Etichetă: Cultură-Media

Turandot, gheața inimii și focul iubirii, într-un spectacol grandios la Opera Națională București

În inima orașului Peking se naște una dintre cele mai tulburătoare povești ale operei universale, ce aduce pe scenă trei enigme și un triunghi amoros în care viața și moartea se decid prin curaj și inteligență. Frumoasa și neînduplecata prințesă Turandot le poruncește tuturor pretendenților să-i rezolve ghicitorile pentru a-i câștiga mâna. Eșecul înseamnă pierderea vieții. Frica și fascinația domină cetatea Beijingului, în timp ce capetele principilor învinși amintesc tuturor de cruzimea legii. În acest univers al terorii apare Calaf, un prinț necunoscut, care se îndrăgostește fulgerător de Turandot. În ciuda rugăminților tatălui său, regele orb Timur, și ale devotatei sclave Liù, Calaf acceptă provocarea. Cele trei enigme devin probe ale sufletului, iar una dintre ele răsună ca o profeție: ”Ce se aprinde ca focul, se răcește când îți pierzi curajul sau mori, se încinge din cauza pasiunii?”. Într-un moment de maximă tensiune, el reușește să rezolve toate cele trei ghicitori, câștigând dreptul de a o lua de soție pe prințesă. Însă Turandot refuză să se supună destinului. Atunci, Calaf îi oferă o șansă: dacă îi va afla numele până la răsăritul soarelui, va accepta moartea. În noaptea apăsătoare, celebrul ”Nessun dorma” răsună ca un strigăt al speranței și al iubirii neînfricate. Pentru a-i smulge numele, Turandot ordonă torturarea lui Liù, care într-un gest suprem de sacrificiu, își ia viața pentru a-l salva pe Calaf, dezvăluind prin moarte adevărata forță a iubirii. Emoționată și transformată, Turandot cedează în fața sentimentelor. Finalul operei aduce o victorie a iubirii asupra fricii, într-un deznodământ care ridică sala în picioare. Când noaptea se destramă sub primele raze ale dimineții, gheața din inima prințesei se topește, iar tăcerea crudă a Pekingului este înlocuită de promisiunea unei lumi noi. Din sânge, teamă și renunțare se naște speranța, iar iubirea devine forța care sfidează moartea și schimbă destinele. Regie, decor, costume și lumini: Mario de Carlo Coregrafie: Corina Dumitrescu Maestru de cor: Daniel Jinga Maestru cor de copii: Smaranda Morgovan Asistent de regie: Alexandru Nagy Distribuția: Dirijor: Tiberiu Soare Distribuție: Turandot: Bianca Mărgean; Altoum: Ciprian Pahonea; Timur: Iustinian Zetea; Calaf: Daniel Magdal; Liu: Cristina Maria Oltean; Ping: Dan Indricău; Pang: Liviu Indricau; Pong: Lucian Corchiș; Mandarinul: Vasile Chișiu – debut; Due Ancelle: Alexandra Manole, Oana Ștefania Ionescu; Prințul Persiei: Liviu Sandu Cu participarea Orchestrei, Corului, Ansamblului de Balet și a Corului de Copii al Operei Naționale București ”Turandot” nu este doar o operă, ci o revelație: o explozie de emoție, muzică și adevăr uman, care te răscolește și te înalță. Joi, 5 februarie, de la ora 18:30, pe scena Operei Naționale București, această capodoperă prinde viață ca un ritual al transformării, o călătorie magică spre eliberarea prin Iubire.

Un om, o scenă, o legendă: Ștefan Iordache – teatrul ca destin, sufletul ca măsură

