PRAGMATA (REVIEW)
INTRO Mi-am folosit pe deplin beneficiile de angajat ZONA pentru a obține un cod de review la mult-așteptatul PRAGMATA, tocmai pentru a veni în întâmpinarea voastră cât mai aproape de data oficială de lansare a jocului. Așa că sper că acest review vă va ajuta să luați o decizie ceva mai informată înainte să vă ușurați de 60 de euro din portofel, apropo de ce ne povestea Alex de curând despre starea actuală a industriei de gaming. Evident, am încercat cât de mult am putut să evit orice fel de spoilere ca să nu vă stric experiența de joc, însă am și dat peste câteva teme foarte interesante în PRAGMATA, pe care mi-ar plăcea să le discut un pic mai în profunzime. Pentru început, ar trebui să mai menționez și că, atunci când rulezi prima oară jocul îți apare o alertă în care ți se recomandă să joci pe un controller – alertă pe care eu una am ignorat-o cu desăvârșire. Eu am jucat cap-coadă cu mouse și tastatură, pentru că este modul meu preferat de joc și pentru că am considerat că, fiind un third-person shooter, o să îmi fie mult mai comod și o să am o viteză de reacție mai bună. Deși sunt jocuri pe care le-am mai jucat și cu controllerul, eu am învățat practic să joc de la bun început pe PC, așa că va rămâne întotdeauna varianta cea mai bună pentru mine. Cu toate astea, recunosc că au fost câteva momente, spre finalul jocului, când mi s-a părut într-adevăr că poate ar fi fost mai avantajos să am un anumit buton pus undeva mai la îndemână, gen pe un left trigger sau ceva, dar chiar și așa, nu a fost nimic deranjant și m-am descurcat foarte ok și fără. Și la capitolul dificultate, e de menționat că am preferat să merg pe Standard, așa cum fac în general, pentru că mi se pare că este dificultatea de bază, cea intended, pe care au avut-o developerii în minte pentru cea mai bună experiență de joc. Acum că am încheiat cu toate disclaimerele, hai să trecem la joc! Steam (PC) | PlayStation 5 | Xbox Seria | Nintendo Switch 2 STORY SETUP Acțiunea din PRAGMATA se petrece cu mulți ani în viitor, într-un univers SF în care omenirea a descoperit pe Lună un nou minereu, numit „lunum”, care poate fi rafinat în „lunafilament”, un material revoluționar cu aplicații nemărginite în 3D printing. Aceste descoperiri au avut loc în interiorul unui centru de cercetare privat, deținut de o așa-zisă Delphi Corporation, unde cei mai buni oameni de știință de pe Pământ s-au adunat pentru a testa limitele printării de modele folosind lunafilament și a înțelege mai bine aplicațiile sale practice în eventualitatea în care tehnologia asta ar putea fi folosită ulterior pe Pământ. Povestea începe cu Hugh Williams și echipa lui de investigație, angajați ai Delphi Corporation, care sunt detașați pe Lună după ce compania a pierdut subit și inexplicabil comunicațiile cu centrul de cercetare. Ceea ce trebuia să fie o simplă misiune de identificare și reparare a unor interferențe în sistemul de telecomunicație între Pământ și baza Delphi de pe Lună, adică întocmai specializarea lui Hugh, care este inginer… se transformă după un eveniment dezastruos într-un adevărat film de acțiune, cu mult suspans și o intrigă misterioasă, din care se naște o luptă pentru supraviețuire. Rămas singur într-o facilitate complet dezolată, fără nicio țipenie de om, Hugh o întâlnește accidental pe Diana, un android de înaltă clasă, care arată și se comportă ca o fetiță umană de 7 ani. Ei află că baza de cercetare Delphi a fost preluată de IDUS, un AI scăpat de sub control care este convins că Hugh și Diana sunt intruși în facilitate și își folosește toate mijloacele tehnologice pe care le are la dispoziție pentru a-i neutraliza. Împreună, cei doi trebuie să învingă tot felul de roboți și obstacole pe care IDUS le scoate în calea lor, pentru a reuși să se întoarcă înapoi pe Pământ. Deși reticent