Brad Arnold, solistul trupei 3 Doors Down, a murit la 47 de ani după o luptă cu cancerul, confirmă trupa
Brad Arnold, solistul și principalul compozitor al trupei rock 3 Doors Down, a murit la vârsta de 47 de ani, scrie BBC. Trupa a anunțat decesul sâmbătă, precizând că Arnold s-a stins după o luptă cu cancerul. „Va fi profund regretat și va rămâne pentru totdeauna în amintirea noastră”, a transmis formația într-un mesaj publicat pe rețelele sociale. Arnold dezvăluise în mai 2025 că fusese diagnosticat cu carcinom renal cu celule clare în stadiul patru, o formă de cancer la rinichi care se extinsese la plămâni. O voce care a definit rockul anilor 2000 Arnold a fost membru fondator, vocalist și toboșar original al trupei 3 Doors Down, formată în Mississippi la mijlocul anilor ’90. Formația a cunoscut succesul la începutul anilor 2000, cu piese difuzate intens la radio precum „Kryptonite”, „Here Without You” și „When I’m Gone”. Potrivit trupei, Arnold a scris „Kryptonite” în adolescență, compunând piesa în timpul orei de matematică, la doar 15 ani. Albumul de debut, The Better Life, a devenit unul dintre cele mai bine vândute discuri din Statele Unite în anul 2000. Deschidere față de credință, recuperare și boală Arnold a vorbit public despre diagnosticul său, spunând că nu îi este teamă și cerând fanilor să îl includă în rugăciunile lor. „Nu am niciun fel de teamă, sincer, nu mi-e deloc frică”, a spus solistul, adăugând că este dezamăgit de faptul că trupa va trebui să anuleze turneul pe care îl avea programat. De asemenea, a vorbit deschis despre problemele cu alcoolul și a declarat că era abstinent din 2016. În interviuri anterioare, Arnold descria muzica drept o formă de eliberare emoțională și un mod de a se conecta cu ascultători aflați în situații similare. Colegii de trupă au spus că moștenirea sa merge dincolo de talent, reflectând modestia, credința și bunătatea sa. O moștenire dincolo de scenă 3 Doors Down a câștigat trei premii Billboard Music Awards și a rămas prezentă constant pe posturile de rock și pop timp de două decenii. Trupa a cântat la ceremonii de învestire prezidențială și, în 2004, a lansat Better Life Foundation pentru sprijinirea copiilor aflați în nevoie. Brad Arnold o lasă în urmă pe soția sa, Jennifer. Moartea sa reprezintă o nouă pierdere pentru trupă, după decesul membrului fondator Matt Roberts în 2016.
Ce încasări a avut Melania până acum / 772 de euro în Italia și doi spectatori pe proiecție
Cifrele „Melaniei”, documentarul despre Melania Trump atât de promovat de Casa Albă, a avut rezultate foarte slabe în Europa. Datele de box-office publicate până acum arată că documentarul „Melania”, lansat în cinematografe în ianuarie 2026 și distribuit de Amazon MGM Studios a început bine în SUA și Canada, unde a încasat 7 milioane de dolari în weekendul de debut, ceea ce e bine, spun experții, pentru un documentar non-muzical. Cu toate astea, performanțele pe planetă sunt modeste. În Italia, Regatul Unit și alte piețe majore „Melania” nu a făcut cine-știe-ce valuri. Pe regiuni, cele 7 milioane încasate peste ocean arată că analiștii box-office au avut așteprări modeste – de 3 – 5 milioane. În Italia , filmul a avut, conform unor rapoarte locale, încasări extrem de modeste, de doar 772 euro în 61 de cinematografe, ceea ce sugerează prezențe scăzute la proiecții – adică două persoane pe proiecție. Însă date oficiale parțial actualizate indică un total de aproximativ 7 675 USD la box office în Italia. Indiferent de metodă, performanțele rămân mult sub nivelurile din America de Nord. În Regatul Unit și Irlanda, „Melania” a debutat pe locul 29 la box office, cu încasări de aproximativ £32 974 (circa 44 600 USD) într-un număr de 155 de cinematografe. Media pe ecran a fost redusă, sugerând un interes moderat al publicului britanic și irlandez. Rezultate internaționale variabile mici spre penibile Pe alte piețe, filmul a înregistrat încasări variate, dar în general micuțe: România: aprox. 11 232 USD Coreea de Sud: aprox. 22 256 USD Portugalia: aprox 6 044 USD Australia: aprox 22 284 USD Noua Zeelandă: aprox 3 229 USD În multe țări mari precum Brazilia, Japonia, Spania sau Mexic, datele de box office nu sugerau, până la momentul raportării, încasări semnificative sau nu fuseseră centralizate complet. Conform datelor box office centralizate de site-urile specializate, „Melania” a înregistrat venituri internaționale (în afara Americii de Nord) de aproximativ 126 392 USD, în timp ce totalul global combinat ajunge la peste 11,1 milioane USD — majoritatea acestei sume provenind din box office-ul american.