”Teatrul e o poveste, pe care dacă nu o spui din suflet, nu ajunge nicăieri.” – Ștefan Iordache Astăzi, când calendarul marchează simbolic ziua în care s-ar fi împlinit 85 de ani de la nașterea sa, nu comemorăm doar un nume dintr-o enciclopedie teatrală, ci celebrăm o stare de spirit, un mod de a exista în artă și în viață, o lecție de noblețe și boemie pe care timpul nu o poate șterge. Povestea lui a început într-o zi de iarnă, pe 3 februarie 1941, la București, deși primii pași i-a făcut la Calafat, în liniștea patriarhală a bunicilor. Destinul său avea să fie scris în ”patria” Rahovei, cartierul bucureștean pestriț și viu, unde a crescut alături de părinți simpli – Elena și Traian. Tatăl, un croitor de lux, i-a transmis poate acea eleganță înnăscută, acea ținută care făcea ca orice costum, fie el de prinț sau de cerșetor, să stea impecabil pe Ștefan. Deși părinții visau pentru el o carieră ”serioasă”, științifică, iar tânărul Ștefan excela la matematică, destinul a avut o ironie fină. Eșecul la admiterea la Medicină, la doar 16 ani, a fost, paradoxal, cel mai mare noroc al culturii românești. Dacă ar fi devenit medic, ar fi vindecat trupuri; devenind actor, a vindecat milioane de suflete, căci intrarea la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, în 1959, la clasa lui Dinu Negreanu, a fost începutul legendei. A absolvit cu nota 10, printre primii, dintr-o ”Generație de Aur” alături de Irina Petrescu și Valentin Uritescu, demonstrând încă de la examenul de licență, prin rolul din ”Ascensiunea lui Arturo Ui”, că s-a născut pentru această meserie. Scena unui teatru ajunge în timp să definească viața unui actor. Văzută prin lentilele istoriei, scena și actorul sunt oglinda aceluiași destin, reflectându-se reciproc până la contopire. Pentru Ștefan Iordache, Teatrul Nottara a fost sanctuarul devenirii sale. A debutat pe scena Teatrului Nottara în 1965 cu spectacolul ”Tigru”, unde alături de Ileana Predescu, a interpretat un rol (Ben) plin de emoție și de o acuratețe artistică cu totul aparte, anunțând nașterea unui mare talent. În timp, spectacolul a devenit unul de mare succes pe scena bucureșteană, cimentând relația specială dintre actor și acest teatru. Spectacolele lui Ștefan Iordache au curs în următorii ani, perioada 1965-1985 fiind una de efervescență creatoare. A strălucit în ”Omul care și-a pierdut omenia” de Horia Lovinescu, a fermecat în ”Au fost odată două orfelinate” de Adolphe Philippe D`Ennergy, a adus gravitatea necesară în ”O noapte furtunoasă” de Caragiale și a explorat profunzimi psihologice în ”Amintirile Sarei Bernhardt” de John Murrell sau ”Timon din Atena” de Shakespeare. Despre această perioadă de glorie, Ștefan Iordache avea să se confeseze cu o modestie dezarmantă într-un interviu acordat lui Constantin Fugașin în revista Teatrul (decembrie 1987): ”Nu m-a interesat niciodată ideea de vedetă. Sarcina mea se consumă pe scenă. Când am intrat la Nottara nu îndrăzneam să scot o vorbă. Nottara-ul lui Lovinescu a avut un rost în viaţa mea”. Pentru el, actoria nu era o meserie, ci o stare de grație: ”E divină meseria de actor deoarece nu te poţi repeta seară de seară. Niciun spectacol nu seamănă cu altul pentru că nici eu cel de azi nu semăn cu cel de ieri. Cred că există ceva deasupra actorului, ceva care ne ajută să depăşim orice greutăţi, să uităm orice durere când păşim pe scenă”. În 1994, după peripluri artistice la alte teatre, Ștefan Iordache a revenit pe scena Nottara pentru a juca într-un spectacol care avea să facă istorie, ”Prințul negru” de Iris Murdoch. Distribuția a fost una de excepție, reunind actori precum Victoria Cociaș, Constantin Cotimanis, Dana Dogaru, Ion Haiduc, Alexandru Jitea, Justian Radu, Cristian Julian Stoica și Camelia Zorlescu, un maraton artistic ce a durat aproximativ opt ani, cu peste 100 de reprezentații, un succes fulminant care i-a reconfirmat statutul de ”monstru sacru”. Actrița Victoria Cociaș își amintește cu nostalgie de acea perioadă de glorie artistică a teatrului, o vreme în care echipa era o a doua familie.”„Iordache este parte a istoriei Nottara. El făcuse și un Hamlet celebru pe scenă aceasta”. Dincolo de replicile rostite pe scenă, Victoria Cociaș dezvăluie omul din spatele măștii: ”Ștefan Iordache era un mare actor care era și foarte generos, spiritual, cald și sensibil. Eu m-am înțeles foarte bine cu el și nu numai eu. Se înțelegea bine în general cu toată lumea”. Dar geniul vine la pachet cu rigoarea și, uneori, cu superstiția. Iordache avea ritualurile sale, respectate cu sfințenie, care trădau respectul imens pentru actul artistic.”„El era întotdeauna în cabină cu două ore înainte de spectacol, indiferent că juca table sau șah sau cărți cu oamenii din teatru, cu oamenii de la scenă sau se odihnea sau repeta. Niciodată nu venea mai târziu de două ore de începerea spectacolului”, își amintește colega sa de scenă. Mai mult, sensibilitatea sa extremă se manifesta și prin mici superstiții: ”Nu se urca niciodată în avion fără să vorbească mai întâi cu o anumită persoană când plecam în turnee. Avea superstiții de genul acesta. Toți artiștii au ciudățeniile lor”. Ștefan Iordache nu a fost doar un ascet al scenei, ci și un prinț al boemei. După repetițiile intense la ”Prințul negru”, viața continua, nu se oprea brusc la ieșirea din teatru. Victoria Cociaș rememorează serile magice petrecute împreună, o echipă sudată nu doar de aplauze, ci și de prietenie: ”Aveam seri pe care le petreceam la Șarpele Roșu împreună. Am fost o echipă foarte sudată. Pe vremea aceea nu alerga lumea atât de mult după bani. Nu fugeau foarte repede acasă după repetiţii. Rămâneam, discutam! Totdeauna o echipă care repeta într-o anumită perioadă se suda”. Este portretul unei epoci în care timpul avea altă răbdare cu oamenii, o epocă pe care Iordache a trăit-o din plin, alături de prietenii săi de suflet, Gheorghe Dinică și Nelu Ploieșteanu. Astăzi, acea comuniune pare pierdută: ”Oricum stăteam mult mai mult timp decât se stă în ziua de astăzi. În prezent, fiecare fuge în diverse direcţii ca să trăiască decent. Condiţia artistului este să alergi după

