Dr. Alin Popescu: Adicțiile sunt înlănțuite! Când prevenția a eșuat, o dependență o atrage pe alta și foarte greu mai poate fi oprit acest cerc vicios.
Dependențele anului 2025 depășesc aria cunoscută până acum și pun stăpânire pe viețile copiilor și adolescenților tăcut, pas cu pas, de cele mai multe ori sub supravegherea părinților, a educatorilor, a adulților din jur, dar într-o manieră ireversibilă. În cazul unei adicții, nu există buton de STOP, pe care să se poată apăsa brusc și cu rezolvare imediată. Când realizăm că un obicei a devenit o dependență, ce semne din comportamentul copiilor arată că s-a depășit limita, cine pune diagnosticul de adicție, încotro o apucăm când apare o problemă reală de adicție în viața copiilor? Dr. Alin Popescu, medic primar de medicină sportivă, cu competență în management sanitar, trainer medical World Rugby pentru cursuri de prim-ajutor, preocupat constant de probleme legate de lifestyle și adicții, doctorand în Științe Medicale, atrage atenția asupra pluridependențelor existente în societatea de astăzi și semnalează necesitatea unei hărți clare, reale și personalizate de prevenție și de intervenție pentru părinți. Interviu dr. Alin Popescu, medic primar Medicină Sportivă, despre adicții Se spune că “măsura” este cheia în orice acțiune. Când și în ce condiții se transformă un obicei într-o adictie? La ce etape/limite sa fie atenti oamenii sau parintii, in cazul copiilor, pentru ca o acțiune repetată să nu se transforme în ceva nociv care ajunge să fie definită drept dependență? Transformarea unui obicei într-o adicție este relativ rapidă și de foarte multe ori nici nu ne dăm seama că s-a întâmplat. Este o transformare care vine pe nesimțite pentru persoana în cauză. Cei din afară observă că ajunge să fie vorba de o adicție, că intensitatea obiceiului respectiv a intrat în zona de dependență. Depinde foarte mult de zona în care plasăm adicția. Dacă vorbim de timpul în exces petrecut cu ochii în ecrane, între 8-10 ore pe zi, dacă vorbim de jocuri de noroc, de alcool în exces zilnic, dacă vorbim de tutun, de diverse tulburări alimentare care și ele pot intra în sfera de adicții, fiecare în parte lansează niște semnale de alarmă, dar pe care persoana în cauză le subestimează. „Diagnosticul” de adicție nu este pus de un cadru medical, de un profesionist în sănătate, ci pur și simplu de cei din jur, de părinți, de mamă, de iubit, de soț, uneori, atenție, chiar de copii atunci când ei cresc și devin conștienți de lumea din jur. Apoi apare diagnosticul oficial, pus de specialist și cel mai important, tratamentul, etapele terapeutice pentru tratarea dependenței. Important este să diagnosticăm adicția rapid, să o tratăm cât mai eficient și să nu uităm că dacă nu putem scăpa de ea, trebuie să minimizăm riscurile. Ideea de bază apropo de măsură, care chiar este cheia în orice acțiune, dacă încercăm să menținem un echilibru, nu ajungem la adicție, dacă am ajuns la adicție trebuie să o tratăm, să o eliminăm într-un interval de timp scurt, iar dacă nu o putem elimina complet, trebuie neapărat să reducem riscurile. La copii și tineri putem vorbi de prevenție în caz de adicții, cum se poate face eficient un astfel de plan de către școala, de către părinți, de către profesorii de sport sau instituțiile abilitate? La copii și adolescenți ar trebui să vorbim în primul rând de prevenție care este vitală pentru viitorul societății. Așa cum Agenția Națională Anti-doping are o mulțime de acțiuni de prevenire a dopingului, așa și Agenția Națională pentru Politici și Coordonare în Domeniul Drogurilor și al Adicțiilor va avea din ce în ce mai multe programe privind prevenirea adicțiilor. L-am avut invitat la unul din episoadele podcastului meu „Noi să fim sănătoși”, pe Rareș Petru Achiriloaie, președintele ANPCDDA și chiar am vorbit de elementele de prevenție care trebuie pornite pe mai multe paliere, de către școală, din clasele mici, de către familie și familia extinsă și de către instituțiile abilitate, pornind de la Agenția nou înființată de la București care va avea puncte de intervenție în fiecare capitală de județ. Agenția a trecut de sub jurisdicția Ministerului de Interne în jurisdicția Ministerului Sănătății, ceea ce este foarte bine, pentru că mai eficient se vorbește de prevenție în cadrul acesta medicalizat decât într-un mediu militarizat. În funcție de incidența adicțiilor pe zone și pe grupe de vârstă de aici practic ar trebui să pornim și să vedem cumva cum putem să fim cât mai customizați și adaptați în fiecare zonă. Prevenția este măsura de aur, într-o lume ideală nici nu ar trebui să tratăm adicții, ci doar să facem prevenție. Din pacate, în 2025, România și lumea în general se află departe de această lume ideală. Și cred că e mult mai greu și constisitor efortul de a trata adicțiile în rândul populației decât de a face prevenție, însă se pare că oamenii acționează și reacționează când ajung să trăiască pe pielea lor o problemă și nu la amenințarea iminentă a ei. Spuneați că rareori oamenii au o singură dependență, că dependențele de obicei sunt înlănțuite. Ce-i face pe oameni atât de vulnerabili la obiceiuri nocive? Și care este explicația mixului de dependențe? Când prevenția a eșuat, o dependență o atrage și pe alta. Abuzul de internet, jocuri de noroc în exces, abuz de alcool, fumat excesiv, acestea sunt aspecte din viața reală. Să ne gândim că se intră într-un cerc vicios din care omul iese extrem de rar singur și destul de greu chiar cu ajutor. Sunt foarte multe studii care arată că pluriadicția este dominantă în zilele noastre. Este o realitate. Instalarea se face relativ insidios, dar privind retrospectiv putem identifica pașii succesivi făcuți în luni, ani care au dus la o situație delicată. Prevenția rămâne măsura de aur! Dacă nu ai obiceiuri cu potențial adictiv, nu te apuca. Cei care rezistă tentațiilor chiar trebuie felicitați. Însă, dependența trebuie privită serios. Probabil în viitorul apropiat, odată cu instalarea ubicuitară a Internetului, aproape gratuită, o să apară alte și alte probleme, inclusiv obezitatea care ajunge să fie o problemă uriașă. Statul excesiv la calculator diminueaza timpul dedicat mișcării și implicit este un factor obezogen. Oamenii care petrec mult timp la calculator, ajung să