Cine este indianul care a distrus industria din România. A cumpărat marile combinate și le-a fărâmițat. Cum a închis statul ochii în tot acest timp
Industria românească este tot mai aproape de colaps după mai mulți ani în care s-au închis zeci de fabrici și combinate, dintre care unele strategice pentru economia și securitatea României. Poate cel mai cunoscut personaj care a contribuit la distrugerea industriei este omul de afaceri britanic de origine indiană, Lakshmi Niwas Mittal, care a deținut patru dintre cele mai importante combinate, la Galați, Roman, Iași și Hunedoara. Lakshmi Mittal De la privatizare și clauze care au existat doar pe hârtie, hotărârile lui Lakshmi Mittal au fost încurajate de mediul economic din România, cu prețuri ridicate la energie și gaz și o lipsă totală de comunicare a Guvernului, care nu a fost interesat de industrie. Statul român a preferat să închidă ochii și nu a adoptat nicio poziție fermă pentru a preveni dezastrul economic, explică, în exclusivitate pentru Gândul, Petru Ianc, membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România. Cum a ajuns România de la un colos industrial la o ruină? De la 200.000 de angajați la câteva mii. Cum arăta industria înainte de privatizare Înainte de privatizare, cel mai mare combinant din România, Sidex Galați, avea aproximativ 42.000 de angajați și o capacitate de producție de 9 milioane de tone de oțel, dintre care producea aproximativ 8,5 milioane de tone anual, iar Hunedoara, pe de altă parte, avea o capacitate de 2,5-3 milioane de tone. Combinatul Roman producea doar țevi și folosea semifabricat adus de la alte combinate, cu o capactiate de 300.000 de tone, iar Combinatul Iași nu avea producție independentă de oțel pentru că era „cordonul ombilical” al Sidex-ului. „Erau circa 200.000 de angajați în toată siderurgia din România. Sidex avea aproximativ 42.000 de angajați și o capacitate de producție de 9 milioane de tone, cu producția înainte de 90 în jur de 8-8,5 milioane de tone. Hunedoara avea circa 2,5-3 milioane de tone, iar Romanul nu făcea oțel lichid. Romanul face numai țevi cu semifabricat din altă parte. Capacitatea de producție dinainte de preluarea de către Mitall era de 300.000”. Cine este Lakshmi Mittal, indianul care a distrus industria românească Lakshmi Niwas Mittal – CEO ArcelorMittal Lakshmi Niwas Mittal este Președinte Executiv al ArcelorMittal, cel mai mare producător de oțel din lume. Mittal a ocupat funcția de CEO a companiei timp de 15 ani, în perioada 2006-2021 și a ajuns să controleze unele dintre cele mai mari combinate siderurgice din lume, inclusiv din România și alte state din Europa de Est. Strategia sa de expansiune a fost bazată pe preluarea unor active industriale aflate în dificultate, în special foste combinate de stat din țările ex-comuniste, pe care le-a cumpărat la prețuri reduse, în contextul proceselor de privatizare. România a fost una dintre țintele importante ale acestei strategii, iar în doar câțiva ani, Mittal a ajuns să dețină patru dintre cele mai importante combinate siderurgice din țară. Cum au ajuns cele patru combinate în mâinile lui Mittal Privatizarea marilor combinate siderurgice a avut loc în cotextul în care România se pregătea de aderarea la Uniunea Eruopeană, iar deschiderea către investitorii străini și restructurarea economiei erau condiții clare pentru intregrarea în piața comună. În acest context, statul român a scos la vânzare marile combinate, iar grupul Mittal Steel, condus de Lakshmi Niwas Mittal, a profitat de oportunitate și a îceput să le preia unul câte unul. Combinatul siderurgic de la Galați Cea mai importantă și controversată trazacție a fost în 2001, când combinatul Sidex Galați, cel mai mare din Europa de Est, a fost vândut pentru 77 mil. euro, o sumă extrem de mică în condițiile în care statul a preluat o mare parte din datorii. În 2003, compania britanico-indiană a cumpărat și celelalte platforme industriale mari din siderurgie, Hunedoara, Roman și Iași. „Când au fost ele vândute, toate patru au fost la același om. La Mittal. Combinatul de la Iași era legat ombilical de Galați, pentru că lua tablă de la Sidex. Cel mai important factor, motivul pentru dezastrul de astăzi, a fost monitorizarea Comisiei Europene. La negocierile pentru aderare, s-a stabilit că siderurgia românească primise ajutor de stat de circa 1,3 miliarde de dolari. Conform regulilor Uniunii Europene, acest ajutor se acordă o singură dată și trebuia să ducă la viabilizare”. Clauze de privatizare doar pe hârtie. Investițiile au fost promise dar niciodată realizate Achiziționarea combinatelor de către Mittal Steel avea clauze de privatizare precum menținerea numărului de angajați și investițiile obligatorii pentru modernizarea combinatelor. Lucrurile au rămas la nivel teoretic pentru că respectarea clauzelor nu au fost urmărită de nimeni. Combinatul Siderurgic Hunedoara Totuși, a existat o perioadă de monitorizare în perioada 2005-20008, atunci când Mittal trebuia să demonstreze viabilitatea combinatelor prin prezentarea unor rapoarte bi-anuale către Comisia Europeană și Ministerul Energiei. Însă, Mittal a aplicat strategia de reducere a personalului prin stimulente și a oferit aproximativ 24 de salarii compensatorii ca angajații să plece de bună-voie. „Aveau clauze de privatizare, dar pentru asta trebuia să fie urmărite și n-a urmărit nimeni. Era VAS-ul (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) care trebuia să urmărească. Ei teoretic aveau, adică trebuiau să facă niște investiții, era procedura standard. De exemplu, aveau