Haddaway, concert grandios, cu trupa Live, în București! Artistul lansează noul său album The Sun, în premieră în România

Bucureștiul găzduiește un eveniment dedicat muzicii care a definit anii ’90 și 2000, sub conceptul Retro Love, o experiență ce combină DJ set-uri reprezentative cu artiști care au marcat istoria ringului de dans. Conceptul propune o reîntoarcere la energia autentică a petrecerilor care au modelat o generație. Punctul central al serii este revenirea la București a lui Haddaway, într-un moment special din cariera sa. Artistul va susține un concert cu trupă live și va lansa oficial, în premieră în România, noul album „The Sun”. Publicul va avea ocazia să asculte pentru prima dată piesele de pe materialul recent, alături de hiturile care l-au consacrat la nivel internațional. Invitatul special al evenimentului este Dr. Alban, care aduce pe scenă energia sa specifică și piese devenite repere ale muzicii dance, precum „It’s My Life”. Prezența sa completează atmosfera unei seri construite ca o celebrare coerentă a epocii de aur a muzicii eurodance. Albumul „The Sun” marchează o etapă nouă în parcursul artistic al lui Haddaway. Materialul propune o întoarcere la emoția și sound-ul care l-au făcut cunoscut, reinterpretate într-o formulă actuală. Compozițiile îmbină pop și eurodance cu influențe discrete de jazz și ritmuri reggae, rezultând un album care păstrează nostalgia, dar sună ancorat în prezent.

