De la Siliștea-Gumești în eternitate: Marin Preda sau sfințenia onestității literare
Într-o zi de 5 august 1922, la Siliștea-Gumești, într-un spațiu încă departe de a deveni un reper literar, dar profund marcat de munca pământului și de asprimea vieții rurale, se năștea cel care avea să schimbe literatura română. Provenind dintr-o familie numeroasă, Preda a simțit pe propria piele asprimea unei existențe în care supraviețuirea era singura filosofie acceptată, însă spiritul său a căutat dincolo de brazdă, spre lumina cărții. Rădăcinile unui destin literar Numele său de familie, purtat după mamă, ascunde o poveste tipic românească depre birocrație și sacrificiu, părinții săi nefiind căsătoriți legal pentru ca Joița Preda să nu-și piardă pensia de văduvă de război. Această mică inginerie socială a fost prima lecție despre supraviețuirea în fața sistemului, o temă pe care scriitorul o va rafina ulterior în marile sale romane. Copilăria i-a fost un amestec de muncă la câmp și lectură furată printre rândurile de porumb, purtând cu el permanent dorința de a înțelege „de ce” și „cum” se mișcă rotițele unei lumi care părea imuabilă, dar care stătea să explodeze sub presiunea istoriei. Drumul spre București Educația sa a fost un parcurs al obstacolelor depășite prin voință pură, de la învățătorul care îi împrumuta manuale pe care tatăl său, Tudor Călărașu, nu și le permitea, până la liceul din Alexandria sau școala normală din Abrud. În Cristur-Odorhei, profesorul Justin Salanțiu i-a intuit geniul, prezicându-i un viitor măreț, într-un moment în care tânărul Marin era doar un „visător” în clasă, pierdut printre teoreme și texte clasice. Aceste experiențe transilvănene aveau să pună bazele formării sale ca intelectual, oferindu-i o perspectivă mult mai largă decât cea strict regională, teleormăneană. Plecarea la București, realizată fără niciun sprijin financiar sau moral din partea familiei, a reprezentat gestul său de independență totală și intrarea într-o arenă a supraviețuirii urbane. Aici, tânărul de 20 de ani a simțit gustul amar al foamei și al singurătății, dormind prin tramvaie sau prin mansarde obscure, dar păstrând intactă flacăra scrisului. Această perioadă de privațiuni crunte a fost, de fapt, marea probă a caracterului său, momentul în care „viața ca o pradă” a fost îmblânzită prin forța cuvântului, pregătind terenul pentru ceea ce avea să devină cea mai solidă operă narativă a secolului XX. Debutul în literatură În primăvara anului 1942, Marin Preda pășea în redacția ziarului „Timpul”, ocupând un post modest de corector, dar purtând în geantă manuscrisele care vor schimba fața prozei românești. Debutul cu schița „Pârlitu” a fost scânteia care a aprins un foc ce nu s-a mai stins niciodată, fiind urmat de texte care dovedeau o maturitate timpurie uluitoare, precum „Salcâmul” sau „Noaptea”. Mai mult decât simple exerciții de stil, aceste scrieri scurte reprezentau radiografii ale sufletului uman aflat în momente de criză, surprinse cu un ochi clinic și o inimă plină de compasiune. Recunoașterea talentului Colaborarea cu marii intelectuali ai vremii, precum Eugen Lovinescu sau Ion Vinea, i-a oferit lui Preda legitimitatea necesară într-un mediu literar adesea refractar la „intrușii” din mediul rural. Participarea la ședințele cenaclului „Sburătorul” a fost testul suprem, unde citirea nuvelei „Calul” a stârnit o admirație sinceră, manuscrisul fiind cumpărat pe loc de Dinu Nicodin. Această recunoaștere din partea elitelor i-a confirmat că direcția sa, o proză realistă, densă, lipsită de idilizări false, este cea corectă pentru o națiune care trecea prin trauma războiului. În căutarea propriei voci Perioada sa la Institutul de Statistică și ulterior la „Evenimentul Zilei” i-a oferit acces la un volum imens de date despre realitatea socială a României, date pe care mintea sa de geniu le-a filtrat prin sita literaturii. Preda a învățat să numere sufletele înainte de a le da viață pe hârtie, înțelegând că