nr. 2.455 din 30 iunie 2011 privind clasarea în Lista monumentelor istorice, grupa valorică „A”, a imobilului „Terminal pasageri – Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa – Aurel Vlaicu”, semnat de ministrul Culturii și Patrimoniului Național de la acea vreme, Kelemen Hunor. Din acea perioadă, încearcă Alexandru Bartoc, acum în vârstă de aproape 85 de ani, o enciclopedie vie a aviației românești, să determine montarea unei plăci care să-i ateste valoarea, după cum a povestit reporterului Gândul, cu detalii inedite din istoria primei aerogări a României. Alexandru Bartoc, de meserie inginer constructor, a lucrat la Institutul de Proiectări, Transporturi, Auto, Navale și Aeriene (IPTANA) și care a înființat în 1996 Fundația Culturală Bartoc, care are ca scop dezvoltarea istoriei aviatice a României. Momente istorice incontestabile Aeroportul Băneasa a fost înființat pe 1 august 1912 de prințul George Valentin Bibescu și în momentul de față este al patrulea aeroport din lume care mai funcționează de la inaugurare, povestește Alexandru Bartoc, după o aerogară din în America, la Maryland, una din Suedia și una din Germania. „Aeroportul Băneasa este deosebit de important din punct de vedere istoric. Dar nu numai, ci din toate punctele de vedere, mai ales că și din punct de vedere arhitectonic, este singurul aeroport din lume construit în formă de elice. Aeroportul actual s-a construit în perioada 1947 – 1952 și dacă se face o fotografie din aer cu ajutorul unei drone se pot vedea cele trei pale ale unei elice, fiind singurul din lume, din câte știu eu, care are această formă”, detaliază președintele Fundației Culturale Bartoc. Amplasat în nordul Capitalei, pe Șoseaua Bucuresti-Ploiești primul aeroport internațional al României a fost proiectat în actuala formă de arhitecții Cleopatra Alifanti, Mircea Alifanti, N. Bădescu, Ascanio Damian, T. Iconomu, Pompiliu Macovei si Al. Șerbescu, potrivit documentelor arhitecților. „Aeroportul Băneasa este o carte vie a întregii istorii aviației românești, nu numai a aviației civile, ci și militară, a raidurilor, a mitingurilor aviatice – anul ăsta la Băneasa va fi în luna la sfârșitul lunii august a 15-a ediție BIAS, organizată de Compania Națională a Aeroporturi București”, povestește Alexandru Bartoc. Din toate punctele de vedere, pe acest aeroport s-au stabilit recorduri deosebite, potrivit octogenarului, care își amintește de momentul în care Carol al II-lea a decorat-o pe Smaranda Brăescu – prima femeie parașutist cu brevet din România, campioană europeană la parașutism (1931) și campioană mondială (în 1932) în urma unui miting care a avut loc în anii 30 pe Aeroportul Băneasa. „Dar dacă vorbim de Aeroportul Băneasa, toate companiile, toată istoria începând din 1920, de la Înființarea Companiei Franco-Române de Navigație Aeriană, prima companie transcontinentală internațională din lume, și până în prezent, până când Otopeniul și-a demarat activitatea (LINK), totul s-a desfășurat pe acest aeroport, iar în timpul război a avut o mare importanță”, spune Alexandru Bartoc. El a participat aici la un eveniment istoric, în 1967, când a avut șansa, datorită unui personaj important care a lucrat la TAROM, Alexandru Danielopol, să fie prezent la Aeroportul Băneasa când a venit Henri Coandă și a fost primit de Elie Carafoli. Primul zbor al TAROM în jurul lumii „De pe Aeroportul Băneasa a început un zbor în jurul lumii pe 21 decembrie 1969, un zbor extraordinar care a fost lansat de către niște oameni de afaceri din Turcia și au apelat la toate companiile din lume pentru a face un zbor în jurul lumii. Or nicio altă companie în afară de TAROM nu s-a angajat în așa ceva și s-a zburat cu un IL-18 cu două echipe de piloți și comandanți la bord”, spune Alexandru Bartoc. Potrivit presei vremii, zborul, care a acoperit 47.000 km, a fost comandat prin ONT în beneficiul unei întreprinderi de turism din Turcia „TURATURISM”, cu 56 de turiști turci la bord, care au petrecut Anul Nou la New York, apoi au revenit în Istanbul. Aeronava Tarom avea un echipaj alcătuit din 13 membri: „12 bărbaţi şi o singură femeie” „La New York, în noaptea de Anul Nou, întregul grup al românilor am ascultat la radio mesajul radiotelevizat al tovarășului Nicolae Ceaușescu și în depărtările în care ne aflam, urările sale au ajuns la noi poleite cu aurul dragostei de patrie”, transmitea echipajul de pe traseu. „S-a finalizat cu succes, dar și cu mari peripeții”, povestește Alexandru Bartoc, prezent pe Aeroportul Băneasca și la plecare, dar și la sosirea aeronavei, impresionat de mărturiile echipajului. „Pe 7 ianuarie 1970, a fost un eveniment, un moment extraordinar, când comandantul a povestit ce s-a întâmplat la traversare a Oceanului Pacific. Toată lumea, toată lumea evita această traversare pentru că era prea lungă de la Tokyo la Los Angeles și exista o singură posibilitate: era o insulă vulcanică, Wake, care în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost transformată de americani și dotată cu o pistă de aterizare pentru a putea ajunge în Japonia, pentru alimentare. Și singura posibilitate era să ajungă pe această insulă, dacă pierdeau insula era o treabă catastrofală. Și povestea comandantul și îi curgeau lacrimile, pentru că era cerul acoperit și nu se vedea, erau pe direcție, dar nu vedeau insula. Și la un moment dat Dumnezeu pur
Casa Coandă, donată Academiei de familia ilustrului inventator, uitată de la finanțare pentru reabilitare și amenajare
Oricine merge pe una dintre cele mai selecte artere din centrul Bucureștiului, Bulevardul Lascăr Catargiu, poate vedea, la jumătatea distanței dintre Piața Romană și Piața Victoriei, la numărul 29, o clădire impunătoare, cu un etaj și mansardă, dar vizibil deteriorată și cu un aer părăsit, Un lacăt zdravăn este pus pe un lanț care înconjoară de două ori poarta masivă de metal, acum foarte ruginită. Mai mult, în urmă cu zece zile, la final de aprilie, trecătorii de pe lânga latura dintre bulevard și strada Henri Coandă încă puteau vedea agățate afișe uitate de multe săptămâni cu avertizarea: „Vă rugăm ocoliți! Cad țurțuri”. Doar plachetele de pe ziduri arată care este rolul clădirii-monument istoric, acela de „Casă memorială Henri Coandă”. Este un rol pe care, în ciuda demersurilor iubitorilor aviației, mai vechi și mai noi, nu și-l poate duce la îndeplinire, pe termen nedeterminat, din cauza lipsei alocărilor bugetare pentru finanțarea proiectului de reabilitare și amendajare, așa cum au transmis reprezentanții Academiei Române, proprietară a obiectivului, la solicitarea Gândul. Saga Muzeului Coandă a fost detaliată pentru cititorii Gândul de unul dintre veteranii aviației, inginerul Alexandru Bartoc, un adevărat cronicar al domeniului, care chiar a fost prezent când inginerul aeronautic de geniu a revenit în țară și s-a numărat printre voluntarii care s-au luptat pentru deschiderea primului Muzeu Coandă, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol. Gândul a vorbit și cu inginerul Sorin Dinea, coordonatorul Asociației Henri Coandă, care s-a alăturat acum mai bine de 30 de ani demersurilor de aducere a clădirii la stadiul stipulat prin actul de donație. Henri Coandă a sosit în România, după enorme presiuni ale regimului comunist, în 1967, pe Băneasa, singurul aeroport deschis la acea dată în Capitală, înainte de inaugurarea Aeroportului Otopeni, deschis în 1970, și care îi poartă în prezent numele. Alexandru Bartoc, acum în vârstă de 84 de ani, pasionat de aviație, a fost prezent la sosirea savantului în țară. Lucra la acea vreme ca inginer constructor la Institutul de Proiectări, Transporturi Auto, Navale și Aeriene (IPTANA), proiectantul aeroportului din Otopeni. În prezent, dedicatul octogenar se ocupă și de coordonarea Muzeului Național al Aviației Române, aflat acum în renovare. În urmă cu 55 de