Francezul care a scris un roman întreg fără litera e. Cine e și de ce fascinează încă?
„La Disparition” (Dispariția), roman apărut în 1969, l-a și făcut celebru pe autorul său, George Perec. Are 300 de pagini, deci nu e chiar de glumă, iar Perec a făcut aici un exercițiu ce ar putea să pară o glumiță de intelectual: un roman fără vocala „e”, cea mai folosită vocală din franceză? Da, și mai important decât această performanță tehnică este motivul pentru care Perec a ales să facă asta. „La Disparition” este o lipogramă – un text scris cu excluderea deliberată a unei litere. „E”-ul lipsă – lipsa mamei În cazul lui Perec, eliminarea „e”-ului e cu atât mai fascinantă, cu cât această vocală e de bază în limba franceză. Romanul este o poveste detectivistivă ciudată, în care personajele dispar, sunt căutate, se pierd, fără ca vreodată să fie numită explicit cauza. De-a lungul timpului, criticii literari au încercat să identifice semnificația eliminării acestei vocale și, la un moment dat, au izbândit: „e”-ul lipsă trimite la o lipsă și mai mare: mama scriitorului. Deportată la Auschwitz și ucisă acolo, în timpul Holocaustului, în timp ce tatăl său a fost ucis în front, în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. Copilăria – lipsă și război Iată, bunăoară, cum această lipsă capătă contur și sens, căci „e”-ul nu există, dar e peste tot, e durerea surdă, implacabilă, cu care nu ai altă soluție decât să faci pace. Georges Perec s-a născut la Paris, în 1936, într-o familie de evrei polonezi. Copilăria lui? Pierdere, lipsă, război, tăcere – scheletul moral pe care-și va zidi scriitura. Aceste experiențe revin obsesiv în scrisul lui Perec. Chiar și atunci când vorbește despre experiențe banale. Limitarea nu sugrumă, ci potențează Perec a fost membru al grupului Oulipo (Ouvroir de litérature potentielle – Atelier de literatură potențială) – o comunitate de scriitori și matematicieni interesați de constrângeri formale: texte scrise după reguli stricte, formule, scheme, jocuri. Ideea centrală a grupului era că limitarea nu sugrumă creativitatea, ci o potențează. Prin urmare, romanul lui Perec nu e doar un capriciu și nici o expunere vanitoasă de tehnică bună, ci filosofie literară. Însă, desigur că a-l reduce pe Perec la statutul de „scriitor al romanului fără „e” ar fi mai mult decât nedrept. Pasionat de inventare Pasiunile lui pentru obiectele mici, aparent nesemnificative (apartamente, liste, obiceiuri, ritualuri, gesturi repetitive) documentează banalul ca o constantă a vieții (în „Les Choses” a scris despre obsesia pentru consum a unui cuplu tânăr, iar în „Je me Souviens” (Îmi amintesc) – a adunat sute de fragmente de memorie personală și colectivă și nu le-a dat formă, le-a lăsat așa, pur și simplu – a fost un pasionat de inventare și tipologii). Spectaculozitatea lui Perec constă tocmai în aceea că nu caută cu lumânarea. Într-o lume a algoritmilor, a regulilor de tot felul, a constrângerilor și a corectitudinii politice, sensul se poate construi tocmai astfel: din lipsă. Lipsa dă structură, nu harababură Căci așa cum romanul lui Perec capătă forță tocmai din lipsă, tot astfel și această lume își poate recolta forța tocmai din lipsă și constrângere. Este o lecție pe care ne-o transmite Perec în felul lui și de la care am putea să pornim în propria noastră incursiune spre noi înșine. Lipsa nu distruge, ci construiește. Prin asta, Perec rămâne la fel de surprinzător de actual. Într-o lume a zgomotului, lipsa dă structură, nu harababură. Perec avea doar 45 de ani când a murit, dar a lăsat în urmă o operă dificil de încadrat, dar ușor de recunoscut: texte ce par jocuri, jocuri ce ascund răni. După Perec rămâne ideea: tăcerea spune mai mult decât cuvântul.