adevărul literar trebuie să fie dublat de o cunoaștere profundă a contextului istoric. Schița „Rotila” sau articolele din „Vremea războiului” reflectă un autor implicat, atent la vibrația străzii și la delirul colectiv care cuprinsese societatea în anii ’40. În ciuda succesului incipient, Preda a rămas un mare singuratic în peisajul literar bucureștean, refuzând să se lase înregimentat în grupuri de interese și căutându-și permanent vocea autentică. Această perioadă de acumulări interne a fost esențială pentru gestația lungă a marelui său proiect epic, fiindcă tânărul scriitor înțelesese deja că marea literatură se extrage din propria suferință și din observarea minuțioasă a celuilalt. În locul statutului de simplu narator, și-a asumat rolul de interpret al destinului românesc, pe care l-a purtat cu o seriozitate aproape mistică. „Moromeții”, romanul care a schimbat literatura română Anul 1955 marchează publicarea primului volum din „Moromeții”, lucrarea care avea să devină instantaneu un reper și îl va consacra drept maestru incontestabil. Ilie Moromete, personajul central, este în realitate Tudor Călărașu, tatăl scriitorului, dar transfigurat într-un arhetip al țăranului-filosof, capabil de o ironie fină și de o contemplare socratică a lumii. Din punct de vedere filologic, romanul este o capodoperă a dialogului și a pauzelor semnificative, în care „poiana lui Iocan” reprezintă centrul universului unde se discută marea politică globală prin prisma prețului la grâu. Tăierea salcâmului, scenă celebră și simbol al ordinii ancestrale, prefigurează sfârșitul unei lumi și începutul unei ere a incertitudinii, în care răbdarea timpului se sfârșește brusc. Preda a surprins cu o acuratețe chirurgicală modul în care istoria intră în casele oamenilor fără să bată la ușă, distrugând legăturile de familie și forțând individul la alegeri imposibile. Pentru prima dată în literatura noastră, țăranul nu mai era o victimă plângăreață sau un rebel impulsiv, devenea un om de o complexitate intelectuală uluitoare, care trăia drama pierderii „liniștii” interioare. „Moromeții II”, drama unei lumi destrămate Al doilea volum al romanului, apărut ulterior, a continuat această frescă socială, arătând modul în care colectivizarea și noua ordine politică au măcinat definitiv fibra satului tradițional. Niculae Moromete, fiul cel mic, devine exponentul noii generații care încearcă să găsească un sens într-o lume care și-a pierdut reperele, reprezentând în mare măsură alter-ego-ul autorului. Lupta dintre tată și fiu capătă semnificația unei confruntări între două viziuni asupra lumii: cea a contemplației libere și cea a acțiunii subordonate unei ideologii, depășind dimensiunea unui simplu conflict între generații. Curajul
Scriitorul Ștefan Mitroi la 70 de ani: N-am apucat să arestez decât un singur om – pe mine însumi”
Pe 5 mai 1956, în noaptea de Înviere, se năștea în Siliștea, un sat din Teleorman, un băiat care avea să devină scriitor. Astăzi, Ștefan Mitroi împlinește 70 de ani și chiar el remarcă, zâmbind, potrivirea dintre nașterea sa și noaptea Învierii, ca și cum viața și-ar fi anunțat, de la bun început, gustul pentru simboluri. Siliștea lui Mitroi nu este Siliștea-Gumești a lui Marin Preda, deși cele trei sate cu același nume din Teleorman pot crea confuzii. Este o altă Siliște, cu legendele ei proprii: conacul familiei Noica se vedea din curtea casei părintești, peste gârlă. Bunica din cutia de lemn Constantin Noica se născuse acolo cu câteva decenii înainte. „S-au dus și boierul, și boieria din el”, spune Mitroi – o frază care, rostită de el, sună mai mult a elegie decât a constatare. Copilăria din sat a fost vie și nesfârșită – sau cel puțin așa i s-a părut atunci. Moartea a intrat în viața lui odată cu bunica, pusă într-o cutie de lemn și urcată într-o căruță cu flori de gheață pe piept. Mitroi era copil, dar a plâns. „Cu toate că mai aveam mult până să devin om, am plâns și eu, care eram doar copil, și nu pentru că