la început și frustrat de faptul că trebuie să aibă grijă de un copil, chiar și unul android, Hugh descoperă repede că abilitățile de hacking ale Dianei nu sunt doar folositoare, ci pot face diferența dintre viață și moarte. Iar Diana este bucuroasă să fie de ajutor, dar mai mult decât orice, extrem de entuziasmată să afle mai multe despre viața pe Pământ de la Hugh. Pe măsură ce progresăm în poveste, relația celor doi evoluează de la una pragmatică (pun intended), cea de coechipieri în luptă și aliați în misiunea comună de evadare, la una cu mai multă emoție și însemnătate. Cei doi își împărtășesc unul altuia temerile, fac schimb de informații sau preferințe personale, de la animalul sau desertul preferat până la detalii intime din copilăria lui Hugh, ca doi prieteni care abia încep să se cunoască. Tocmai evoluția relației dintre Hugh și Diana, prin gesturi și porțiuni mărunte de dialog presărate de-a lungul jocului, este cea mai frumoasă parte a poveștii. Hugh este la început profesorul Dianei în micile nuanțe ale traiului pe Pământ sau a ce înseamnă să fii om, devenind pe parcurs protectorul ei, și uneori chiar o figură părintească, de sprijin și autoritate. Iar Diana, cu inocența și naivitatea specifice oricărui copil de 7 ani, mereu curioasă să descopere și să experimenteze lucruri noi, este absolut imposibil de rezistat. Putem spune cu certitudine că adorabilitatea ei îl cucerește pe Hugh, care se atașează tot mai mult de ea. Partea de explorare se împletește perfect cu dialog-ul și frânturile de poveste în PRAGMATA. Pe măsură ce avansezi, vei descoperi tot felul de documente, holograme sau schimburi de mail-uri presărate prin centru, care îți vor alcătui piesă cu piesă puzzle-ul întregii povești, dar vor adăuga și un extra flavor prin felul în care îți arată aspecte cotidiene și granulare ale vieții din centrul de pe Lună. Alteori aceste frânturi sau explicații pot apărea random, în discuțiile pe care le poartă Hugh și Diana în timp ce se
Jocuri din categoria „Cute, BUT HARD!”
Nu știu dacă v-ați dat seama până acum, mai ales aceia dintre voi cu care mai schimb uneori câte o vorbă pe Discord, dar eu am o afinitate pentru jocuri cute, cu personaje adorabile sau realizate într-un stil grafic mai drăgălaș. Și îmi plac cu atât mai mult dacă sunt și puse în niște contexte cu contrast puternic, adică când se află într-un mediu întunecat sau ostil, au o poveste sau misiune tulburătoare sau atipică în spate sau… atunci când felul în care arată e complet înșelător pentru a acoperi un gameplay destul de dificil de fapt. Despre cele din urmă vreau să vă vorbesc și eu azi. Înainte de a începe însă, cred că ar trebui să vă zic câteva ceva și despre profilul meu de gamer. În general aș putea spune că joc lucruri destul de variate pentru că îmi place să descopăr tot felul de abordări, stiluri sau categorii noi de jocuri. Așa că, în explorarea mea, am ajuns să experimentez cu tot felul de genre-uri și grade de acțiune în jocurile video. Îmi plac atât jocurile lente, cozy și foarte „casual”, precum Stardew Valley, Slime Rancher sau Touhou Mystia Izakaya; cât și jocurile mai action-packed și cu un nivel mai mare de dificultate, cum sunt Risk of Rain 2, unul dintre cele mai jucate jocuri ale mele, Devil May Cry (mai exact, 3, 4 și 5) sau Final Fantasy XIV, unde odată cu subscripția lunară de 11 euro, am băgat raiduri până pe la final de EndWalker în pandemie. În plus, aș spune despre mine că sunt un gamer (sau un om) chiar încăpățânat, așa că acolo unde e dificultatea mai mare nu am nicio problemă să repet de 100 de ori același dungeon până mă prind ce e de făcut sau cum să avansez mai eficient. Dar dacă sunt niște lucruri la care țin atunci când îmi aleg jocurile video, acelea sunt: stilul vizual, adică să arate bine pentru mine, indiferent dacă e