Judecata de Apoi din Capela Sixtină a lui Michelangelo intră într-un nou proces de restaurare

Intervenția a debutat luni, prin instalarea schelelor în fața peretelui altarului din Cappella Sistina. Vaticanul estimează că acestea vor rămâne pe poziție aproximativ trei luni, timp suficient pentru finalizarea restaurării. Vizitatorii vor putea în continuare să intre în capelă, deoarece restauratorii vor lucra în spatele unui panou mare, imprimat cu o reproducere de înaltă rezoluție a frescei, mai precizează Il Post. Cea mai amplă intervenție după 1994 Actuala restaurare este cea mai importantă de la proiectul major încheiat în 1994, care a durat 14 ani. Acesta, a vizat atât „Judecata de Apoi”, cât și bolta Capelei Sixtine. Atunci, culorile frescelor au fost redescoperite în nuanțe mult mai vii decât se credea, după îndepărtarea depunerilor de fum, praf și murdărie acumulate timp de secole. Paolo Violini, coordonatorul laboratorului de restaurare a picturilor și obiectelor din lemn al Muzeelor Vaticanului, explică faptul că pe suprafața frescei s-a format o „peliculă albicioasă difuză”. Cauza ar fi microparticule purtate de curenții de aer din interior. Aceste depuneri au redus contrastul luminii și umbrei și au alterat intensitatea culorilor, îngreunând percepția detaliilor. Impactul turismului asupra frescei din Capela Sixtină Capela Sixtină primește zilnic zeci de mii de vizitatori, iar prezența lor influențează microclimatul interior. Căldura corporală, umiditatea și dioxidul de carbon provenite de la public contribuie la degradarea frescelor. Pentru protecție, Vaticanul menține temperatura între 22–24°C, umiditatea sub 60%. Se utilizează sisteme de ventilație și monitorizare a aerului și se efectuează anual lucrări de curățare în perioada de închidere a muzeului. Schelele permit ca până la 12 specialiști să lucreze simultan. Proiectul este finanțat de organizația non-profit Patrons of the Arts in the Vatican Museums. Aceasta sprijină conservarea patrimoniului prin donații private. Pe lângă restauratori, în proces sunt implicate departamentele de cercetare, conservare și documentare fotografică ale muzeului. Capodopera Renașterii „Judecata de Apoi” a fost comandată în 1533 de papa Clement al VII-lea, iar lucrările au început sub pontificatul lui Paul al III-lea. Finalizată în 1541, fresca acoperă peste 180 m² și include 391 de personaje. Această restaurare urmărește păstrarea fidelă a intenției originale a lui Michelangelo, combinând protecția patrimoniului cu accesul publicului, și marchează o nouă etapă în conservarea uneia dintre cele mai importante creații artistice din lume.

Tăblițele de la Tărtăria, din nou în centrul unei controverse istorice: sunt sau nu cea mai veche scriere din lume?