ani, s-a luptat, alături de alți colegi de la IPTANA, pentru deschiderea primului Muzeu Coandă, iar în prezent, dezamăgit de starea clădirii, se simte responsabil să se implice pentru a da un imbold procesului de reabilitare și reamenajare a muzeului. „Eu am fost când a venit Coandă, în 1967 și a fost cu mare tam-tam. Și eu poate nu mă implicam, dar în ‘69-‘70 când a venit, s-a luat hotărârea ca să se facă muzeu. Coandă a venit așa, în ultima clipă, și trebuia să fie gata repede, repede. Eu atunci eram tot la IPTANA și plecam de la ora 15:00, că serviciul pe vremea aia era de la 07:00 la 15:00. Eu și cu alți câțiva veneam voluntari și lucram acolo până seara târziu, până să prindem ultimul tramvai”, rememorează Alexandru Bartoc, pentru Gândul, cu peste o jumătate de secol mai târziu. Astfel, prin Hotărârea Consiliului de Ministri, în anul 1970 s-a aprobat înființarea Muzeului Științific (Henri Coandă) al Academiei RSR, care a funcționat la etajul clădirii până la 11 martie 1977. „Muzeul s-a înființat rapid, după ce Nicolae Ceaușescu a dat dispoziție să fie realizat urgent, astfel să putem marca 50 de ani de la epocala realizare a lui Henri Coandă din 1910”, povestește Alexandru Bartoc. Nicolae Ceauşescu l-a primit pe savantul Henry Coandă. (9 iulie 1967) / Sursa: Fototeca online a comunismului românesc, Cota: 418/1967 După uriașul cutremur din 1977, cel mai distructiv seism din România, cu peste 1.500 morți și 11.300 de răniți prinși sub clădirile prăbușite, la dispoziția conducerii PCR, muzeul a fost desființat, iar clădirea transferată în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, Oficiul pentru Deservirea Corpului Diplomatic (ODCD). O vreme după desființare, în clădire a funcționat Ambasada Algeriei. „A fost un muzeu deosebit, dar numai că s-a întâmplat cutremurul și, în 10 martie 1977, Ceaușescu a luat hotărea să se desființeze, pentru că erau mai multe ambasade care rămăseseră fără clădiri după cutremur. A luat lucrurile din muzeu și le-a dus la Muzeul Tehnic din Parcul Carol. Când s-a spus acum câțiva ani că se va face, m-am dus, am cercetat inventarele, în sfârșit, ce să mai. Numai că nu se poate găsi o soluție ca să se facă muzeul și eu sunt foarte, foarte supărat”, spune Alexandru Bartoc. „Un muzeu Coandă se poate înființa în orice casă, dar această clădire a aparținut familiei și are un caracter memorial” Sorin Dinea coordonează Asociația Henri Coandă din 2011, dar strădaniile lui pentru redeschiderea muzeului datează dinaintea înființării acesteia. „Primul demers care a fost făcut înainte de a se înființa Asociația Henri Coandă de către noi, ca persoane fizice, a fost în 1994. Eu sunt inginer de aviație, am făcut facultatea la Aerospațiale, la Politehnică, și am interacționat cu cadrele didactice și cu oameni care au avut cumva legătură cu Coandă. Atunci am aflat și din arhive că a existat un muzeu până în 1977 și a mi-am pus problema de ce nu mai există. În 1994 au făcut primul demers să strângem niște semnături, a semnat Radu Voinea, fostul secretar general al Academiei pe vremea când a venit Coandă și ulterior președinte al Academiei Române, a semnat fostul custode al muzeului, Ion Cojocaru, și ne-am oprit, pentru că nu știam ce să facem mai mult”, povestește Sorin Dinea. În 2010, Sorin Dinea a înființat Asociația Henri Coandă, la centenarul avionului cu reacție, expus lumii în 1910 la Paris. Povestea Casei Coandă, de la momentul înființării primului muzeu, a trecut prin numeroase „provocări” administrative, juridice, inclusiv în instanță, documentate exhaustiv de Asociația Henri Coandă. Dincolo de toate acțiunile birocratice și în instanță, membrii Asociației luptă pentru concretizarea scopului inițial al clădirii donate. „Am elaborat un proiect expozițional pentru a transforma acest imobil nu numai într-un muzeu, ci și într-o casă memorială. Pentru că un muzeu Coandă se poate înființa în orice