cutesy, pixel art sau fotorealism, și un sistem de progresie care să mă motiveze. Așa că, nu e vorba despre a selecta cu masochism opțiunea de „Hurt Me Plenty” în meniul de dificultate, ci e vorba despre cum e dificultatea implementată și dacă la finalul zilei mă simt bine jucând acel joc, chiar dacă mă provoacă. Acuma, na, n-am jucat nici Dark Souls, nici Elden Ring până acum, deci clar nu sunt un „gamer adevărat”. RABI RIBI PC (Steam) | PlayStation | Nintendo Switch Rabi Ribi este un bullet hell metroidvania, în care tu, adică Erina, ești un iepuraș de companie devenit om peste noapte care pornește în căutarea stăpânei tale. Pe măsură ce te acomodezi cu noul tău corp uman și explorezi lumea magică în care te-ai trezit fără nicio explicație, trebuie să cooptezi diverse personaje să te ajute sau să le câștigi încrederea pentru a-ți deveni prieteni. Și când zic „să le câștigi”, mă refer quite literally, să îi bați în luptă pentru a-i aduce de partea ta. Pe drum găsești și o zână pe nume Ribbon, de unde și numele jocului, o prescurtare de la Rabbit and Ribbon. Zâna devine ajutorul tău de nădejde și alături de ea vei descoperi tot felul de fenomene magice, salva și alte zâne aflate la ananghie și multe altele. Povestea nu m-a impresionat cu nimic, mi s-a părut chiar extrem de simplistă, dar mi-a fost clar că nu ăsta e punctul forte al jocului. Atât dialogul, cât și firul narativ mi s-au părut destul de copilăroase și tărăgănate adesea, în ciuda ilustrațiilor și a outfiturilor skimpy pe care le-au aruncat pe personaje ca să fie mai atractive. Însă ce m-a ținut pe mine în priză cu adevărat a fost gameplay-ul. Deși are o grafică pixel art foarte cute și pastelată, luptele de tip bullet hell din Rabi Ribi devin ce în ce mai greu de străbătut, iar elementul de metroidvania, care nu este deloc unul liniar, m-a constrâns să fac și mult backtracking. Aici e important să vă zic că jocul îți oferă de la bun început la alegere două metode diferite de a-l parcurge, care, implicit, îți vor genera două experiențe de joc diferite. Pe modul Standard boșii vor avea același grad de dificultate indiferent de upgrade-urile și item-urile pe care le-ai colectat tu până să ajungi la ei. Asta înseamnă că, dacă ai probleme, poți să pleci, să colectezi mai multe upgrade-uri și abilități speciale până când devii mai puternic. Iar atunci te poți întoarce mai încrezător la lupta respectivă și cu ceva mai multe avantaje, adică exact ce am făcut și eu când mă bătea la fundul gol câte un boss. Mă rog, ai timp să te pregătești oricum pentru că fiecare regiune pe care o explorezi vine cu propriul ei boss fight, iar obstacolele pe care le întâlnești pe parcurs servesc drept un mini training pentru patternurile pe care le va avea și boss-ul, chiar dacă la un nivel mult mai banal. Modul Alternative însă, al doilea mod de joc disponibil, îți va scala toți boșii în funcție de nivelul la care te afli tu și câte lucruri ai reușit să strângi până să ajungi la ei. Asta îți va oferi o experiență mult mai uniformă de joc, fără vreo portiță de scăpare în care să outfarmezi dificultatea boșilor, daaaaar… înseamnă și că, pe măsură ce progresezi, luptele vor deveni gradual din ce în ce mai grele. Ba chiar, contrar tuturor normelor unui metroidvania, jocul îți permite să îl completezi fără să colectezi absolut niciun upgrade sau abilitate specială, iar aici e vorba despre așa-numitul „Zero Percent Clear”. Dacă sunteți masochiști adevărați și vă place să vă faceți viața grea, s-ar putea să vă tenteze achievementul ăsta. Vestea bună e că progresezi destul de repede, iar Ribi primește tot felul de upgrade-uri din ce în ce mai folositoare, în care îți dă heal, mărește damage-ul, gradul de defense sau multe altele, în funcție de sceptrul magic pe care îl are echipat. Practic, în timp ce tu dai atac-uri