m-am luat după cei mari, ci pentru că așa mi-a venit.” Mașina de scris pe care o putea folosi doar noaptea Astăzi, îi vine câteodată să plângă când se gândește la toți cei pe care i-a pierdut. Dar cel mai greu îl poartă alt gând: că și-a pierdut, „aproape fără să știe cum și când”, copilăria. Primele poeme le-a scris cu ajutorul unui dascăl tânăr, tocmai ieșit de pe băncile Liceului Pedagogic – domnul învățător Chiru Bălan – care i-a descoperit talentul și l-a luat sub aripa lui. Singura mașină de scris din sat se afla la sediul CAP-ului. Președintele le dădea cheia, dar o puteau folosi numai noaptea. „Îmi aduc aminte de o noapte geroasă de iarnă. O lună mare deasupra capetelor noastre și zăpada scârțâind sub picioare. Aș fi vrut să țină la nesfârșit drumul acela. Cu noi doi poleiți de lumina lunii. […] Era ca și cum toată frumusețea acelei nopți o scrisesem eu, iar domnul învățător o bătea la mașină, coborându-se la mintea mea.” A absolvit Facultatea de Drept din Iași și a intrat în magistratură. A durat câteva luni. Renunțarea la toga de procuror rămâne, probabil, cea mai celebră butadă a biografiei sale: „N-am apucat să arestez decât un singur om: pe mine însumi, care mi-am simțit toate visurile de până atunci închise în această profesie.” Tatăl n-a vorbit cu el aproape un an după plecare. Mitroi făcea naveta spre Alexandria, bea cu colegii câteva pahare de vin după-amiaza, și într-o zi și-a văzut viitorul „în golul unuia dintre paharele acelea”. Dar a mai fost un moment decisiv: o femeie de vârsta mamei s-a repezit să-i sărute mâna. „Mă chinui să devin scriitor și acum” „M-a cuprins o mare rușine. Am văzut-o în femeia aceea pe mama. Nu-i sărutasem niciodată mâna mamei, în vreme ce ea îmi săruta lui mâna. Era foarte posibil ca rușinea de care zic să se repete. Ca să fiu sigur că n-o să fie așa, am plecat.” A plecat de la Alexandria la București, să devină ziarist și scriitor. „Mă chinui să devin și acum”, spune la 70 de ani — cu acea modestie pe care unii o vor fi luând în serios, și pe care el o rostește probabil cu un zâmbet. „Mă simțeam trecând din lumea mare a Moromeților în lumea asta mică” Cea mai frumoasă carte din copilărie, mărturisește Mitroi, n-a fost una tipărită. A fost bunica Tudora — „o carte vorbită, pe care o citeam zilnic cu urechile făcute pâlnie”. Năcută în 1890, bătrâna aducea din memorie întâmplări din vechime cu o prospețime de parcă tocmai se petrecuseră. Au urmat „La Medeleni”, „Winnetou”, dar niciuna nu i-a rămas mai aproape decât „Amintiri din copilărie” și „Moromeții”. „Eu mă simt câteodată trecând prin paginile Moromeților, ieșind din lumea lor mare în lumea aceasta mică, deși realitatea le prezintă în mod mincinos invers.” „Premiile nu sunt aducătoare de prieteni” Despre premii vorbește cu detașare – ba chiar cu o ușoară ironie: „Premiile nu te fac scriitor. Mai degrabă te strică. Bașca faptul că nu sunt aducătoare de prieteni. Au totuși și ele un merit: îi îndepărtează de tine pe unii dintre cei care pretindeau că-ți sunt.” „A deschide ochii este egal cu a deschide o carte” Iar despre viitorul cărții tipărite, Mitroi este senin, dar are o condiție: „cel puțin câtă vreme vom supraviețui și noi”. Despre tehnologie spune că este o unealtă pe care oamenii o însuflețesc și că școala ar trebui să-i învețe pe copii să păstreze distanța, „nu împingându-i spre trecut, ci deschizându-le ochii spre viitor”. La 70 de ani, concluzia lui Ștefan Mitroi e simplă și rotundă, cum sunt lucrurile la care te gândești o viață întreagă: „Între a deschide ochii și a deschide o carte poate fi pus, fără teama de a greși, semnul egalității.” Scriitorul și jurnalistul Ștefan Mitroi, colaborator permanent al Ziarului Lumina al Patriarhiei Române, a fost distins în 2024 cu Ordinul Sanctus Stephanus Magnus. Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal, i-a înmânat distincția acordată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, într-o ceremonie desfășurată la Palatul Patriarhiei.