Istoria Crucii de pe Caraiman, povestită de cel care a introdus-o în Guinness Book
În urmă cu aproape o sută de ani, zeci de voluntari din mai multe zone din țară mergeau la sfârșit de săptămână să ajute la ridicarea Crucii Eroilor de pe Caraiman, care este, din 2013, cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan. Nu este deloc o coincidență faptul că printre voluntarii care cărau materiale de construcții în vârful muntelui era și un tânăr din București, Frantz Bartok, care i-a lăsat cu limbă de moarte fiului lui, Alexandru Dan Bartoc, să aibă grijă ca monumentul să nu se prăpădească. Acesta nu este nimeni altul decât autorul demersurilor de înscriere în Guinness Book și cel care convins Ministerul Apărării Naționale să se implice în restaurarea monumentului, proiect de amploare finalizat în 2023. Alexandru Bartoc, acum în vârstă de aproape 85 de ani, de meserie inginer constructor, a povestit, pentru Gândul, toate provocările pe care le-a depășit pentru a-și ține promisiunea față de tatăl său și anunță un nou proiect pentru care a început să se lupte, în calitate de președinte-fondator al Fundației Culturale Bartoc, care are ca scop dezvoltarea istoriei aviatice a României. Crucea Eroilor Neamului de pe vârful Caraiman din Munții Bucegi este amplasată la altitudinea 2.291 m, are o înălţime de 39,37 m, inclusiv soclul, anvergura braţelor orizontale fiind de 14,97 metri. Monumentul a fost ridicat pentru a cinsti memoria eroilor căzuți la datorie în Primul Război Mondial, la inițiativa Reginei Maria și a Regelui Ferdinand I al României. Construcţia crucii a început în 1926 şi a durat doi ani şi patru luni. În 2013, a fost înscrisă în Guinness Book, la inițiativa lui Alexandru Bartoc , fiind declarată cea mai mare cruce pe un vârf montan din lume. Tot Alexandru Bartoc este cel care a semnalat deteriorarea monumentului, într-o audiență la Ministerul Apărării. Lucrările de restaurare au început în 2018, fiind primul proiect al MApN cu fonduri europene. Alexandru Bartoc s-a născut în octombrie 1940, la aproximativ 12 ani de la inaugurarea Crucii de pe Caraiman, la constucția căreia a contribuit și tatăl său, Frantz Bartok, în amintirea căruia s-a luptat pentru a o consolida. Aceasta este parte a unui nou proiect pentru care se zbate în prezent, la aproape 85 de ani. „Și acum mă zbat, dar este foarte greu, este foarte greu. Mă zbat pentru a iniția un program național intitulat «Crucea eroilor neamului 2028». În program am inclus realizarea unui teleferic din Bușteni direct la cruce, ca să meargă mai mulți pelerii, că altfel le e greu să meargă. Apoi, realizarea Bisericii eroilor neamului de pe platoul Bucegi, pentru care primele demersuri au fost făcute în 2010, iar pe locul trei, transformarea Casei Schiel, unde se adunau și de unde luau voluntarii rucsacele cu materiale care se adunau până sâmbătă și erau cărate cu funicularul din Bușteni, de la fabrica de hârtie sau celuloză”, explică Alexandru Bartoc. Casa Schiel, clasată din 2020 în Lista monumentelor istoric, i-a aparținut lui Otto Schiel, fost primar al Bușteniului, director al fabricii de hârtie, descendent al fraților Karl și Samuel Schiel, cei care sunt considerați întemeietorii orașului modern Bușteni. Originari din Râșnov, ei au înființat în 1882 Fabrica de Hârtie din Bușteni, unde lucrau 1.143 de muncitori, potrivi monografiei orașului. Cum s-a ridicat monumentul de pe Caraiman „Și când a fost cu crucea, și m-am zbătut foarte mulți ani până am obținut certificatul de la Guinness Book, am cerut două lucruri: să se scrie cel mai înalt monument din lume, la peste 2.291 de metri și, în al doile rând, să nu mi se trecă numele, pentru că eu n-am nicio contribuție, nici la poiectare, nici la construcție. Este adevărat, tatăl meu a fost voluntar la construcția crucii, în perioada 1926 – 1928”, rememorează Alexandru Bartoc. Voluntarii se duceau sâmbăta și duminica,ca să care mâncare, cărămizi, nituri de