Un înger care seamănă izbitor cu Giorgia Meloni, restaurat într-o biserică din Roma, stârnește discuții aprinse în Italia / Meloni se autoironizează pe social media
O melodie mai veche avea un vers care a devenit celebru: „fericirea are chipul tău”. Spre parafrazare, „un înger are chipul lui Meloni”, iar lucrul acesta a fost constatat după ce pictura murală a bisericii San Lorenzo din Roma a fost restaurată. Asemănarea este atât de mare, încât ministrul Culturii din Italia, Alessandro Giuli, a simțit nevoia să intervină, scrie publicația italiană Repubblica. Îngerul Meloni, luat la inspectat de Superintendență Unul dintre cei doi îngeri care flanchează bustul de marmură al lui Umberto al II-lea de Savoia are un chip ce seamănă izbitor cu cel al premierului italian, Giorgia Meloni. Un comunicat emis sâmbătă dimineața precizează: „superintendentul special al Romei, Daniela Porro, a intruit oficiali tehnici din cadrul MIC să efectueze astăzi o inspecție pentru a determina natura lucrărilor efectuate asupra picturii contemporane dintr-una dintre capelele San Lorenzo in Lucina și pentru a decide ce urmează”. A intervenit și vicariatul, care a spus că „modificarea feței este o inițiativă a restauratorului”. Restauratorul Bruno Valentinetti: „Cine spune că seamănă cu Meloni?” Bruno Valentinetti este restauratorul voluntar care a reacționat: „Cine spune că seamănă cu Meloni? Am restaurat ce era acolo acum 25 de ani”. Asemănarea este, totuși, izbitoare. Meloni însăși a reacționat pe conturile sale de socializare: „Nu, cu siguranță că nu arăt ca un înger!”, a scris aceasta. Între timp, tehnicienii Superintendenței Patrimoniului Cultural și al Peisajului, care monitorizează acest locaș de cult de mare valoare istorică au fost instruiți să efectueze o inspecție pentru a determina natura lucrării. „După inspecție, o vom compara cu materialele de arhivă”, precizează Superintendența, care dorește să constate nu atât cu cine seamănă imaginea restaurată cât dacă se conformează liniilor originale, lucru care va fi făcut luni, pentru că în weekend arhivele sunt închise. „Îngerul era acolo” Ce se va întâmpla dacă tehnicienii vor constata că restaurarea nu este în acord cu originalul? Se poate solicita o nouă restaurare. Lucrurile sunt și mai complicate de atât, pentru că lucrarea a fost creată după ce biserica a fost plasată sub un ordin de conservare și nu este inspectată în mod regulat”, iar pentru orice intervenție este nevoie de o autorizație. Monseniorul Daniele Micheletti, rectorul Panteonului și al Bazilicii San Lorenzo in Lucina din Roma, a specificat că a cerut restaurarea „așa cum era”. „Există, într-adevăr, o anumită asemănare, dar ar trebui să-l întrebăm pe restaurator de ce a făcut-o așa, nu știu. Acum, nu știu dacă trăsăturile faciale sunt exact acelea. Îngerul era acolo și așa era”. Meloni – figură înaripată care ține în mână un sul cu harta Italiei Monumentul funerar al suvernalui, însoțit de o inscripție care amintește cum Umberto al II-lea, „resemnat creștinește voinței divine”, a preferat exilul războiului civil, este păzit de doi heruvimi, dintre care unul – cu o figură extrem de cunoscută: o figură feminină, înaripată, care ține un sul cu harta Italiei și care are fața îndreptată spre celălalt heruvim, care oferă coroana regelui căzut în dizgrație. Asemănarea cu premierul italian este atât de mare, încât face dificilă orice negare. În altă ordine de idei, restaurarea nu a fost efectuată de restauratori profesioniști, care lucrează la alte părți ale bisericii. Acest lucru este indicat de o semnătură clară, vizibilă pe un sul: „Instauratum et exornatum, Bruno Valentinetti AD MMXXV. Valentinetti se prezintă ca un paracliser și un decorator. În parohie, el este descris ca un voluntar prezent zilnic dimineața. Valentinetti are și alte lucrări decorative, iar colaborările lui ies din sfera ecleziastică. Ba chiar, în trecut, a candidat pentru funcții politice cu La Destra – Fiamma Tricolore (Flacăra tricoloră), dar dacă-l întrebi, o să-ți răspundă că nu-și amintește acest lucru.
