De ce se degradează statuile Moai din Insula Paștelui și ce se poate face pentru a le salva
Insula Paștelui, cunoscută și sub numele de Rapa Nui, se află în mijlocul Oceanului Pacific, la aproximativ 3.500 de kilometri de coasta Americii de Sud și face parte din Chile. Insula este renumită pentru statuile gigantice numite Moai. Acestea sunt monoliți antropomorfi sculptați între aproximativ anii 1100 și 1600 de populația polineziană Rapa Nui. Statuile reprezentau spiritele strămoșilor și erau așezate pe altare ceremoniale numite Ahu, cu rolul simbolic de a proteja comunitatea, scrie Il Post. Astăzi există aproximativ o mie de astfel de statui pe insulă. Unele depășesc zece metri înălțime și cântăresc zeci de tone. Moai sunt realizate în principal din tuf vulcanic, o rocă poroasă ușor de sculptat, dar foarte vulnerabilă la eroziune. În timp, ploaia, vântul și stropii de apă sărată proveniți din ocean au început să distrugă treptat suprafața statuilor. Cristalizarea sării în interiorul rocii produce fisuri care duc la pierderea detaliilor, precum ochii sau nasul statuilor. Schimbările climatice par să accelereze acest proces, prin ploi mai intense și furtuni mai puternice. Vestigii Rapa Nui, Insula Paștelui. Sursa foto: X Un incendiu izbucnit în 2022 a provocat de asemenea pagube grave unor statui, deteriorând ireversibil câteva dintre ele. Restaurare sau respectarea ciclului natural? Problema conservării moai este intens dezbătută atât în comunitatea științifică, cât și printre locuitorii insulei. Unii experți consideră că restaurarea este esențială pentru protejarea patrimoniului cultural și pentru menținerea turismului, principala sursă de venit pentru insulă. Fără intervenții, multe dintre statui s-ar putea dezintegra în aproximativ un secol. Pe de altă parte, o parte a comunității Rapa Nui susține că degradarea statuilor face parte din ciclul lor natural și spiritual. În cultura polineziană, obiectele sacre pot fi lăsate să se întoarcă în natură după ce și-au îndeplinit rolul. Turismul, între protecție și presiune Moai sunt principalul motiv pentru care aproximativ 100.000 de turiști vizitează anual insula. Această popularitate creează însă presiuni suplimentare asupra siturilor arheologice. Pentru a reduce deteriorarea statuilor, autoritățile au impus reguli mai stricte: vizitarea siturilor se face doar cu ghid, iar atingerea statuilor este strict interzisă. Statuie Moai, Insula Paștelui și Calea Lactee. Sursa foto: X În același timp, gestionarea siturilor implică costuri mari, iar multe proiecte de restaurare depind de finanțări externe și de colaborarea dintre statul chilian, comunitatea locală și organizații internaționale. Patrimoniul aflat în pericol Parcul Național Rapa Nui, care include majoritatea statuilor, este inclus pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Specialiștii avertizează însă că fără un plan de conservare pe termen lung, Moai ar putea continua să se degradeze până când vor dispărea complet. Deocamdată, dezbaterea rămâne deschisă: între protejarea patrimoniului pentru generațiile viitoare și respectarea tradițiilor spirituale ale comunității rapa nui.
