Odiseea lui Christopher Nolan și reinterpretarea istoriei
În ultimele zile au fost publicate numeroase cronici dedicate filmului Odiseea regizat de Christopher Nolan. Nu intenționez să adaug încă una. Cititorul interesat poate ajunge cu ușurință la ele. De asemenea, am publicat pe pagina mea de Facebook o analiză amplă consacrată acestui film, iar cei care doresc să parcurgă argumentația integrală sunt invitați să consulte acest text. În analiza despre care vorbesc, m-am limitat deliberat la două personaje feminine secundare. Am susținut că reinterpretarea Penelopei (de către actrița americană Anne Hathaway) mi se pare una dintre cele mai inspirate opțiuni ale regizorului, deoarece dezvoltă un personaj profund compatibil cu spiritul epopeii homerice, conferindu-i o complexitate psihologică modernă fără a-i altera funcția simbolică. În schimb, alegerea actriței kenyene Lupita Nyong’o pentru rolul Elenei din Troia nu poate fi explicată prin raportare la textul homeric, la iconografia Greciei antice sau la tradiția artistică europeană succesoare, reprezentând o opțiune contemporană de distribuție a regizorului, pe care o respectăm, dar o considerăm neinspirată. Această alegere controversată a provocat o dezbatere uriașă, ceea ce este un fapt esențialmente pozitiv, în special pentru popularizarea capodoperei homerice (în rândul celor care nu au citit-o). Elena din Troia, descrisă de tradiția homerică drept cea mai frumoasă femeie a lumii grecești, este așadar interpretată în filmul lui Christopher Nolan de o actriță de origine subsahariană. Alegerea a fost receptată de numeroși comentatori în cheia actualelor dezbateri privind reprezentarea și diversitatea în industria cinematografică americană. Dincolo de această polemică, opțiunea regizorală oferă un excelent prilej pentru câteva reflecții de sociologia artelor, o disciplină pe care o predau la Facultatea de Științe Politice (SNSPA). Pornind de aici, am discutat raportul dintre libertatea reinterpretării artistice și fidelitatea față de patrimoniul cultural din care o asemenea operă își revendică originea. Reacțiile stârnite de acea postare m-au făcut însă să înțeleg că adevărata miză a dezbaterii nu este filmul lui Christopher Nolan, ci felul în care societatea contemporană încearcă să înțeleagă și să-și reprezinte antichitatea grecească din care s-a născut civilizația europeană. Așadar, miza filmului este uriașă pentru sensibilitatea istorică europeană, căci sunt reprezentate cinematografic fundamentale acestei civilizații prin intermediul capodoperei homerice „Odiseea”. În spațiul public românesc, european și internațional au circulat, în ultima săptămână, argumente care depășesc cu mult cazul particular al „Odiseei”. S-a afirmat că reprezentările artistice moștenite din Antichitate nu ar avea nicio relevanță pentru cunoașterea societăților care le-au produs, că prezența elementelor mitologice ar transforma întreaga lume homerică într-o ficțiune fără nicio legătură cu realitatea istorică sau că personajele imaginare (precum Elena din Troia) pot fi reprezentate în orice manieră, fără ca funcția lor socială și contextul cultural din care provin să mai conteze. Dincolo de filmul lui Nolan, acestea sunt afirmațiile care merită discutate, deoarece privesc modul în care înțelegem trecutul și raportul nostru cu adevărul istoric. Convențiile artistice și adevărul istoric Prima și cea mai frecventă eroare întâlnită în dezbaterea despre „Odiseea” lui Christopher Nolan provine din interpretarea operelor de artă ale antichității grecești fără cunoașterea convențiilor culturale și tehnologiilor artistice în care acestea au fost create. O imagine desprinsă din contextul ei cultural încetează să mai fie un izvor istoric și devine pretextul unor confuzii arbitrare. În ultimele zile au circulat – inclusiv ca reacție la postarea mea (care a fost critică din punct de vedere estetic în raport cu personajul Elena din Troia) – numeroase fotografii ale unor vase grecești de ceramică decorate în tehnica figurilor negre. Ele au fost prezentate – inclusiv de colegi profesori – drept dovadă că societatea greacă din epoca homerică ar fi avut o componentă subsahariană importantă, întrucât personajele apar reprezentate cu chipuri negre. Argumentul ignoră însă chiar limbajul artistic al ceramicii grecești. Culoarea neagră aparține tehnicii de execuție, nu antropologiei personajelor. Negrul nu reprezenta culoarea pielii și nu avea semnificație etnică, ci era efectul unei convenții tehnice: siluetele erau acoperite cu un strat fin de argilă care, în urma unui proces controlat de ardere, căpăta culoarea respectivă care devenea caracteristică. De altfel, contrademonstrația este simplă. Printre cele mai cunoscute vase grecești – prezervate de marile muzee ale lumii – se află cele dedicate competițiilor olimpice. Nimeni nu a susținut vreodată până acum că acești atleți erau africani. Ei sunt greci, iar culoarea corpului exprimă convenția artistică a epocii despre care am făcut vorbire anterior. Patrimoniul grec oferă și contraexemple în mod fatal decisive. Există vase în care artiștii diferențiază deliberat fizionomia grecilor de cea a africanilor. Un astfel de recipient pentru ulei parfumat, datat în secolul al VI-lea î.Hr., prezintă două capete alăturate, unul grec și unul african. În dreptul chipului grec apare lizibilă inscripția kalos („frumos”). Nu este rolul nostru să judecăm standardele estetice ale unei civilizații dispărute. Rolul nostru este să le înțelegem însă și să le descriem cât mai fidel. În măsura în care patrimoniul artistic ne permite să reconstituim – cinematografic de pildă – aceste reprezentări, modificarea lor retrospectivă nu mai aparține cercetării istorice, ci reinterpretării contemporane. Acesta este, de fapt, primul principiu pe care îl propun: patrimoniul artistic trebuie interpretat în propriile sale coduri culturale. O civilizație are dreptul să fie înțeleasă înainte de a fi reinterpretată. Respectul față de trecut începe prin respectul față de izvoarele pe care trecutul ni le-a lăsat. Aplicată dezbaterii despre „Odiseea” lui Christopher Nolan, concluzia este limpede. Patrimoniul artistic al Greciei antice nu susține reprezentarea Elenei din Troia ca femeie de origine subsahariană. Dimpotrivă, izvoarele iconografice păstrate până astăzi arată că artiștii greci distingeau foarte clar între propriile standarde estetice și fizionomiile altor populații cunoscute. Alegerea realizată de Nolan aparține, desigur, libertății sale artistice. Ea nu poate fi însă justificată prin invocarea ceramicii grecești sau a patrimoniului artistic antic, deoarece acestea transmit un mesaj fundamental diferit. Mitologia nu anulează realitatea istorică Un al doilea argument întâlnit frecvent în dezbaterea despre „Odiseea” pornește de la existența elementelor supranaturale din epopeea homerică. Se afirmă că, din moment ce lumea lui Homer este populată de zei, ciclopi, sirene, vrăjitoarea Circe, Scylla și Charybda sau de intervențiile permanente ale Atenei și ale lui Poseidon, întreaga narațiune ar aparține exclusiv domeniului ficțiunii. În consecință, reprezentarea