Moștenirea dreptului roman: Cum ne influențează și astăzi legile Romei Antice
Multe dintre principiile care stau la baza sistemelor juridice moderne își au rădăcinile în Roma Antică, scrie TheCollector. De la legi publice la protecția proprietății, multe reguli create în Roma Antică sunt aplicate și astăzi. Istoricii spun că moștenirea durabilă a Romei constă în transformarea legii într-un cadru scris, comun tuturor. Nașterea legii publice în Roma Antică La început, dreptul roman era controlat de preoți din elita societății, care păstrau cunoașterea legii prin tradiție orală. Această secretomanie a alimentat conflicte cu cetățenii de rând, plebeii, care cereau reguli transparente și accesibile. În anul 451 î.Hr., o comisie formată din zece bărbați, cunoscuți sub numele de decemviri, a fost însărcinată cu redactarea primului cod de legi scris al Romei, cunoscut drept Legea celor 12 Table. Afișate public în Forumul Roman, Tablele au făcut legile vizibile pentru toți cetățenii. Această schimbare a consacrat principiul conform căruia legile trebuie să fie cunoscute, stabile și aplicate consecvent. Sistemele juridice moderne reflectă în continuare această idee prin constituții scrise și acte normative publice. Prezumția de nevinovăție și dreptul contractelor Conceptul de prezumție de nevinovăție apare pentru prima dată în Roma Antică. Juriștii romani susțineau că acuzațiile trebuie susținute de dovezi, nu de zvonuri sau simple suspiciuni. Principiul era atribuit împăratului Traian, care susținea că este preferabil ca un vinovat să fie eliberat decât ca un nevinovat să sufere. Până în secolul al VI-lea, acest principiu a fost codificat oficial, influențând justiția penală modernă. Romanii au dezvoltat și legi contractuale sofisticate pentru a susține comerțul în vastul lor imperiu. Ei recunoșteau mai multe tipuri de contracte, inclusiv verbale, scrise și bazate pe consimțământ. Dreptul contractelor modern se bazează în continuare pe aceste idei, în special pe principiul bunei-credințe (bona fides). Drepturile de proprietate și despăgubirile pentru daune Legiuitorii romani au definit clar proprietatea și posesia legală. De asemenea, au introdus servituțile, care permiteau utilizarea limitată a terenului altei persoane în anumite condiții. Aceste reguli rămân esențiale în dreptul modern al proprietății și al utilizării terenurilor. Legea Lex Aquilia a transformat justiția prin introducerea despăgubirilor financiare pentru daunele materiale, stabilite în funcție de valoarea bunului afectat. În locul răzbunării, instanțele romane au pus accent pe repararea prejudiciului prin compensații bănești. Această abordare a devenit fundamentul răspunderii civile moderne și al cererilor de despăgubire.
