Amintiri și gânduri despre Festivalul George Enescu
S-a terminat ediția din 2025 a Festivalului George Enescu. De câteva zile am revenit la viața obișnuită. Ajunsesem să merg la concertele Festivalului Enescu mai ceva ca la serviciu. Se acumulaseră atâtea restanțe, într-o lună de festival, încât de abia acum, după câteva zile bune de la concertul de închidere, reușesc să găsesc răgazul necesar pentru a împărtăși cu voi, dragi prieteni, câteva impresii. Acestea sunt, în mod evident, subiective. Sunt ale mele și vă invit, de pe acum, să nu fiți de acord cu ele. Dacă sunteți în incongruență cu percepțiile mele, vă rog să mi le împărtășiți și voi pe ale voastre, cu aceeași deschidere cu care o fac eu. Timp de o lună, așa cum am mai spus și în siajul ediției trecute, din 2023, Bucureștiul a devenit capitala mondială a muzicii clasice. Acum, că Festivalul Enescu s-a terminat, a redevenit doar capitala României. Cu 14 milioane de euro, cât reprezentă bugetul alocat pentru o lună de Festival George Enescu – din care majoritatea covârșitoare sunt fonduri publice –, interesul public este absolut justificat, nu doar ca pasiune estetică, dar și din punct de vedere financiar și managerial. În opinia mea, este excepțional că Festivalul George Enescu beneficiază de o asemenea susținere politică din partea bugetului de stat. Cred că este cel mai mare buget pe care l-a avut vreodată. Am mai spus-o, în multe intervenții publice, dar o pot repeta, ca o moară stricată: educația și cultura au nevoie de o infuzie masivă de capital, căci sunt subfinanțate. Festivalul George Enescu merită să fie bine aprovizionat cu bani de la bugetul de stat, căci este singurul produs cultural glocal din patrimoniul imaterial național care poate deveni portdrapelul și brandul de țară pentru România. Aceasta este o secvență dintr-o declarație de-a mea, cuprinsă într-un interviu pe care l-am acordat pentru Gândul, cu două ediții festivaliere în urmă, în 2021. Așadar, nu mi-am propus, în acest articol, să discut despre modul în care au fost cheltuiți banii, în 2025: această chestiune nu reprezintă un interes pentru mine, cel puțin deocamdată. Dar o discuție publică pe o asemenea temă de interes național trebuie să existe, mai cu seamă în legătură cu modul în care urmează să fie pilotat, în continuare, un festival de 14 milioane de euro, care este, indiscutabil, nava-amiral a flotei culturale române: în ce direcție ne deplasăm și ce trebuie îmbunătățit. Am remarcat, prin comparație cu edițiile trecute, că tendința generală este ca festivalul să se extindă pe orizontală (ceea ce reprezintă un fapt pozitiv), dar și să se dilueze ușor pe verticală (ceea ce reprezintă un fapt negativ). Cea de-a doua constatare, cea negativă, este o percepție de-a mea, în ceea ce privește consistența repertoriului, prin comparație cu edițiile trecute: de aceea, vă rog să mă contraziceți, dacă nu sunteți de acord. Prima constatare, cea pozitivă, este însă obiectivă: în 2025, muzica clasică a ajuns în 20 orașe din țară și la Chișinău. Și cu toate acestea, multă lume din România nu a știut că Bucureștiul găzduiește un festival de muzică clasică, în această perioadă: am avut mai multe mărturii în acest sens din partea unor oameni potențial interesați. Cred că o îmbunătățire a comunicării către unele segmente de public tânăr merită o atenție mai apăsată pe viitor. Spectacole pentru familii și copii au continuat și, după părerea mea, cred că ar trebui extinse și mai mult. Au fost inițiate în 2023 de Cristian Măcelaru și au avut, atât la ediția trecută cât și la cea actuală, un mare succes, contribuind la formarea muzicală a noilor generații de melomani, prin cultivarea dragostei pentru muzică de la cele mai fragede vârste. Dimensiunea formatoare a festivalului, exercitată prin spectacole pentru familii și copii, trebuie consolidată. Mi-a plăcut proiectul Enescu în Control: am fost o singură dată, dar ideea de a aduce muzica clasică în cluburile bucureștene este absolut fabuloasă. Când am fost eu, clubul din strada Constantin Mille era arhiplin. Ar fi minunat ca, din când în când, cluburile bucureștene să continue și să dezvolte acest experiment, introducând astfel de momente de muzică clasică (chiar și reinterpretată), cel puțin în partea de început a serilor. Despre proiectul Enescu – JTI Immersive Experience, găzduit de Muzeul