Descoperite în 1961 într-un sit neolitic din satul Tărtăria, județul Alba, tăblițele au fost incluse de atunci în patrimoniul muzeului clujean și au alimentat peste șase decenii de dezbateri aprinse între arheologi, lingviști și istorici ai religiilor. Cele trei mici piese din lut ars, acoperite cu semne incizate și pictograme, sunt considerate de o parte a specialiștilor drept posibile dovezi ale celei mai vechi forme de scriere cunoscute până în prezent. Inițial, tăblițele au fost datate în intervalul 2900–2700 î.Hr., prin analogii cu materiale din Mesopotamia. Analize ulterioare ale resturilor osoase asociate contextului funerar au indicat însă o vechime mult mai mare, de până la aproximativ 5500 î.Hr. O datare mult mai veche Dacă această datare ar fi confirmată, semnele de pe tăblițe ar preceda cronologic apariția scrierii cuneiforme sumeriene și a hieroglifelor egiptene. „Nu avem în acest moment certitudinea că aşa este, că, într-adevăr, este cea mai veche scriere. E posibil, dacă sunt originale, să provină dintr-un context mai târziu, dintr-o groapă, din situl de la Tărtăria, care vine dintr-un nivel mai tânăr, care este mai recent decât scrierea din Sumer. Deci, încă este o dezbatere vie, se fac cercetări în continuare, sper să aflăm cât mai multe detalii”, a precizat Felix Marcu, managerul muzeului din Cluj Napoca, citat de Știrile Pro TV. Unii specialiști interpretează semnele incizate ca o formă incipientă de scriere, comparabilă cu pictogramele timpurii din Sumer, sugerând existența unei tradiții locale de codificare a informației. Alții atrag atenția că ar putea fi vorba doar de simboluri rituale sau mărci cu semnificație religioasă, care nu îndeplinesc criteriile riguroase ale unui sistem de scriere propriu-zis. Sub semnul întrebării Controversa a fost amplificată și de modul în care tăblițele au fost conservate imediat după descoperire. Pentru a fi întărite, ele au fost arse în laborator, procedeu care a compromis ulterior posibilitatea unei datări directe prin Carbon-14. Au apărut astfel inclusiv suspiciuni de fals sau de intervenție ulterioară asupra semnelor, în urma unor asemănări între simbolurile de pe tăblițe și reprezentări sumeriene cunoscute în literatura populară din anii ”60. Deși ipoteza falsului nu a fost demonstrată, ea continuă să fie invocată în dezbaterea științifică. Potrivit unei alte ipoteze, semnele ar fi putut servi drept instrument de memorie pentru ceremonii religioase, legate de ciclurile Soarelui și ale Lunii, sugerând că nevoia de a codifica sacrul ar fi precedat nevoia de evidență administrativă. În timp, tăblițele de la Tărtăria au fost integrate și într-un discurs identitar mai larg, uneori speculativ, care leagă vechimea semnelor de ideea unei continuități multimilenare în spațiul carpato-danubian. Aceste interpretări depășesc însă datele arheologice verificate și țin de mitologiile construite ulterior. Fără un verdict încă Expoziția prezintă atât ipotezele existente, cât și limitele cunoașterii actuale, iar materialele explicative indică faptul că dosarul Tărtăria rămâne deschis. Indiferent dacă vor fi sau nu recunoscute vreodată drept cea mai veche scriere din lume, tăblițele de la Tărtăria continuă să provoace întrebări fundamentale despre originile scrisului și despre felul în care ne raportăm la trecut.

Francezul care a scris un roman întreg fără litera e. Cine e și de ce fascinează încă?

„La Disparition” (Dispariția), roman apărut în 1969, l-a și făcut celebru pe autorul său, George Perec. Are 300 de pagini, deci nu e chiar de glumă, iar Perec a făcut aici un exercițiu ce ar putea să pară o glumiță de intelectual: un roman fără vocala „e”, cea mai folosită vocală din franceză? Da, și mai important decât această performanță tehnică este motivul pentru care Perec a ales să facă asta. „La Disparition” este o lipogramă – un text scris cu excluderea deliberată a unei litere. „E”-ul lipsă – lipsa mamei În cazul lui Perec, eliminarea „e”-ului e cu atât mai fascinantă, cu cât această vocală e de bază în limba franceză. Romanul este o poveste detectivistivă ciudată, în care personajele dispar, sunt căutate, se pierd, fără ca vreodată să fie numită explicit cauza. De-a lungul timpului, criticii literari au încercat să identifice semnificația eliminării acestei vocale și, la un moment dat, au izbândit: „e”-ul lipsă trimite la o lipsă și mai mare: mama scriitorului. Deportată la Auschwitz și ucisă acolo, în timpul Holocaustului, în timp ce tatăl său a fost ucis în front, în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. Copilăria – lipsă și război Iată, bunăoară, cum această lipsă capătă contur și sens, căci „e”-ul nu există, dar e peste tot, e durerea surdă, implacabilă, cu care nu ai altă soluție decât să faci pace. Georges Perec s-a născut la Paris, în 1936, într-o familie de evrei polonezi. Copilăria lui? Pierdere, lipsă, război, tăcere – scheletul moral pe care-și va zidi scriitura. Aceste experiențe revin obsesiv în scrisul lui Perec. Chiar și atunci când vorbește despre experiențe banale. Limitarea nu sugrumă, ci potențează Perec a fost membru al grupului Oulipo (Ouvroir de litérature potentielle – Atelier de literatură potențială) – o comunitate de scriitori și matematicieni interesați de constrângeri formale: texte scrise după reguli stricte, formule, scheme, jocuri. Ideea centrală a grupului era că limitarea nu sugrumă creativitatea, ci o potențează. Prin urmare, romanul lui Perec nu e doar un capriciu și nici o expunere vanitoasă de tehnică bună, ci filosofie literară. Însă, desigur că a-l reduce pe Perec la statutul de „scriitor al romanului fără „e” ar fi mai mult decât nedrept. Pasionat de inventare Pasiunile lui pentru obiectele mici, aparent nesemnificative (apartamente, liste, obiceiuri, ritualuri, gesturi repetitive) documentează banalul ca o constantă a vieții (în „Les Choses” a scris despre obsesia pentru consum a unui cuplu tânăr, iar în „Je me Souviens” (Îmi amintesc) – a adunat sute de fragmente de memorie personală și colectivă și nu le-a dat formă, le-a lăsat așa, pur și simplu –  a fost un pasionat de inventare și tipologii). Spectaculozitatea lui Perec constă tocmai în aceea că nu caută cu lumânarea. Într-o lume a algoritmilor, a regulilor de tot felul, a constrângerilor și a corectitudinii politice, sensul se poate construi tocmai astfel: din lipsă. Lipsa dă structură, nu harababură Căci așa cum romanul lui Perec capătă forță tocmai din lipsă, tot astfel și această lume își poate recolta forța tocmai din lipsă și constrângere. Este o lecție pe care ne-o transmite Perec în felul lui și de la care am putea să pornim în propria noastră incursiune spre noi înșine. Lipsa nu distruge, ci construiește. Prin asta, Perec rămâne la fel de surprinzător de actual. Într-o lume a zgomotului, lipsa dă structură, nu harababură. Perec avea doar 45 de ani când a murit, dar a lăsat în urmă o operă dificil de încadrat, dar ușor de recunoscut: texte ce par jocuri, jocuri ce ascund răni. După Perec rămâne ideea: tăcerea spune mai mult decât cuvântul.