România suflă-n ciorbă / Cele mai iubite ciorbe ale românilor / Cât costă cea mai scumpă ciorbă din România
Toată lumea știe că termenul „ciorbă” vine din turcescul çorba, care înseamnă, pur și simplu, supă. Termenul a fost preluat în limba română în perioada dominației otomane din secolele XV – XVIII, alături de altele, însă e de reținut un lucru: turcii au venit doar cu substantivul, românii au venit cu identitatea culinară. Înainte de dominația otomană, aveam niște fierturi, zeamă sau borș, în strict sensul său de „fiertură”: mâncăruri apoase făcute la disperare, că eram săraci, cu ce mai găseam prin curte: legume, ierburi, cereale, rareori, carne. Vine un moment pentru orice ciorbă Se obișnuia acrirea, chiar dacă nu era un standard gastronomic, iar pentru asta se folosea zer, oțet, aguridă, zeamă de varză. Dar vine un moment în istoria fiecărei ciorbe și momentul ăla se numește acrire. Restul Europei mergea pe ciorbe îngroșate, cu gust cumva neutru, fără pitoresc, dar la români se merge tare pe acrire. Așa se introduce și borșul fermentat, oțetul, zeama de varză și, mult, mult mai târziu, lămâia. Compromisul dintre sărăcie și gastronomie Ciorba devine un ceva elaborat, bun, menit să împace, cumva, resursele limitate ale țăranului român cu munca fizică, grea, care cere calorii multe, suficiente. Ciorba capătă funcție culturală – ea e atât de densă, că ține de foame și nu-ți mai trebuie nimic altceva, timp de multe ore. Ciorba e compromisul natural între „sărăcie și nevoi și neam” – cu legume și ingrediente fără pretenții (oase, organe, resturi), hrănești guri multe, ține mult timp și se reîncălzește bine. Nu e ciorbă, e capodoperă Plus că anotimpul și pământul îți pun la dispoziție o varietate de ingrediente. Doar creativitate să ai. În timp, ciorba devine o capodoperă: de lobodă, de salată, de ștevie, de fasole, de cartofi… „după posibilități”. Prin secolele XVIII – XIX ciorba capătă specificități în funcție de regiuni. În Moldova se merge pe acrire cu borș și pe verdețuri, în Muntenia – pe legume și oțet, în Ardeal – pe smântână și afumătură, pe model maghiar și în Dobrogea – pe ciorba de pește, acră și limpede. Comunismul a ajutat ciorba, dar și ciorba i-a ajutat pe români În perioada interbelică, ciorba își câștigă locul de onoare în meniurile restaurantelor. Ea este introdusă în cărți de bucate și apar forme, dacă vreți, „canonizate”: ciorba de perișoare, ciorbă rădăuțeană, ciorbă de burtă, ciorbă de văcuță. Starea economică precară din perioada comunismului a ajutat-o pe ciorbă să reziste timpului, căci era hrănitoare și sățioasă, personalizabilă și ieftină. Ciorba e cicăleala mamei („trebuie să mănânci ciorbă”), vorbă de spirit de la bunica („ciorba e sănătoasă”), trecută în Constituție de tata („toată lumea mănâncă ciorbă – este o stare de fapt”). Europa și ciorba Așa cum „nimeni nu ajunge la Tatăl decât numai prin Mine”, tot astfel, nimeni nu ajunge la desert decât numai prin ciorbă. Dar nu numai România iubește ciorba, toată Europa iubește ciorba și, așa cum noi am regionalizat-o și am pus-o în canoane gastronomice, tot astfel au făcut și grecii, și sârbii, și francezii, spaniolii. Francezii excelează la supe simple, pur și simplu perfecte, ireproșabile. Supa cu ceapă caramelizată, concentrată și cu brânză gratinată e decadență pură. Bouillabaisse este o supă de pește, complexă, atât de atent construită, că zici că-i ritual. Żurek – o lingură de ciudățenie, trei de genialitate Spaniolii au dezvoltat o supa castellana, cu usturoi, boia și ou – o chestie rustică, simplă și profundă. Aici nu mai e despre gastronomie, aici e despre identitate culturală, să ne-nțelegem! Italienii fac așa niște supe, că zici că-i tocăniță ceva mai fluidă, dar sunt sățioase și satisfăcătoare – Minestrone – un echilibru cosmic între legume, fasole, paste. Ribolitta din Toscana e atât de densă, că poți s-o mănânci cu furculița. În Ungaria, Gulyásleves e o adevărăciune densă, intensă, cu carne gătită lent și boia – probabil una dintre supele cu cea mai puternică personalitate – ușor de recunoscut dintr-o mie. Polonia are Żurek – e făcută cu maia fermentată, cârnați și ou – o ciudățenie la prima lingură, genială la a treia. Grecia are supe vindecătoare. Ele tămăduiesc și alină, te învie și din morți. Avgolemono – cu ou și cu lămâie are un gust de proaspă-acru de mori și înviezi la loc. România e foarte bine reprezentată la capitolul ciorbe. La români, ciorba e de bază, un protocol sfânt al mesei tihnite. Nu e fiță, e bază și nu e declarație identitară, e comandă. Unele restaurante din București au dus-o până mai departe. Până acolo unde românii săraci din secolul al XVI-lea nici cu gândul nu s-ar fi gândit. Un restaurant de fine-dining din București a reinventat, vezi Doamne, ciorba de vită, numai că în loc de vita banală, folosește vita Wagyu, preferată pentru marmorație și frăgezimea superioară, măritată cu legume bio, din ferma proprie a localului. Ciorba este împachetată fancy și prietenos cu snobii, cu un preț calculat și satisfăcător pentru clientela cu pretenții: 110 lei.
