Butoiul cu pulbere al lumii: o analiză profundă cu prof. dr. Alba Popescu despre paradoxul microstatelor și mizele suveranității
Ce înseamnă însă cu adevărat „ființa” unui stat în secolul XXI? În timp ce marile nuclee de putere își dispută dominația globală, iar zonele de tensiune geopolitică riscă inevitabil să se transforme în tragice „centuri de ruine” măcinate de războaie, foamete și dezastre, la marginea acestei geografii a forței persistă un paradox fascinant: microstatul. Mici enclave de libertate sau simple „simulacre ale independenței” financiare și strategice, aceste entități sfidează paradigmele clasice, de la Aristotel până la determinismul organic al lui Ratzel. Fără mase critice, fără armate și fără profunzime strategică, ele supraviețuiesc printr-o agilitate mimetică, prin soft power, prin poziționare geostrategică sau prin transformarea neutralității într-o artă a cointeresării, decât prin forță. Pășind dincolo de cifre, resurse și tratate, discuția noastră pătrunde în nucleul fundamental al statalității. Ce se întâmplă cu psihologia colectivă a popoarelor care își externalizează securitatea? Unde se termină adaptarea inteligentă și unde începe vasalitatea modernă? Este neutralitatea un act de curaj etic sau o capcană tragică ce lasă un popor „fără aliați și fără apărare” în fața marilor furtuni ale istoriei? În această a treia parte a dialogului nostru, coborâm din nou în abisul geopoliticii contemporane alături de prof. dr. Alba Popescu. Cu o luciditate tăioasă, dublată de o profundă înțelegere a filosofiei dreptului și a dinamicii spațiilor globale, prof. dr. Alba Popescu desenează o radiografie necruțătoare a sistemului internațional: de la matricea difuziei puterii a lui Saul Cohen la dramele nevăzute ale statelor intermediare și la teatrul diplomatic prin care cei mici încearcă să nu fie striviți de cei mari. Vă invităm la o lectură intensă, reflexivă și necesară, o călătorie la granița dintre arta supraviețuirii politice, metafizica suveranității și condiția umană într-o lume aflată permanent pe marginea butoiului cu pulbere. Ciprian Demeter: Dacă acceptăm premisa aristotelică potrivit căreia o cetate trebuie să fie suficient de mare pentru a fi autarhică, dar suficient de mică pentru a fi cuprinsă cu privirea, observăm că microstatele moderne sfidează această paradigmă prin dependențe externe totale. Din perspectivă ontologică, cum se definește „ființa” unui stat care posedă toate atributele juridice ale suveranității, dar căruia îi lipsește masa critică necesară pentru a exercita o voință politică autonomă în fața hegemonilor? Alba Popescu: Teoretic, statul incapabil să-și exercite voința politică în fața hegemonilor este descris prin sintagma „putere minoră”. Sintagmă ce descrie marea majoritate a statelor planetei. Sigur că există grade diferite de minorat. Raportat la hegemonii planetari, puteri minore sunt și hegemonii regionali, pentru că nici ei nu au o totală autonomie în fața primilor, situându-se pe o treaptă imediat inferioară în piramida puterii globale. Dar, cea mai interesantă arhitectură globală de putere statală este cea realizată de geopoliticianul american Saul Cohen, cel care a teoretizat modelul orizontal de difuzie a puterii, de tip matriceal, pe care l-a structurat pe trei mari paliere. Și menționez putere statală, pentru că există și o arhitectură non-statală, tripolară, despre care vom vorbi cu altă ocazie, care se intersectează cu modelul matriceal sau piramidal statal. În cazul modelului propus de Cohen, primul palier aparține hegemonilor planetari, cei care constituie nucleele de putere ale spațiilor globale, astăzi în număr de trei: SUA, hegemonul lumii maritime, Rusia, hegemonul lumii continentale, și China, hegemonul lumii continental – maritime. Următorul palier de difuzie a puterii vizează cele trei spații globale, împărțite în zone geopolitice subordonate nucleului, ce gravitează în jurul unuia sau mai multor hegemoni regionali. Și cel de-al treilea este cel care vizează fiecare zonă geopolitică și include state și unități substatale. Între aceste spații globale se configurează zonele de compresie geopolitică, întotdeauna disputate, care sfârșesc prin a deveni, mai devreme sau mai târziu, „centuri de ruine”. Adică teritorii transformate în câmpuri de bătălie, măcinate de foamete, dezastre, sărăcie, război. De ce spun că inexorabil spațiile de compresie eșuează în cel mai profund dezastru? Pentru că, din păcate pentru ele, legitățile geopoliticii sunt implacabile și statuează dominația globală ca fiind obiectivul ultim, suprem, la care aspiră orice hegemon planetar. Fiind prinse în menghina foamei de teritorii și putere a nucleelor, aceste zone intermediare de compresie sunt și pivoți, adică teritoriile prin care armatele hegemonilor își pot invada competitorii direcți. Deci, inevitabil, statele intermediare, numite geopolitic spații tampon și geostrategic pivoți, stau cu „sabia lui Damocles deasupra capului”. Motiv pentru care, din instinct de autoconservare cel puțin, ar trebui să-și construiască politici și arhitecturi de securitate și apărare eficiente, să-și perfecționeze aparatul diplomatic, să-și dezvolte un aparat de stat funcțional etc, pentru a evita cu orice preț transformarea lor în teatre de operații ale hegemonilor sau, mai oribil, în proxy ai acestora. În harta de mai jos aveți ilustrarea clară a acestor zone de compresie, la nivelul cărora se disting entitățile statale eșuate și colapsate ale planetei, cele descrise perfect prin sintagma „formă fără fond”. Adică state descrise prin toate însemnele suveranității, dar golite de putere și incapabile să-și respecte contractul social cu cetățenii, de la asigurarea securității și a siguranței publice, la asigurarea celor trei bunăstări – politică, economică și socială. Și, dacă veți analiza cu atenție harta din Fig. 1, veți constata că în rândul acestora nu se află niciuna dintre cele 26 de țărișoare ale planetei, cu teritoriul mai mic de 1.000 de kilometri pătrați, resurse puține și populație de până în 100.000 de locuitori, denumite generic microstate. Prin urmare, deși îndeplinesc paradigma aristoteliană doar pe jumătate, iată că microstatele au reușit să evite soarta cumplită a statelor mici și mijlocii intermediare. De unde rezultă că, în geopolitică, poziția geografică a statului contează mai mult decât mărimea. Fig. 1: State eșuate Ciprian Demeter: Geopolitica clasică, de la Ratzel la Haushofer, a privit statul ca pe un organism viu, care are nevoie de „spațiu vital” pentru a nu degenera, însă microstatele par să fi descoperit secretul unei existențe suspendate în timp și spațiu. Putem considera microstatul ca fiind o „anomalie filosofică” ce demonstrează că intensitatea suveranității nu este direct proporțională cu mărimea teritoriului? Alba Popescu: O întrebare excelentă, al cărei răspuns completează cele spuse anterior. Determinismul ratzelian, la care faceți referire, statuează concordanța antropo-geografică drept o condiție fundamentală pentru păstrarea „sănătății” statului organic. Cu alte cuvinte,