Care este țara cu cele mai multe limbi vorbite din lume

Situată în Oceanul Pacific, în apropierea Australiei, Papua Noua Guinee se remarcă drept țara cu cele mai multe limbi vorbite din lume, potrivit datelor lingvistice recente, scrie TimesOfIndia. Peste 840 de limbi vii distincte coexistă pe teritoriul său, depășind la un loc totalul Europei și al Americii de Nord. De ce Papua Noua Guinee este atât de diversă din punct de vedere lingvistic Geografia accidentată și extrem de variată a țării a jucat un rol esențial în bogăția sa lingvistică. Munții izolați, văile adânci și pădurile dense au încurajat comunitățile să dezvolte limbi unice de-a lungul secolelor. Fiecare limbă reflectă tradițiile și viața de zi cu zi a comunității în care a apărut. De la cântece și povești locale până la vocabular specific legat de natură și obiceiuri, limbile sunt profund ancorate în experiența trăită. În aceste comunități, copiii cresc, de regulă, vorbind limba locală acasă. La școală, mulți folosesc și Tok Pisin, o limbă creolă larg răspândită, care facilitează comunicarea între grupuri diferite. Engleza este, de asemenea, predată, creând un mediu multilingv încă din primii ani. Diversitatea lingvistică în comparație cu alte țări Nivelul de diversitate lingvistică din Papua Noua Guinee este fără egal la nivel mondial. Țara depășește cu mult state precum Indonezia, aflată pe locul al doilea cu peste 700 de limbi, sau Nigeria, unde se vorbesc peste 500 de limbi. Această varietate excepțională este descrisă uneori drept un „tezaur cultural viu”. Ea arată cum izolarea geografică și tradițiile culturale bogate pot susține o diversitate lingvistică vastă, chiar și în țări cu populații relativ mici. Experții în lingvistică subliniază că numărul limbilor se poate modifica în timp, pe măsură ce dialectele evoluează, se contopesc sau dispar. Deocamdată însă, Papua Noua Guinee rămâne liderul incontestabil în privința numărului de limbi vorbite.