Jaful tezaurului dacic a provocat daune de un sfert de milion de euro Muzeului Drents din Olanda
Jaful tezaurului dacic de la Muzeul Drents din Assen a produs pagube de aproximativ 250.000 de euro și instituției în sine, relatează presa olandeză, care evocă un an de la tristul eveniment ce a cutremurat nu doar România, ci și Olanda, prin anvergura sa. Prejudiciul a însemnat nu doar furtul în sine, ci și distrugerea pe care a provocat-o explozibilul. Acesta include ușa spartă, virtinele sparte, podeaua distrusă din cauza explozibilului, pereții și tavanul, de asemenea. Muzeul a fost închis o săptămână după jaf Chiar și costurile pentru curățenie au ridicat cuantumul pagubelor aduse muzeului la un sfert de milion de euro. Un purtător de cuvânt al Muzeului Drents a declarat că la toate acestea se adaugă onorariile de consultanță și pierderea veniturilor aduse de vizitatori: „Pe lângă pagubele materiale, există alte două componente: onorariile de consultanță și pierderea veniturilor vizitatorilor”. Furtul tezaurului dacic alcătuit din Coiful de la Coțofenești și cele trei brățări au obligat muzeul să se închidă timp de o săptămână. Spațiul expozițional a fost inutilizabil o perioadă de timp Spațiul expozițional unde erau expuse coiful și brățările a fost inutilizabil pentru o perioadă lungă de timp. Daunele aduse Muzeului Drents au fost parțial acoperite de provincia Drenthe. „Suntem foarte recunoscători provinciei pentru acest lucru”, au declarat reprezentanții muzeului. Provincia deține, de altfel, clădirile Muzeului Drents și colecția păstrată în depozit. Mucegai și carii în depozitul muzeului Au fost transferați 250.000 de euro, dar nu toți acești bani sunt pentru daunele cauzate de furtul de artă. Muzeul se luptă de o bună bucată de vreme cu mucegaiul și cariile din depozit. Administratorul provinciei Drenthe apreciază că „O contribuție financiară nu numai că ajută la repararea daunelor, dar contribuie și la conservarea pe termen lung a patrimoniului cultural al provinciei Drenthe”.
Ziua Internațională a Scrisului de Mână / Cine, ce, unde, când, cum
Ziua Internațională a Scrisului de Mână este marcată în fiecare an pe 23 ianuarie, zi care nu e întâmplător aleasă. În această zi s-a născut John Hancock (1737), una dintre cele mai proeminente figuri ale Revoluției Americane, faimos pentru semnătura sa mare, clară și elegantă de pe Declarația de Independență a SUA. Într-atât, încât numele său a devenit chiar sinonim cu termenul „semnătură” în engleză. Hancock era președintele celui de-al Doilea Congres Continental atunci când a fost semnată Declarația de Independență a SUA. „Vreau ca regele George să poată citi fără ochelari” El a fost primul care a semnat documentul. Semnătura sa, mare, clară, cu ornamente, tronează sfidător pe document, ocupând un spațiu generos, mai mare decât orice altă semnătură. Legenda spune că, în timpul semnării, el ar fi spus ceva de genul „Vreau ca regele George să poată citi fără ochelari” și, chiar dacă nu poate fi probată, ea este trecută și în manualele școlare și circulă ca legendă populară. Semnătura era un gest de curaj civic Semnătura sa a fost interpretată ca un gest de sfidare a Coroanei Britanice, de asumare a puterii politice – dacă revoluția eșua, semnatarii riscau spânzurarea. În epocă, ea s-a impus ca un substantiv comun: „semnătură”: „Put your John Hancock here” însemna „semnează-te aici”. Pe la începutul secolului XX, „John Hancock” devenise deja un idiom. Toată lumea știa de sensul său. Semnătura, scrisă de mână, era simbolul curajului civic. Cu timpul, acest sens s-a pierdut. Scrisul și timpul Iată, prin urmare, că