Artei Noi Imersive (MINA), nu mă pot pronunța, căci nu am avut curiozitatea de a merge vreodată. Dar dacă este destinat copiilor și familiilor acestora, cred că ideea este bună. În schimb extinderea acestui concept la concertele marilor orchestre mi se pare inadecvată sub toate aspectele. Nu reușesc să înțeleg rostul pentru ideea de a proiecta diferite imagini în mișcare în timpul unui concert destinat adulților pasionați într-un mare festival de muzică clasică. Am foarte bine în minte proiecția multimedia distribuită, joi, 18 septembrie 2025, în timpul simfoniei coregrafice Daphnis et Chloé de Maurice Ravel. M-am uitat cu foarte multă atenție încercând sa-i deslușesc rostul. Nu am reușit să pricep de ce o idilă bucolică – consumată pe o pajiște plină de păstori și păstorițele (în actul I) sau în peștera piraților (în actul II) – se interpretează de către doi dansatori înveșmântați în straie specifice festivalului de muzică electronică Neversea, actul artistic consumându-se într-o sufragerie mobilată ca într-o vilă de milionari recent îmbogățiți din cartierul Pipera (decorată în furnir alb și cu parchet pe jos) sau într-un peisaj industrial postmodern și reinterpretat. Nu reușesc să pricep deloc – deși mi-am dat toată silința – care a fost rolul proiecției într-un concert în care pe scenă a fost Orchestra Națională a Franței dirijată de Cristian Măcelaru. Toată lumea care a venit joi seară, 18 septembrie 2025, la Sala Palatului, îmi imaginez că a ales să participe fiind conștientă de valoarea interpretativă a orchestrei și pentru a o admira pe Anne-Sophie Mutter. Sala Palatului era plină de lume care stătea inclusiv în picioare, pe margine, conștientă și informată de calitatea artistică de pe scenă. Deci, la ce a folosit proiecția multimedia? De asemenea, îmi amintesc că am avut o proiecție multimedia, pe care am perceput-o, în egală măsură, ca fiind inadecvată, în
Incursiuni în sociologia artelor la Opera Națională București
Este aproape miraculos faptul că prima parte a titlului – Incursiuni în sociologia artelor – va reprezenta, din această toamnă, denumirea unui curs opțional pe care l-am propus studenților din anul III de la Facultatea de Științe Politice (SNSPA). Această perspectivă (oarecum scolastică) este capătul de drum al unor experiențe teoretice și practice îndelung exersate în România și Europa. Despre această călătorie a mea – influențată puternic și benefic de Opera Națională București – vreau să vă vorbesc în continuare, iar nu neapărat despre stația terminus. Chiar dacă poate părea un demers plictisitor, cred că sunt necesare, în deschidere, câteva lămuriri suplimentare. Din punct de vedere teoretic, am discutat frecvent – mai ales în dialogurile recente purtate, în ultimii câțiva ani, cu două jurnaliste excepționale (Gilda Popa de la Gândul și Laura Macavei de la Adevărul) – despre relația de reciprocitate triadică existentă între educația românească, civilizația europeană și cultura politică democratică. Este de la sine evident, sper, că civilizația europeană incumbă cultura autohtonă. Mai apoi, o bună educație nu înseamnă doar transmiterea informațiilor științifice, deși aceasta este sarcina primordială a oricărui sistem de învățământ. Cunoașterea trebuie dublată de o transmitere adecvată a standardelor culturale considerate clasice pentru sistemul civilizațional de referință (occidental în cazul nostru). În al treilea rând, școala trebuie să livreze cetățeni care acționează cu responsabilitate în societatea contemporană după principii democratice și în acord cu valorile culturale specifice omului educat și cultivat. Ultimele două sintagme nu sunt deloc sinonime, deși pot părea interșanjabile: există multe persoane bine educate și inculte, însă nu cunosc nicio persoană cultă, dar prost educată. Așadar, am considerat întotdeauna că în relația dintre educație – cultură – democrație, accentul trebuie să cadă pe virtutea din partea mediană (cultură românească și civilizație europeană). Pregătirea tinerilor pentru piața forței de muncă este, în opinia mea, un obiectiv cu totul adiacent în raport cu primele trei – de o importanță capitală –, care trebuie considerate întotdeauna prioritare. Nu cred că are rost să mă apuc acum să reiau sau să rezum ceea ce am spus în zeci de interviuri publice și care poate fi regăsit cu ușurință în arhiva