Gen. Emil Străinu: NASA făcea cercetare de natură GEOFIZICĂ
Ești pregătit să afli adevăruri care îți vor schimba perspectiva asupra lumii? „Conspirații cu Gen. Emil Străinu” este noua emisiune care te va ține cu sufletul la gură în fiecare joi, de la ora 22:00. Pe 16 aprilie, generalul a vorbit despre o misiune NASA ce se întâmpla în proximitatea vacanței sale în Insula Paștelui. Străinu a descoperit unde radio potențate de statuile de pe insulă. Urmăriți emisiunea aici, integral, emisiunea. Gen. Emil Străinu este expert în fenomene aerospațiale și specialist în fenomene neidentificate. Acesta vine să dezvăluie informații incendiare despre evenimente controversate, secrete bine păzite și fenomene misterioase care ne înconjoară. În fiecare ediție, vor fi explorate subiecte tabu. De la dosare clasificate și tehnologie secretă și până la teorii despre viitorul omenirii și forțele nevăzute care influențează lumea. Gen. Emil Străinu: „Cum am reușit să-i supăr eu pe inginerii de la NASA?! Vă spuneam că am observat, am căutat să observ cu foarte mare atenție aceste statui. De exemplu, dacă voiați să luați sol de pe insulă și să-l duceți la avion, când controla bagajele aveau niște scanere speciale făcute de americani pe frecvența solului și nu puteai să iei nici cel puțin o o bucățică de 1cm³ de sol, pe lângă faptul că plăteai și amendă. Afară era o pancartă mare unde scria acest lucru, asta era prima problemă. A 2-a problemă era că în anumite zone nu aveau acces turiști. Și m-a intrigat foarte mult treaba asta. M-am dus acolo și erau niște cercetători de la NASA care făceau măsurători asupra radioactivității solului, radioactivitatea naturală, radioactivitatea vegetației, luau probe de aer de la diverse înălțimi, inclusiv cu balon, deci cercetare de natură geofizică și plus, pe lângă asta, se ocupau și de acele statui care erau trântite, căzute, așa-zis, în apă. Acolo fiind pe insulă nu puteai să asculți, chiar și cu apărat de radio, decât două posturi străine. Postul americanilor din Honolulu și postul de radio direcțional care era din Chile. Aveam un aparat micuț și avea niște baterii atipice, pe care nu le aveau acolo, pe insulă. Eram foarte supărat, că mă interesa vremea. Acolo, din oră în oră se anunță vremea. Acuma este o căldură imensă și peste o oră este o furtună, plouă cu picături mari cât piramidonul, bate vântul și așa mai departe. Am observat că în momentul când mă apropiam de anumite statui din astea, aparatul începea să cânte tare, de fapt, să meargă mai tare, mult mai tare. Prima dată am crezut că mi se pare. Când m-am dus cu el, de exemplu, lângă câmpul cu 15 statui, am crezut că am baterii noi. Imediat mi-a căzut fisa. Eu fiind ofițer de radiolocație am zis că aici e ceva, o legătură între un receptor de radio, statuile astea și locul unde ne aflăm. Și am început să fac tot felul de combinații din astea și am ajuns la concluzia că aceste statui se comportau, de fapt, ca niște antene de radio, ele având în compoziție foarte mult fier, dar nu numai fier, și alte metale, dar, în primul rând, fier. Deci când dacă lipeam aparatul de radio sau îl țineam la 10cm de statuie, sonorul era la fel ca și când ar fi avut o baterie nouă. Și atunci m-am dus să văd cum e cu cele care sunt îngropate în apă. Am început să fac diverse tatonări din astea și cu cu cele care erau în îngropate în apă. Asta până când, a venit un militar și mi-a spus că domnii din America au spus să nu mai vin acolo când sunt ei, pentru că le tulbur aparatele. De fapt, ei aveau niște generatoare, n-am să spun de ce fel erau, niște generatoare foarte puternice, și care prin niște ventuze le cuplau la aceste statui. Prin radio încercau să vadă dacă submarinele, aveau un submarin de probă pe undeva, era mai aproape, mai departe, n-am de unde să știu, dacă recepționau acest lucru. Seara, la masă, am găsit un puștan care era mai vorbăreț, am intrat în discuție cu el, i-am povestit ce am observat eu și mi-a spus să nu-i spun șefului lui, că se va se va supăra foarte tare, pentru că asta e o problemă care nu trebuie cunoscută. Savanții americani, a 2-a zi de dimineață, au venit acolo. Era unul care se numea diriginte de lucrări, acare mi-a spus că a făcut acele cercetări, să le țin totuși pentru mine, că e mai bine să nu le fac publice, că fac parte dintr-un soi de cercetări NASA care încă nu sunt terminate și trebuie să vedem că dacă nu cumva se poate lua legătura cu civilizația extraterestră, și așa mai departe. Eu am prezentat, cum am venit, o comunicare științifică, când am fost la Koln, despre această problemă. Chiar un personaj foarte important de prin conducerea unei firme de electronică și de telecomunicații de radio, a venit la mine și mi-a spus că dacă vreau să continui cercetările, îmi de el bani și putem merge să continuăm cercetări.”