ziua de 23 ianuarie semnifică ziua în care ne amintim de importanța scrisului de mână. Este ziua în care ne reamintim să trăim lent, să măsurăm secunda în litere scrise frumos, cu mâna, poate, de ce nu, cu un stilou, alături de care să stea un toc cu cerneală. Scrisul de mână ar putea să fie în pericol din cauza preferinței pentru tastarea mult mai comodă și mai rapidă. De asta este extrem de important să ne luăm timp și să scriem. Să ne amintim că nu e totul urgență și că lumea va continua să existe și fără sentimentul panicard al acesteia. Unele școli acordă o importanță specială scrisului. Altele, nu Scrisul de mână, se știe, activează mai multe zone din creier decât tastarea. Scrisul de mână ajută la reținerea informației atunci când învățăm. Sistemele de educație elevate (Școala Finlandeză, de exemplu) acordă o importanță deosebită scrisului de mână, prețuind relațiile neuronale care se creează atunci când scriem. Scrisul de mână înseamnă înțelegere, transmitere de informații și de cunoștințe, un act politic, un gest de dominare, o formă de artă (caligrafia). Grigore Antipa și scrisul de mână Scrisul de mână vorbește despre corp, despre ținută, despre suflet. Chiar dacă această zi nu este marcată de ONU, ea este sărbătorită prin ateliere de caligrafie, campanii educaționale, provocări simple: scrisul unei scrisori de mână. Cu această ocazie, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” prezintă primul regulament al instituției, scris chiar de mâna lui Grigore Antipa în 1908.
Premiile Oscar 2026. Nominalizările oficiale au fost anunțate. Păcătoșii conduce detașat clasamentul
Academia Americană de Film a făcut publice joi dimineață nominalizările pentru cea de-a 98-a ediție a Premiilor Oscar. Filmul „Păcătoșii” a ocupat prima poziție, cu un record de 16 nominalizări. Producția apare în categoriile majore, inclusiv cel mai bun film, cel mai bun regizor pentru Ryan Coogler și cel mai bun actor pentru Michael B. Jordan, relatează CNN Entertainment. Foarte aproape se află filmul „O bătălie după alta”, care a strâns 13 nominalizări. Filmul intră în competiție pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor pentru Paul Thomas Anderson și cel mai bun actor, pentru Leonardo DiCaprio. În cursa pentru cel mai bun actor se află și Timothée Chalamet, pentru rolul din „Marty Supreme”. O eventuală victorie l-ar plasa printre cei mai tineri câștigători ai acestui premiu, după succesul lui Adrien Brody pentru „The Pianist” în anul 2003. Gala Premiilor Oscar va avea loc pe 15 martie, iar Conan O’Brien va reveni în rolul de prezentator. Mai jos se regăsește lista completă a nominalizaților anunțați de Academie. Cel mai bun film „Bugonia”„F1”„Frankenstein”„Hamnet”„Marty Supreme”„O bătălie după alta”„Agentul secret”„Valoare sentimental㔄Păcătoșii”„Visele din tren” Cel mai bun regizor Chloé Zhao, „Hamnet”Josh Safdie, „Marty Supreme”Paul Thomas Anderson, „O bătălie după alta”Joachim Trier, „Valoare sentimentală”Ryan Coogler, „Păcătoșii” Cea mai bună actriță într-un rol principal Jessie Buckley, „Hamnet”Rose Byrne, „Dacă aș avea picioare, te-aș lovi cu piciorul”Kate Hudson, „Song Sung Blue”Renate Reinsve, „Valoare sentimentală”Emma Stone, „Bugonia” Cel mai bun actor într-un rol principal Timothée Chalamet, „Marty Supreme”Leonardo DiCaprio, „O bătălie după alta”Ethan Hawke, „Luna albastră”Michael B. Jordan, „Păcătoșii”Wagner Moura, „Agentul secret” Cea mai bună actriță într-un rol secundar Elle Fanning, „Valoare sentimentală”Inga Ibsdotter Lilleaas, „Valoare sentimentală”Amy Madigan, „Arme”Wunmi Mosaku, „Păcătoșii”Teyana Taylor, „O bătălie după alta” Cel