la Casa Schiel. Ei făceau sâmbăta un drum până sus pe platou, la cruce, se culcau repede – la început pe niște prelate, după aia au făcut și corturi -, iar a doua zi dimineața, la 04:30 – 05:00, când se crăpa de ziuă, mai coborau o dată și mai luau un rucsac de la Casa Schiel, pentru că era nevoie de oameni și era foarte greu. „Grinzile au fost cărate cu boi și se întâmpla și nenorocire din asta, pentru că la început erau gratis și le dădeau numai fân. Până la urmă, grinzile astea o luau la vale și trăgeau după ele și cei doi boi, și țăranul, care, într-o disperare, ținea de ei și se ducea și el în prăpastie”, povestește Alexandru Bartoc. Voluntatarii erau și de la București, dar și de la Brașov și Sibiu. Mergeau prin rotație, într-un weekend cei din Capitală, în următorul, cei din Brașov și Sibiu. „Voluntariatul pe vremea aia era o treabă serioasă, adică era o treabă la care angrenau oamenii, nu că te trimitea «Băi, du-te că te trec pe lista cutare sau îți dau nu știu ce»”, mai spune octogenarul. Cum a înscris Crucea în Cartea Recordurilor „Treaba a fost destul de încurcată, să zic. Eu m-am apucat de treaba asta în 1995, când a murit tatăl meu și mi-a spus înainte: «Dane, ocupă-te de Cruce, că o să se dărâme, nu s-a făcut nimic la ea». Timp de cinci ani am tot făcut memorii, încolo, încoace, nimic, nimeni nu se uita la mine. În 2000, Dumnezeu mi-a dat un gând: Domnule, asta e cea mai înaltă cruce din lume, la peste 2.291 de metri. Și atunci am studiat tot, din 2000 până în 2008, am studiat peste 300 de cruci din lume și am ajuns la concluzia că această cruce clar e cea mai mare. Din 2008 am făcut formele pentru Guinness”, povestește Alexandru Bartoc. Demersul nu s-a concretizat peste noapte, ci peste alți cinci ani, tot ca urmare a presiunilor lui Alexandru Bartoc. „Ăia (de la Guinness Book – n.r.) nu s-au uitat la nu știu ce și în 2013 m-am dus eu la Londra, Am ajuns și am găsit serviciul undeva într-un bloc.
Istoria Crucii de pe Caraiman, povestită de cel care a introdus-o în Guinness Book
În urmă cu aproape o sută de ani, zeci de voluntari din mai multe zone din țară mergeau la sfârșit de săptămână să ajute la ridicarea Crucii Eroilor de pe Caraiman, care este, din 2013, cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan. Nu este deloc o coincidență faptul că printre voluntarii care cărau materiale de construcții în vârful muntelui era și un tânăr din București, Frantz Bartok, care i-a lăsat cu limbă de moarte fiului lui, Alexandru Dan Bartoc, să aibă grijă ca monumentul să nu se prăpădească. Acesta nu este nimeni altul decât autorul demersurilor de înscriere în Guinness Book și cel care convins Ministerul Apărării Naționale să se implice în restaurarea monumentului, proiect de amploare finalizat în 2023. Alexandru Bartoc, acum în vârstă de aproape 85 de ani, de meserie inginer constructor, a povestit, pentru Gândul, toate provocările pe care le-a depășit pentru a-și ține promisiunea față de tatăl său și anunță un nou proiect pentru care a început să se lupte, în calitate de președinte-fondator al Fundației Culturale Bartoc, care are ca scop dezvoltarea istoriei aviatice a României. Crucea Eroilor Neamului de pe vârful Caraiman din Munții Bucegi este amplasată la altitudinea 2.291 m, are o înălţime de 39,37 m, inclusiv soclul, anvergura braţelor orizontale fiind de 14,97 metri. Monumentul a fost ridicat pentru a cinsti memoria eroilor căzuți la datorie în Primul Război Mondial, la inițiativa Reginei Maria și a Regelui Ferdinand I al României. Construcţia crucii a început în 1926 şi a durat doi ani şi patru luni. În 2013, a fost înscrisă în Guinness Book, la inițiativa lui Alexandru Bartoc , fiind declarată cea mai mare cruce pe un vârf montan din lume. Tot Alexandru Bartoc este cel care a semnalat deteriorarea monumentului, într-o audiență la Ministerul Apărării. Lucrările de restaurare au început în 2018, fiind primul proiect al