Studiu: Fețele mai puțin atractive din jurul tău te fac să arăți mai bine
Oamenii formează impresii mai bune despre un chip atunci când acesta apare înconjurat de alte chipuri, iar impactul emotional al chipurilor din jurul său are un rol important în formarea unor impresii. Este concluzia unei cercetări realizate de neurologi chinezi, publicată în Current Psychology. Potrivit studiului, chiar și fețele care nu sunt foarte atrăgătoare au tendința de a fi considerate mai atrăgătoare dacă ele sunt într-un grup de chipuri, iar lucrurile acestea au fost măsurate prin activitatea electrică a creierului. Cercetătorii au vrut să vadă modul în care oamenii evaluează trăsăturile de personalitate pe baza figurilor pe care le întâlnesc. Majoritatea studiilor anterioare s-au concentrat pe evaluări izolate ale figurilor, iar acest lucru a dus la alt tip de concluzii – anume că oamenii asociază atractivitatea feței cu bunătatea, încrederea sau inteligența. Ce au testat cercetătorii și cum au testat reacțiile creierului În acest studiu, autorii au vrut să vadă dacă modul în care percepem chipurile dimprejurul nostru este influențat și de chipurile celelalte. Sursa: Pixabay Participanții, studenți cu vârste între 18 și 24 de ani, a trebuit să decidă dacă trăsătura respectivă se potrivește chipului-țintă. Răspunsul creierului a fost măsurat cu accent pe componentele implicate în procesarea emoțională și conflictul semantic. Fiecare participant a parcurs 80 de fotografiii în care a vizualizat perechi de fețe și a decis dacă un cuvânt desemnând o trăsătură se potrivește uneia dintre ele. Cercetătorii s-au concentrat pe fețele de atractivitate medie ca ținte, pe care le-au asociat cu fețe de atractivitate mare sau mică. Important de menționat este că fața-țintă avea întotdeauna atractivitate medie, în timp ce atractivitatea feței-pereche varia. Studiul a utilizat un total de 160 de fotografii cu fețe feminine, evaluate în prealabil pentru atractivitate de un grup independent. Chipul e același, dar impresia nu. Depinde cine e lângă tine Fiecare fotografie a fost editată pentru a elimina trăsăturile externe precum părul sau accesoriile, astfel încât evaluările să se bazeze doar pe structura feței. Cuvintele folosite pentru a descrie trăsături au inclus cinci trăsături pozitive (precum „amabil” și „prietenos”) și cinci negative (precum „rigid” și „indiferent”). Participanții au indicat dacă credeau că trăsătura se potrivește feței. În general, participanții au asociat mai frecvent chipurile-țintă cu trăsături positive decât cu trăsături negative. 66% dintre trăsăturile pozitive au fost considerate potrivite cu fața-țintă, comparativ cu doar 29% dintre cele negative. Dar un model mai interesant a apărut atunci când s-a luat în considerare atractivitatea feței din fundal: diferența între evaluările pozitive și negative a fost semnificativ mai mare atunci când chipul din fundal era neatractiv, comparativ cu situațiile în care era atractiv. Sursa: Pixabay Cu alte cuvinte, participanții au fost mai înclinați să perceapă chipul-țintă ca fiind deosebit de pozitiv atunci când era însoțit de un chip mai puțin atrăgător. Creierul preferă fețele puse în context Interesant a fost și timpul de reacție. Participanții au răspuns mai repede atunci când chipul din fundal nu era atractiv, comparativ cu situațiile în care acestea erau înconjurate de alte chipuri cu atractivitate ridicată, lucru care sugerează că impactul emotional al perechii ar putea fi un factor care facilitează judecata trăsăturilor în anumite contexte. Cu alte cuvinte, atunci când procesăm mai multe chipuri simultan, e posibil să fim influențați atunci când evaluăm pozitiv sau negativ, în funcție de atractivitatea lor. Studiul a fost denumit: „Apropierea de frumusețe te face să arăți mai bine: cum influențează atractivitatea facială trăsăturile de personalitate”.