mai bun actor într-un rol secundar Benicio Del Toro, „O bătălie după alta”Jacob Elordi, „Frankenstein”Delroy Lindo, „Păcătoșii”Sean Penn, „O bătălie după alta”Stellan Skarsgard, „Valoare sentimentală” Cel mai bun scenariu adaptat „Bugonia”„Frankenstein”„Hamnet”„O bătălie după alta”„Trenul” „Vise” Cel mai bun scenariu original „Lună albastr㔄A fost doar un accident”„Marty Supreme”„Valoare sentimental㔄Păcătoșii” Cea mai bună distribuție Nina Gold și Lucy Amos, „Hamnet”Jennifer Venditti, „Marty Supreme”Cassandra Kulukundis, „One Battle After Another”Gabriel Domingues, „Agentul secret”Francine Maisler, „Păcătoșii” Cea mai bună melodie originală „Dragă eu” din „Diane Warren: Relentless”„Aurie” din „KPop Demon Hunters”„Te-am mințit” din „Păcătoșii”„Vise dulci de bucurie” din „Viva Verdi!”„Vise de tren” din „Vise de tren” Cel mai bun film internațional „Agentul secret”„A fost doar un accident”„Valoare sentimental㔄Sirât”„Vocea lui Hind Rajab” Cel mai bun film de animație „Arco”„Elio”„Vânătorii de demoni KPop”„Micuța Amélie sau personajul Rain”„Zootopia 2” Cel mai bun film documentar „Soluția Alabamei” „Come See Me in the Good Light” „Cutting Through Rocks” „Domnul Nimeni împotriva lui Putin” „Vecinul perfect” Cel mai bun machiaj și coafură Mike Hill, Jordan Samuel și Cliona Furey, „Frankenstein” Kyoko Toyokawa, Naomi Hibino și Tadashi Nishimatsu, „Kokuho” Ken Diaz și Mike Fontaine, „Păcătoșii” Kazu Hiro, Glen Griffin și Bjoern Rehbein, „The Smashing Machine” Thomas Foldberg și Cathrine Sauerberg, „Sora vitregă urâtă”
Dirijorul Zubin Mehta își anulează aparițiile în Israel din cauza politicilor lui Netanyahu / Mehta spune că nu poate fi de acord cu colegii care nu adoptă o poziție în problemele politice
Dirijorul Zubin Mehta și-a anulat toate aparițiile planificate în Israel, în semn de protest pentru politica adoptată de prim-ministrul israelian benjamin Netanyahu și de modul în care acesta a tratat problema palestiniană. Mehta, care, de-a lungul timpului, a fost o prezență constantă pe scenele Israelului și care a și fost director muzical al Orchestrei Filarmonice din Israel, din 1981 până în 2020 și, în prezent – director emerit al acesteia, a spus că nu poate separa muzica de politică. „NU pot să nu mă implic, n-am tăcut niciodată” „Nu pot, n-am făcut-o niciodată”, a spus acesta, care este totalmente împotriva lipsei de implicare a artiștilor. „Mi-am anulat toate angajamentele în Israel anul acesta, din cauza obiecției mele față de modul în care domnul Netanyahu tratează întreaga problemă palestiniană”, a adăugat el. Sper că asta se va termina… sper că va fi depășit în vot până la următoarele alegeri.” „Mulți dintre colegii mei iau o poziție în chestiuni politice și mulți închid ochii. Nu pot fi de acord cu ei”, a spus Mehta în interviul acordat publicației citate. În interviu, el a evidențiat munca sa cu Orchestra West-Eastern Divan a lui Daniel Barenboim, care reunește artiști din Orientul Mijlociu, ca exemplu de tineri muzicieni din aceste țări care lucrează armonios împreună. Zubin Mehta e cel mai longeviv dirijor la Filarmonica din New York Unul dintre cei mai eminenți dirijori de astăzi, Mehta a lucrat cu unele dintre cele mai importante orchestre din lume – inclusiv Filarmonicile din Viena, Berlin și Israel – înainte de a împlini 25 de ani. În anii 1960 și 1970, a deținut funcții de director muzical la Orchestra Simfonică din Montreal și la Orchestra Filarmonică din Los Angeles. În 1978, Mehta a obținut funcția de dirijor principal la Filarmonica din New York și deține încă distincția de a fi cel mai longeviv dirijor, cu un mandat de treisprezece ani.