O toamnă muzicală dedicată celebrării wagneriene și enesciene la București
Oricum, am rămas încântat de faptul că, pe la alții, încă mai există secțiune culturală în presa mainstream. Contextul articolului este că, anul acesta, se împlinesc 150 de ani de la prima reprezentare integrală, la Bayreuth, a Inelului Nibelungului de Wagner. Premiera din august 1876 a fost unul dintre acele momente în care îți dai seama ce însemna, în Europa secolului al XIX-lea, să existe cu adevărat o elită politică și culturală. La Bayreuth au venit, atunci, împăratul Wilhelm I al Germaniei, împăratul Pedro al II-lea al Braziliei, filosoful Friedrich Nietzsche, compozitorii Franz Liszt, Anton Bruckner, Piotr Ilici Ceaikovski, Edvard Grieg, Camille Saint-Saëns și arhitectul Gottfried Semper. Ludwig al II-lea al Bavariei, marele protector al lui Wagner, susținuse proiectul și participase inclusiv la repetiții. În acele vremuri, politicianul mergea la cultură Vă puteți imagina astăzi un mare demnitar în funcție asistând la repetițiile unei opere? Întrebarea pare frivolă, dar spune ceva esențial despre raportul dintre putere, cultură și aspirațiile unei societăți. În lumea aceea, cultura nu venea la politician pentru o fotografie. Politicianul se ducea la cultură: uneori chiar la repetiție. Sigur, nu idealizez aristocrația europeană. Numai că rezultatul istoric al patronajului pe care aceasta l-a exercitat nu poate fi negat. Haydn a avut familia Esterházy. Mozart a trăit într-o lume dominată de comenzi aristocratice și princiare. Beethoven și-a dedicat operele unor arhiduci, prinți, conți și prințese: am scos, pentru a ilustra această argumentație, o listă a sponsorilor acestuia. Wagner, fără sprijinul lui Ludwig al II-lea al Bavariei, cu certitudine nu ar fi putut realiza niciodată proiectul gigantic de la Bayreuth. Până la urmă, fiecare societate își finanțează propriile aspirații. Pentru păstrarea nealterată a adevărului istoric, voi face o scurtă digresiune, dacă-mi este permisă. Din câte știu eu, singurul politician român contemporan despre care am aflat cu certitudine că a mers la Festivalul de la Bayreuth este Adrian Năstase. Ion Iliescu, singurul președinte care a participat constant la Festivalul Enescu Dacă mai știți și alte exemple relevante, chiar vă rog să-mi spuneți. Este aproape singurul – alături de Victor Opaschi, Ionuț Vulpescu și Mircea Geoană – pe care l-am văzut în mod recurent la Festivalul Enescu. O mențiune separată trebuie făcută despre Ion Iliescu: a fost singurul președinte al României cu participare constantă la Festivalul Enescu (în perioada copilăriei și adolescenței mele, motiv pentru care aceasta este singura mențiune indirectă) și consum cultural frecvent (încă din perioada comunistă, Ion Iliescu a fost un consumator fervent de cultură). Singurul ministru al culturii despre care pot spune aceleași lucruri este cel în funcție (András Demeter). Cu excepția lui Ionuț Vulpescu și András Demeter, n-am văzut în ultimii 10 ani niciun ministru al culturii care să participe recurent la Festivalul Enescu. Și m-am uitat cu maximă atenție: repet, vorbesc din ce am văzut cu ochii mei. Recurent nu înseamnă să asiști la concertul inaugural: asta ca să nu avem vorbe. În plus, nu pot să nu observ și altceva. Adrian Năstase este și unul dintre foarte puținii politicieni români de după 1989 de pe urma căruia a rămas efectiv ceva în cultura română: Muzeul Național al Hărților și Cărților Vechi. E creația și donația lui personală, chiar dacă nu este singura instituție culturală înființată sub prim-ministeriatul acestuia. Puteți judeca fără menajamente omul politic și epoca lui: sunteți invitații mei de pe acum. Urmele lui Adrian Năstase în cultură Dar Muzeul Național al Hărților și Cărților Vechi există. Colecția există. A rămas totuși ceva în urma lui Adrian Năstase în cultura română. De pe urma atâtor oameni ai sistemului care i-au succedat prin cele mai înalte funcții ale statului nu a rămas nimic. Doar praful de pe tobă și un zgomot asurzitor. M-am gândit la toate acestea și pentru că, în aceste zile, Bucureștiul trăiește într-un foarte frumos context muzical: mă