MApN cu fonduri europene. Alexandru Bartoc s-a născut în octombrie 1940, la aproximativ 12 ani de la inaugurarea Crucii de pe Caraiman, la constucția căreia a contribuit și tatăl său, Frantz Bartok, în amintirea căruia s-a luptat pentru a o consolida. Aceasta este parte a unui nou proiect pentru care se zbate în prezent, la aproape 85 de ani. „Și acum mă zbat, dar este foarte greu, este foarte greu. Mă zbat pentru a iniția un program național intitulat «Crucea eroilor neamului 2028». În program am inclus realizarea unui teleferic din Bușteni direct la cruce, ca să meargă mai mulți pelerii, că altfel le e greu să meargă. Apoi, realizarea Bisericii eroilor neamului de pe platoul Bucegi, pentru care primele demersuri au fost făcute în 2010, iar pe locul trei, transformarea Casei Schiel, unde se adunau și de unde luau voluntarii rucsacele cu materiale care se adunau până sâmbătă și erau cărate cu funicularul din Bușteni, de la fabrica de hârtie sau celuloză”, explică Alexandru Bartoc. Casa Schiel, clasată din 2020 în Lista monumentelor istoric, i-a aparținut lui Otto Schiel, fost primar al Bușteniului, director al fabricii de hârtie, descendent al fraților Karl și Samuel Schiel, cei care sunt considerați întemeietorii orașului modern Bușteni. Originari din Râșnov, ei au înființat în 1882 Fabrica de Hârtie din Bușteni, unde lucrau 1.143 de muncitori, potrivi monografiei orașului. Cum s-a ridicat monumentul de pe Caraiman „Și când a fost cu crucea, și m-am zbătut foarte mulți ani până am obținut certificatul de la Guinness Book, am cerut două lucruri: să se scrie cel mai înalt monument din lume, la peste 2.291 de metri și, în al doile rând, să nu mi se trecă numele, pentru că eu n-am nicio contribuție, nici la poiectare, nici la construcție. Este adevărat, tatăl meu a fost voluntar la construcția crucii, în perioada 1926 – 1928”, rememorează Alexandru Bartoc. Voluntarii se duceau sâmbăta și duminica,ca să care mâncare, cărămizi, nituri de la Casa Schiel. Ei făceau sâmbăta un drum până sus pe platou, la cruce, se culcau repede – la început pe niște prelate, după aia au făcut și corturi -, iar a doua zi dimineața, la 04:30 – 05:00, când se crăpa de ziuă, mai coborau o dată și mai luau un rucsac de la Casa Schiel, pentru că era nevoie de oameni și era foarte greu. „Grinzile au fost cărate cu boi și se întâmpla și nenorocire din asta, pentru că la început erau gratis și le dădeau numai fân. Până la urmă, grinzile astea o luau la vale și trăgeau după ele și cei doi boi, și țăranul, care, într-o disperare, ținea de ei și se ducea și el în prăpastie”, povestește Alexandru Bartoc. Voluntatarii erau și de la București, dar și de la Brașov și Sibiu. Mergeau prin rotație, într-un weekend cei din Capitală, în următorul, cei din Brașov și Sibiu. „Voluntariatul pe vremea aia era o treabă serioasă, adică era o treabă la care angrenau oamenii, nu că te trimitea «Băi, du-te că te trec pe lista cutare sau îți dau nu știu ce»”, mai spune octogenarul. Cum a înscris Crucea în Cartea Recordurilor „Treaba a fost destul de încurcată, să zic. Eu m-am apucat de treaba asta în 1995, când a murit tatăl meu și mi-a spus înainte: «Dane, ocupă-te de Cruce, că o să se dărâme, nu s-a făcut nimic la ea». Timp de cinci ani am tot făcut memorii, încolo, încoace, nimic, nimeni nu se uita la mine. În 2000, Dumnezeu mi-a dat un gând: Domnule, asta e cea mai înaltă cruce din lume, la peste 2.291 de metri. Și atunci am studiat tot, din 2000 până în 2008, am studiat peste 300 de cruci din lume și am ajuns la concluzia că această cruce clar e cea mai mare. Din 2008 am făcut formele pentru Guinness”, povestește Alexandru Bartoc. Demersul nu s-a concretizat peste noapte, ci peste alți cinci ani, tot ca urmare a presiunilor lui Alexandru Bartoc. „Ăia (de la Guinness Book – n.r.) nu s-au uitat la nu știu ce și în 2013 m-am dus eu la Londra, Am ajuns și am găsit serviciul undeva într-un bloc.