Gâdilatul – formă de tortură, cu explicație neelucidată complet. Ce spun oamenii de știință
Râs sacadat, necontrolat, o senzație de neplăcere exprimată prin râsul în cascade. Uneori, este confundat cu plăcerea, datorită efectului fals pozitiv. Dar râsul provenit ca efect al gâdilatului nu este chiar indiciul unei stări pozitive, de euforie. În Roma Antică, era folosit ca metodă de tortură: tălpile prizonierilor erau presărate cu sare, iar apoi li se dădea drumul caprelor să le lingă. Limbile aspre ale caprelor, combinate cu sarea, produceau o senzație insuportabilă, exprimată prin râs, însă râsul era doar expresia unei suferințe fizice și psihologice extreme. În China Antică, gâdilatul, ca formă de tortură, era folosit pentru persoanele privilegiate, nobile, care nu trebuia să aibă urme vizibile pe corp. Gâdilatul era folosit la interogatorii scurte, când nu se căuta vătămarea fizică extremă, ci doar un disconfort crescut. În context modern, gâdilatul a mai fost folosit în școli militare sau închisori „informale”, ca o formă de umilire sau ritual de inițiere. Gâdilatul intens poate duce la lipsă de oxigen, prin râsul necontrolat, atacuri de panică și chiar episoade de leșin. Se știu multe despre efectele lui, dar aproape nimic despre gâdilat. Nici Aristotel, nici Socrate n-au reușit să-i dea de cap, iar, în zilele noastre, nici ditamai specialiștii în neuroștiințe. Dacă pentru Aristotel, gâdilatul era „un reflex natural, care nu are nevoie de rațiune sau intenție pentru a apărea”, la Socrate, gâdilatul e „o metaforă pentru tensiunea dintre plăcere și suferință, atât în trup, cât și în suflet”. Și totuși, ce este gâdilatul? De ce contează? De ce enervează? Konstantina Kilteni este neurocercetător la Universitatea Radboud din Olanda. Și ea consideră că acestui subiect nu i s-a dat atenția cuvenită. „Gâdilatul este puțin cercetat, ceea ce înseamnă nu doar o lipsă, ci și o oportunitate”, spune aceasta. În opinia ei, gâdilatul este rezultatul unor interacțiuni complexe între factori motori, sociali, neurologici, evolutivi și dezvoltare personală. Cercetările lui Kilteni disting două forme de gâdilat: Knismesis – senzația ușoară, ca o mângâiere cu o pană – aceasta nu provoacă râsul, ci mai degrabă un fior Gargalesis – forma intensă de râs involuntar, generată de atingeri repetate și puternice, cum ar fi în zona subrațului sau a tălpilor. Pe câtă vreme Knismesis e mai ușor de măsurat și de reprodus, forma sa mai neastâmpărată e complet ignorată și, prin urmare, plină de oportunități cu potential științific. Gâdilatul – formă de interacțiune socială Dincolo de aspectul amuzant, gâdilatul poate spune multe despre cum distingem între ceea ce vine din interiorul nostru și ce vine din afară – un aspect esențial în înțelegerea unor afecțiuni precum autismul sau schizofrenia. Reacțiile la gâdilat apar devreme, încă din primul an de viață. Și nu suntem singura specie: gorilele, cimpanzeii bonobo și chiar șobolanii reacționează la gâdilat, ceea ce îl face interesant și din perspectivă evolutivă. Kilteni a creat un „laborator al gâdilatului”, în care participanții își introduc picioarele printr-o placă, iar o baghetă mecanică le gâdilă controlat tălpile. Astfel, cercetătoarea poate urmări reacții fiziologice clare – ritmul cardiac, respirația, transpirația și activitatea cerebrală. Autismul și percepția senzorială Persoanele cu autism reacționează adesea mai intens la gâdilat, ceea ce ar putea reflecta diferențe în modul în care creierul procesează informația senzorială. Aceste observații ar putea duce la dezvoltarea unor terapii mai eficiente pentru hipersensibilitate senzorială. Un aspect interesant este că nu ne putem gâdila singuri. De ce? Creierul nostru anticipează mișcarea și diminuează senzația, printr-un mecanism numit atenuare predictivă. Cu alte cuvinte, dacă știe exact unde și cum urmează să fie atins, creierul „filtrează” senzația pentru a rămâne vigilent la stimuli neprevăzuți. Unii râd necontrolat când sunt gâdilați, alții nu simt mai nimic. Reacția poate depinde de genetică, sensibilitatea pielii, conexiunile neuronale sau chiar trăsături de personalitate. Copiii par a fi mai sensibili, poate pentru că astfel învață mai bine unde le sunt limitele fizice și cum să interacționeze social. Rămâne neclar de ce există gâdilatul. Poate că a evoluat ca mecanism de apărare sau ca mod de întărire a legăturilor sociale. Poate că e doar un reflex. Cert e că, deși pare banal, gâdilatul deschide uși către unele dintre cele mai fascinante mistere ale creierului uman.