refer la Concursul Internațional George Enescu care este în desfășurare la București. În 2026, George Enescu este celebrat prin două repere importante concomitente: 145 de ani de la nașterea acestuia sunt marcați printr-o ediție a XX-a, aniversară, a Concursului Internațional George Enescu. Ediția din acest an, specială Ediția din 2026 este una specială și din perspectivă științifică. Joi, 10 septembrie, de la ora 15.00, în cadrul Congresului Național al Istoricilor Români, voi modera panelul de Istorie socială și sociologie istorică: convergențe epistemologice și tensiuni metodologice. Panelul este organizat în parteneriat cu Artexim, organizatorul Festivalului și Concursului Internațional George Enescu, în cadrul unei colaborări cu Facultatea de Istorie a Universității din București. Iar lucrul care îmi place foarte mult este că discuția noastră nu se va încheia odată cu ultima intervenție academică. A doua zi, vineri, 11 septembrie, vom merge împreună la Semifinala Secțiunii de Vioară a Concursului Internațional George Enescu 2026. Mi se pare o continuare minunată. Științele sociale nu se ocupă doar de instituții, structuri și procese. Suntem interesați și de felul în care se formează gusturile, prestigiul, educația culturală, ierarhiile simbolice și raportul dintre elite și societate. De aceea, după câteva ore de reflecție academică, întâlnirea directă cu marea muzică mi se pare o prelungire foarte potrivită a discuției noastre precedente. Le sunt recunoscător Cristinei Uruc, directoarea Artexim, și decanului Facultății de Istorie, Matei Gheboianu, pentru această colaborare, pe care sper să o vedem continuată și în anii următori. Cum readucem cultura în centrul vieții sociale? În fond, aici este și una dintre întrebările care mă preocupă constant: cum readucem cultura în centrul vieții sociale fără să o transformăm nici în ornament protocolar, nici într-un produs destinat exclusiv unui public restrâns? Apropo, am văzut zilele trecute, pe pagina talentatului regizor Alexandru Nagy, o veste pe care am preluat-o și care mi-a făcut dimineața mai frumoasă: LaScalaTV a devenit gratuită. Cu o simplă înregistrare, oricine poate avea acces la opere, balete, concerte, producții recente și spectacole istorice ale celebrului teatru milanez, inclusiv la înregistrări asociate unor nume precum Claudio Abbado sau Riccardo Muti. Iar această deschidere către public este posibilă datorită sprijinului Intesa Sanpaolo. Mi se pare un exemplu splendid de mecenat cultural contemporan din partea acestei prestigioase instituții bancare. Nu
Enescu în țară ajunge la Constanța, pentru cea de-a 20-a aniversare a Concursului Internațional George Enescu
Pe 8 septembrie 2026, de la ora 19:00, Sala „Sergiu Celibidache” a Liceului de Artă „Regina Maria” va găzdui recitalul pianistei Raluca Știrbăț, inclus în seria „Enescu în țară”. Seria „Enescu în țară” își propune să unească generații, să aducă muzica mai aproape de oameni și invită participanții să descopere muzica acolo unde se formează și ia naștere. Pentru prima dată, spiritul concursului ajunge la Constanța într-o formulă care apropie muzica de public și pune în lumină ceea ce are ea mai prețios: emoția autentică și întâlnirea dintre artist și spectator. Pentru Constanța, această premieră reprezintă și o declarație de încredere în viitorul artei și în forța educației muzicale. Evenimentul se înscrie în colaborarea dintre ARTEXIM și Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”. O ediție aniversară Ediția din acest an a Concursului Internațional „George Enescu” marchează cea de-a 20-a ediție a sa. Aceasta va avea loc în perioada 23 august – 19 septembrie 2026 la București. La Constanța, tradiția de a descoperi și susține noile generații de artiști capătă o formă simplă și profundă: o sală, un pian, un artist și un public pregătit să asculte, în cadrul recitalului pianistei Raluca Știrbăț. Publicul constănțean este invitat să descopere frumusețea unui repertoriu nemuritor și promisiunea unei noi generații de artiști, pentru că muzica adevărată rămâne în noi, ca o emoție, ca o amintire și, uneori, ca începutul unui drum.