celor două ziare sau pe pagina mea de Facebook. Dar, dacă există neclarități le pot lămuri oricând cu ușurință. Din punct de vedere practic, din experiența mea didactică desfășurată într-o universitate de științe sociale și politice (SNSPA), am observat că studenții sunt deficitari, în general, la capitolul dezvoltare și înțelegere culturală. Cât despre reperele standard ale civilizației europene, acestea le lipsesc adesea cu desăvârșire. Desigur, nu înțelegem cultura ca pe ceva separat sau disparat vieții sociale, ci, din contră, ca pe o componentă perfect integrată în viața complexă pe care omul inteligent o trăiește împlinit în societatea contemporană. Pornesc de la asumpția că este de-a dreptul înfricoșătoare ideea de a trăi într-o societate în care populația este lipsită de reperele clasice care au edificat-o. Legătura directă sau indirectă, imediată sau mediată, dintre societatea contemporană și societatea trecută, dintre omul prezent și omul istoric, dintre generația tânără și generația vârstnică, este întotdeauna de natură culturală și civilizațională. Căci, cultura reprezintă combustibilul care face posibilă solidaritatea inter-generațională, intra-generațională și trans-generațională. Fără cultură, omul devine asemenea deșeului spațial care plutește într-o derivă controlată pe orbita pământului. Atunci când audiem Balada lui Porumbescu, când admirăm Coloana infinitului de Brâncuși, când privim un Ciobănaș de Grigorescu sau când urmărim Oedipe de Enescu – ca să ofer câteva exemple clasice ale culturii române – nu doar că interacționăm cu straturile cele mai profunde ale poporului român, dar redescoperim folclorul (care a fost liantul nostru muzical principal de-a lungul timpului), înțelegem istoria (mă refer la viețile oamenilor trăite în contexte sociale pline de semnificație culturală), admirăm personalitățile remarcabile (și astfel ne sunt influențate pozitiv propriile noastre alegeri și opțiuni de viață), reînviem o lume trecută și aproape dispărută (chiar dacă oamenii timpurilor din urmă nu mai sunt efectiv alături de noi). Și este important ca această lume veche să nu moară definitiv, iar valorile și simbolurile trecutului să ajungă până la noi. La fel cum patrimoniul material al părinților este firesc să ajungă prin moștenire la descendenți. Astfel, noi devenim mai bogați, mai puternici, mai înțelepți. Dacă simbolurile culturale și reprezentările artistice ale societăților trecute dispar în irelevanță socială, atunci rămânem precum cactușii plimbăreți din nesfârșirea deșertului care sunt duși de vânturile puternice în toate zările. Devenim stingheri și singuratici, fără rădăcini, ușor de înlocuit sau de dărâmat de valurile vieții, precum un castel de nisip construit la mare pe plajă (care este spulberat de îndată). Există, prin urmare, mai multe instituții culturale – muzee, teatre lirice și dramatice, biblioteci, filarmonici – care funcționează în toate statele civilizate pentru a împiedica posibilitatea ca omul contemporan să devină asemenea gunoiului cosmic: adică, ceva irelevant care plutește și trăiește în derivă. O astfel de instituție, esențială pentru identitatea culturală românească, europeană și universală, este Opera Națională București. Și pentru că am avut ocazia și privilegiul de a o urmări îndeaproape timp de mulți ani sunt fericit să constat astăzi – inclusiv prin comparație cu alte exemple internaționale pe care am ajuns între timp să le cunosc mai bine – că prima scenă lirică a României începe să își ducă misiunea la îndeplinire aproape într-un stil care o apropie de ceea ce s-ar putea numi o mare operă europeană. Aduc în discuție numai câteva argumente de dată foarte recentă: o să încerc o privire subiectivă asupra ultimelor 3 luni la Opera Națională București. Să începem din luna aprilie 2025, când am admirat Cavalleria rusticana de Pietro Mascagni, atât la București în Săptămâna Mare, cât și la Budapesta în Săptămâna Luminată. Nu exagerez cu nimic când spun că interpretarea lirică din capitala României mi s-a părut mai potrivită decât versiunea concertată maghiară. Cu mențiunea că Messa di Gloria (tot de Mascagni), care a deschis la Budapesta concertul pascal despre care am făcut vorbire anterior, mi s-a părut o alegere extrem de inspirată și poate dezirabilă pe viitor și la București. Cu numai câteva zile înainte, sâmbătă,