Don Quijote – baletul care transformă visul în foc scenic la Opera Națională București

Inspirat din celebrul roman al lui Miguel de Cervantes, baletul îmbină exuberanța dansului spaniol cu lirismul clasic, oferind publicului emoție pură și energie debordantă. Povestea începe în Castilia, în casa nobilului Don Quijote, un visător incurabil care tânjește după fapte eroice și după idealul său feminin, frumoasa Dulcineea. Hotărât să-și trăiască visul, pornește în lume alături de credinciosul Sancho Panza. Drumul îi poartă în Sevilla, într-o piață plină de viață, unde o cunoaștem pe Kitri, fiica hangiului Lorenzo, îndrăgostită de chipeșul bărbier Basil. Dragostea lor este însă amenințată de ambițiile tatălui și de ridicolul, dar bogatul Camacho. Dansuri pline de vervă, scene de umor și conflicte pasionale conturează un tablou vibrant al Spaniei populare. Fermecat de frumusețea lui Kitri, Don Quijote o confundă cu Dulcineea și se aruncă într-o nouă aventură cavalerească. Urmărirea îndrăgostiților duce la celebra scenă a morii de vânt, unde iluzia și visul ating apogeul. Rănit și adormit, Don Quijote visează o lume ideală, guvernată de iubire și armonie,  un moment de poezie coregrafică prin sensibilitatea sa. Finalul aduce izbăvirea: printr-un șiretlic ingenios, Basil și Kitri obțin binecuvântarea lui Lorenzo, iar nunta lor se transformă într-o explozie de bucurie, dans și culoare. Don Quijote, cavalerul visului etern, își ia rămas-bun și pornește din nou la drum. Regie și adaptare coregrafică: Jaroslav Slavický Scenografie: Josef Jelínek Asistent de coregrafie: Katerina Slavicka-Elšlégrovà Asistent de scenografie: Andreia Martinescu Distribuția: Dirijor: Ciprian Teodorașcu Distribuție: Kitri: Marina Gaspar Ioniţă – debut; Basil: Răzvan Cacoveanu – debut; Don Quijote: Gigel Ungureanu; Sancho Panza: Mircea Ioniță; Mercedes: Maria Gogonea; Espado: David Duţu – debut; Camacho: Jacob Connor; Lorenzo: Virgil Ciocoiu; Juanita: Ruxandra Necula – debut; Piquilla: Irina Chiriacescu – debut; Zâna Pădurii: Octavia Cristea; Amoraș: Diana Gal; Solo țigan: Gabriela Durleci – Cristian Şuşu; Cârciumăreasa: Eliza Maxim Maeştri de repetiţie solişti – Bianca Fota, Andra Ionete, Gabriela Popovici, Antonel Oprescu Maeştri de repetiţie ansamblu – Raluca Ciocoiu, Alexandra Gavrilescu Cu participarea Ansamblului de Balet și a Orchestrei Operei Naționale București. Miercuri, 4 februarie, de la ora 18:30, ”Don Quijote” ne amintește cu o delicatețe tulburătoare că lumea nu este schimbată doar de cei puternici, ci mai ales de cei care îndrăznesc să viseze. Într-o realitate adeseori grăbită și pragmatică, acest spectacol ne învață că iubirea adevărată merită apărată până la capăt, că idealurile, oricât de fragile ar părea, dau sens drumului nostru și că uneori iluziile sunt cele care ne fac mai umani decât realitatea însăși. Lecția pe care o ducem cu noi este aceea că fericirea nu stă în victorie, ci în curajul de a crede, de a lupta și de a merge mai departe, cu inima deschisă, spre propriul nostru vis.

