Dorin Tudoran, despre prețul libertății: Încă mai primesc note de plată
Dialogul publicat în cadrul proiectului „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu” reconstruiește cronologic traseul unuia dintre cei mai cunoscuți scriitori disidenți români, de la debutul literar sub cenzura comunistă până la exilul american și criticile dure la adresa „memoriei selective” din România postdecembristă. Autorul mărturisește că opoziția publică față de regimul comunist și apoi față de impostura postcomunistă a avut costuri pe care continuă să le plătească și astăzi: „Sunt foarte piperate. Deși am plătit cu vârf și îndesat costurile cu pricina, încă mai primesc note de plată”. Debut sub cenzură Dorin Tudoran povestește că manuscrisele sale de debut au fost respinse ani la rând pentru că „prezentau probleme”, iar autorul „nu se arăta deschis la sugestiile editorului”. Debutul său editorial a venit târziu și într-o formă mutilată de intervențiile cenzurii. „Volumul de debut, Mic tratat de glorie, a fost atât de prescurtat de Cenzură, încât Editura Cartea Românească publica titlul poeziei pe pagina din stânga și poezia pe pagina din dreapta, pentru ca volumul să nu fie chiar de grosimea unei lame de ras”, spune scriitorul. Experiența cenzurii și climatul ideologic al anilor ”70 l-au împins treptat spre conflictul deschis cu regimul Ceaușescu, a explicat el. „Nu m-am putut adapta” Tudoran spune că ultimul său volum înaintea emigrării în Statele Unite, în 1985, s-a numit ironic „Adaptarea la realitate”, deși tocmai incapacitatea de a se adapta l-a împins spre exil. „Realitatea la care nu m-am putut adapta a fost cea care a determinat dezrădăcinarea mea survenită în 1985”, afirmă acesta. Scriitorul vorbește și despre costul personal al libertății, mărturisind că nu ar mai repeta astăzi aceeași alegere. „Eu, unul, am considerat că libertatea este o valoare pentru care merită să-mi pun destinul în joc. Am greșit însă când n-am ținut cont că pun în joc și viața familiei mele. Aș mai repeta acest pariu? Nu, niciodată”. Exilul și pierderea În dialogul cu Ionuț Vulpescu, Dorin Tudoran vorbește despre exil ca despre o experiență simultană de ruptură și continuitate. „De la Adam și Eva, ne aflăm cu toții în exil”, spune scriitorul, evocând o discuție purtată cu Vintilă Horia la Madrid. „Cine pleacă, pierde. Este regula bursei literare românești”, afirmă Tudoran, explicând că exilul l-a transformat „din scriitor profesionist în scriitor amator” și că plecarea din România a însemnat și o ruptură profesională. Despre disidență și tăcere Scriitorul amintește și slăbiciunea solidarităților intelectuale din România comunistă și postcomunistă. „Cele care mor repede nu sunt, nu au fost cu adevărat solidarități. Sunt (…) simple mimări ale solidarității”, spune acesta. Dorin Tudoran afirmă că nu a crezut niciodată în conceptul de „rezistență numai prin cultură”, criticând intelectualii care au evitat confruntarea directă cu regimul comunist. „Rezistența numai prin cultură nu a fost suficientă”, afirmă acesta, adăugând că după 1989 mulți dintre cei care „au tăcut înțelept” au devenit „profesori de morală ai neamului”. De asemenea, el evocă și unul dintre marile sale regrete morale. „Nu-mi amintesc, dar cel mai apăsător am simțit-o când am tăcut în momentul Paul Goma”, spune Tudoran, întrebat când a simțit pentru prima dată că tăcerea poate deveni complicitate. Memorie și impostură O parte importantă a dialogului este dedicată modului în care memoria colectivă poate fi manipulată și transformată într-un instrument ideologic. „Manipularea memoriei și transformarea ei într-un instrument ideologic este proprie mai ales celor utilizând memoria selectivă”, afirmă Dorin Tudoran. Scriitorul critică și mitologiile construite după 1989 în jurul unor figuri intelectuale și avertizează asupra imposturii morale: „Nu-ți reproșez că nu ai trăit ca mine, dar nu-mi spune că ai făcut-o. Simplu. Cu alte cuvinte, reacționez la impostură”. Prietenii, polemici și Nicolae Manolescu În interviu apar și numeroase referiri la relațiile sale cu scriitori importanți ai literaturii române, de la Nicolae Manolescu și Ștefan Augustin Doinaș la Mircea Dinescu, Nichita Stănescu sau Ion Negoițescu. Despre Nicolae Manolescu, Dorin Tudoran spune că dispariția criticului literar a lăsat „un gol imens”. „Când moare un prieten de asemenea calibru, ca Manolescu, cu el moare și o parte din tine”, afirmă scriitorul. „Cred că polemicile mai mult deformează un autor decât îl formează”, spune acesta, respingând ideea că polemicile l-ar fi definit ca autor. „Există o singură moară de vânt” Finalul dialogului revine la imaginea lui Don Quijote, personaj asociat frecvent cu Dorin Tudoran în exilul românesc. Scriitorul explică însă că adevărata confruntare nu a fost niciodată cu lumea din jur, ci cu el însuși:„Există o singură moară de vânt cu care se luptă Dorin Tudoran – Dorin Tudoran”.