Dalai Lama a fost premiat cu un Grammy pentru cartea sa audio

Dalai  Lama, liderul spiritual al comunității tibetane, și-a exprimat recunoștința luni, după ce a primit primul său premiu Grammy cu o zi înainte la Los Angeles, la categoria cărți audio, potrivit Le Figaro. Laureatul Premiului Nobel pentru Pace, în vârstă de 90 de ani, care trăiește în exil în India, este considerat în întreaga lume un campion al libertății tibetane, cu excepția Chinei, care l-a declarat inamic. La  cea de-a 68-a ceremonie de decernare a premiilor Grammy,  care a avut loc duminică la Los Angeles, el a primit un premiu pentru cartea sa audio, „ Meditații: Reflecții ale Sanctității Sale Dalai Lama” . „Accept această distincție cu recunoștință și umilință”, a spus el într-un mesaj postat pe rețelele de socializare. „Nu o consider o onoare personală, ci mai degrabă o recunoaștere a responsabilității noastre universale comune”, a adăugat bărbatul care, de la vârsta de doi ani, este al 14-lea lider spiritual și politic desemnat oficial al tibetanilor, conform tradiției budiste. „Cred cu tărie că pacea, compasiunea, grija pentru mediul nostru și înțelegerea unității omenirii sunt esențiale pentru bunăstarea colectivă a tuturor celor opt miliarde de oameni”, a adăugat el. Cartea audio, disponibilă pe platformele muzicale Cartea sa audio, disponibilă pe platformele muzicale, a fost produsă cu participarea cântăreței pop feministe Maggie Rogers și a compozitorului american Rufus Wainwright, care au acceptat premiul duminică în numele lui Dalai Lama. Anul trecut, fostul președinte american Jimmy Carter a câștigat postum un premiu Grammy pentru versiunea audio a unei colecții de discursuri ale sale. Președinții americani  Barack Obama și Bill Clinton au câștigat fiecare câte două premii Grammy la această categorie. Dalai Lama avea doar 23 de ani când a fugit din Lhasa, capitala Tibetului, temându-se pentru viața sa după ce trupele chineze au înăbușit o revoltă în 1959, și nu s-a mai întors niciodată. El insistă că mai are mulți ani de trăit, dar tibetanii se pregătesc pentru un viitor inevitabil fără el. Considerat de budiștii tibetani a fi a 14-a reîncarnare a maestrului ales de călugări în 1391, acesta a renunțat la toate rolurile politice în 2011 în favoarea unui guvern ales. Anul trecut, Dalai Lama a vorbit despre sfârșitul domniei sale, începută în 1937, și a confirmat că succesorul său va fi desemnat la moartea sa, conform tradiției, împotriva dorinței Beijingului, care intenționează să-și impună propriul candidat.

Kendrick Lamar și SZA, marii câștigători ai premiului Record of the Year la Grammy 2026

Trofeul a fost înmânat de Cher, care a stârnit amuzamentul publicului confundând titlul piesei cu numele legendarului Luther Vandross. Producătorul Sounwave a profitat de ocazie pentru a aduce un omagiu artistului. S-a întâmplat înainte ca Lamar să-i mulțumească partenerei sale de colaborare, SZA, mai scrir AP. Seara a fost marcată de numeroase declarații cu tentă politică. Billie Eilish, câștigătoare la categoria „Song of the Year” pentru piesa „Wildflower”, a criticat politicile actuale privind imigrația. La rândul său, Bad Bunny a transmis un mesaj pro-imigrație, afirmând că „imigranții sunt oameni și americani”. Kendrick Lamar stabilește un nou record Lamar a atins o nouă performanță în cariera sa, devenind rapperul cu cele mai multe premii Grammy câștigate, depășindu-l pe Jay-Z. El a primit și trofeul pentru „cel mai bun album rap” datorită materialului „GNX”, declarând în discursul său: „Hip-hop-ul va fi mereu aici”. Lady Gaga a fost recompensată pentru „cel mai bun album pop vocal” cu „Mayhem”. Jelly Roll a câștigat la noua categorie „contemporary country album”. Premiul pentru „cel mai bun artist debutant” i-a revenit Oliviei Dean, care s-a declarat emoționată la primirea primului său Grammy. Momente de omagiu și interpretări speciale la Grammy 2026 Segmentul „In Memoriam” a adus un tribut emoționant artiștilor D’Angelo și Roberta Flack. Acesta a inclus și o apariție surpriză a lui Ms. Lauryn Hill, revenită pe scena Grammy după mai bine de 20 de ani. Printre momentele artistice remarcabile s-au numărat prestațiile lui Tyler, the Creator, Bruno Mars, Justin Bieber și Sabrina Carpenter. Ediția din 2026 a Premiilor Grammy a reunit muzica, mesajele sociale și sărbătorirea marilor artiști într-un show intens, confirmând statutul evenimentului ca una dintre cele mai influente platforme culturale la nivel mondial.