Ultimul interviu cu Ion Iliescu. Dialogul SPUMOS cu fostul șef de stat: Crapul la cuptor are gustul de acasă. Mănânc în continuare, dar nu la carton
Fostul consilier al lui Ion Iliescu, și fost ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, a publicat, joi, ultimul interviu cu fostul șef de stat al României. Dialogul cu fostul președinte este unul de excepție, spumos, și plin de detalii neștiute din viața celebrului politician. De exemplu, Ion Iliescu, i-a dezvăluit lui Ionuț Vulpescu, în cadrul podcastului Avangarda, ce muzică preferă, sau ce își aduce aminte cu foarte mult drag din tinerețe. „Sunt un clasic. Ascult Schubert și Chopin când am clipele mele de optimism și bucurie, îmi place stilul dramatic al lui Offenbach, pot să închid ochii și să ascult, răsunându-mi în minte până aproape de intonare dansurile slavone ale lui Dvořák; nu refuz niciodată spectacolul care poate să îți invadeze retina privind grația unui balet după muzica lui Ceaikovski, ascult Enescu nu doar din patriotism, ci pentru că e genial ce poate trezi în tine matematica portativului lui. Cred că Beethoven a fost străbătut de ceva cu adevărat genial și îmi aduc aminte cu plăcere de perioada când, în liceu, făceam parte dintr-un cor care deseori intona muzică de Verdi. Ba chiar pot spune aceasta în premieră, am cântat Verdi înainte să văd un spectacol de Verdi”, spine Ion Iliescu în podcastul lui Ionuț Vulpescu. Fostul președinte de stat spune că preferă teatrul. Ion Iliescu: „Nu sunt partizanul civilizației ecranice, care are boomul ei astăzi” „Teatru, întotdeauna. Nu pentru că cinefilia e boală grea, mi-a fost un bun companion de altfel în ultimul timp, ci pentru că am apreciat întotdeauna miracolul întâlnirii dintre oameni și energia care se ivește când un actor ia destinul, altruismul și povara personajului său și ți le dă în carne și oase. Teatrul ne-a făcut contemporanii lui Cezar, Caligula, Oedip, Hamlet, ne-a adus toate lumile pe care nu le putem trăi aproape. Și trebuie să o spun, prin teatru eu am făcut cea mai diversă călătorie în timp. Nu sunt partizanul civilizației ecranice, care are boomul ei astăzi. Ea e și o lume mai capitalistă. În teatru îmi place că văd factorul uman mai puternic decât tehnologia, că marile efecte vin din replici și emoții, nu din ecran. De altfel, eu am fost apropiat de lumea teatrală în activitatea mea publică și cunosc creatorii de instituții și de cultură, actorii pe care i-am avut și îi avem, oamenii care au populat bulevardele cu publicul de teatru, când miracolul vieții era traductibil prin artă”, spune Ion Iliescu. Fostul președinte al României a dezvăluit care este mâncarea sa preferată. Acesta spune că preferă peștele alb, mai ales că este născut într-un oraș de la malul Dunării. „Sunt născut în zodia Pești, nu aveam cum să nu fiu un devorator de carne albă” „Sunt născut în zodia Pești, nu aveam cum să nu fiu un devorator de carne albă. Crapul la cuptor are gustul de acasă. Mănânc crap în continuare, dar nu la carton, nu mai am de unde să îl iau. Era ceva domestic, specific zonei de la portul Giurgiu. Îmi amintesc că era un restaurant local, la intrarea căruia scria, cu litere de o șchioapă, „CRAP LA CARTON”. Mirosea demențial. Dar gustul era extraordinar, pentru că pregăteau crapul într-o tavă de simigerie, în care așezau un carton foarte gros, stropit cu ulei, mirodenii și bulion, peste care venea crapul, iar apoi finalizau această construcție cu un nou rând de carton îmbibat de ulei. Deci cartonul înconjura crapul ca un sandwich, ceea ce îi asigura o temperatură optimă de coacere. Mi se pare foarte ingenioasă această metodă și am găsit-o fără egal în lume. Am călătorit mult, am înțeles savorile bucătăriei franțuzești, italienești, japoneze, turce, dar vă spun, crapul la carton are locul lui în așa-zisa gastronomie românească, pe care unii o contestă. Când gurile rele zic că românii au împrumutat bucătăria altor popoare, îmi vine în minte savoarea crapului la carton. Uite, unul dintre lucrurile pe care le regret în ultimii ani. Și nu, nu am încercat să îl fac acasă, deși m-am riscat de câteva ori de-a lungul vieții mele să fac pe bucătarul: nu aș fi avut de unde să fac rost de o tavă de simigerie”, mărturisește Ion Iliescu. Interviul integral cu Ion Iliescu poate fi citit AICI. Alexandru Coman a absolvit Facultatea de Jurnalism în anul 2010, iar de atunci a semnat în mai multe publicații centrale, în secțiunile online, precum evz.ro. Alexandru lucrează de mai mulți ani … vezi toate articolele