clauze de menținere de personal, aveau clauze de investiții pe care trebuie să făcute. Ceva benefic a fost în perioada de monitorizare, 2005-2008, când au fost obligați și erau urmăriți și obligați să demonstreze că sunt viabili”. Rezultatul: Fărâmițarea celor patru combinate și declinul industriei După preluarea de către Mittal, deciziile nu au mai fost luate la nivelul fiecărui combinat, ci centralizat, în funcție de strategia grupului, ceea ce a dus la slăbirea treptată a tuturor unităților. Combinatul de la Roman a fost pus în competiție directă cu o unitate similară din Cehia, iar producția a scăzut drastic, în timp ce la Iași, dependența de Galați a devenit critică, iar oprirea activității de la Sidex a afectat direct fabrica. Combinatul de la Hunedoara a fost abandonat din motive de costuri. ArcelorMittal Roman „Comenzile nu le mai făcea fabrica. Le făcea centrala Mittal și le repartiza după cum voia el. De la o capacitate de 300.000 de
Cu industria la pământ, România a luat din nou poziția ghiocelul în fața Comisiei Europene. Germania, Franța, chiar și Bulgaria au luat poziții ferme. Doctorul inginer Petru Ianc face lumină
România a rămas din nou spectator în cadrul unui proces european esențial. În vreme ce alte state membre, precum Germania, Italia, sau chiar Bulgaria au trimis sugestii către Comisia Europeană privind protecția companiilor din propria industrie, România a preferat să rămână pasivă. Este vorba de crearea unui nou Regulament la nivel european, pentru ca jucătorii industriali europeni să fie protejați de prețurile mici cu care intră produsele din afara Uniunii Europene. În termeni practici, industriașii europeni trebuie să plătească taxe de decarbonizare sau certificate de emisii CO2, fapt care crește automat prețul produselor. Asemenea dureri de cap nu au însă producători din China, Turcia, Ucraina sau chiar Taiwan. În consecință, Comisia Europeană vrea să compenseze aceste costuri suplimentare pentru companiile locale. Problema e că România, invitată să trimită propuneri, nu a adoptat nicio poziție, explică, în exclusivitate pentru Gândul, Petru Ianc, membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România. Care sunt motivele, dar și soluțiile? Comisia Europeană a supus votului țărilor membre propunerea de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului cu privire la Fondul Temporar de Decarbonizare. Fondul vizează decarbonizarea industrială, printr-un mecanism similar, Carbon Border Adjustment Mechanism. Practic, importatorii de oțel, aluminiu, fertilizanți sau chimicale din afara Uniunii Europene plătesc o taxă care reflectă diferența de emisii de dioxid de carbon între producția europeană și cea externă. Ce este Fondul Temporar de Decarbonizare și cum funcționează taxa CBAM Fondul Temporar de Decarbonizare este gândit ca un instrument de sprijin pentru industriile afectate de Carbon Border Adjustment Mechanism (CBAM), mecanismul Uniunii Europene de ajustare a carbonului la frontieră care introduce costuri suplimentare pentru produsele cu amprentă mare de carbon. În teorie, fondul ar trebui să ajute companiile europene din industria europeană grea să facă față costurilor de decarbonizare însă, forma actuală a regulamentului, ridică semne de întrebare. „CBAM-ul este o taxă pusă de Comisia Europeană asupra importurilor din alte țări din afara Uniunii Europeane. Cum se aplică CBAM? Dacă o persoană, o companie din România sau din Uniunea Europeană vrea să importe din China sau din Turcia, din Vietnam sau din India, ea trebuie să anunțe țara membră că va importa, de exemplu, 100 de tone de oțel din China și va trebui să plătească în România o taxă care este echivalentul diferenței de emisii între tona de oțel din China și din Uniunea Europeană.” De ce am rămas un spectator pasiv în procesul european În cazul României, Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului au solicitat asociațiilor din industrie, într-un timp extrem de scurt, să ofere o poziție oficială cu privire la propuneri de regulament european cu impact major asupra industriei. România a ales să adopte o poziție pasivă și a transmis mai departe responsabilitatea către asociațiile din industria grea. Întrebat de Gândul de ce poziția României este una complet diferită de cea a Germaniei, Franței sau Bulgariei în acest context, Petru Ianc a apreciat că țara noastră nu are capacitatea să intervină eficient din cauza lipsei de specialiști pregătiți să susțină un punct de vedere solid. „România nu are specialiști, pe de o parte. Nu are specialiști care pot să evalueze rapid un document foarte important, extrem de important. Iar pentru evaluarea acestui document trebuie să ai o privire de ansamblu a economiei românești în contextul economiei europene. Documentul acesta are două, cel puțin două idei principale. O idee este că banii colectați din CBAM, de către fiecare țară, se vor gestiona de către Comisia Europeană. Deci, cu alte cuvinte, țările membre vor colecta banii și îi vor da Comisiei care îi va utiliza, o parte pentru fondul de decarbonizare, iar altă parte, așa cum se spune și în document, pentru problemele pe care Comisia va gândi că sunt oportune la momentul respectiv.” Decarbonizare prin faliment: România a redus emisiile de CO2 prin închiderea fabricilor România se află într-o poziție atipică în dezbaterea cu privire la decarbonizarea industrială europeană. Potrivit lui Petru Ianc, țara noastră este deja „decarbonizată”, dar nu prin investiții și modernizare, ci prin închiderea marilor unități industriale. Spre deosebire de alte state membre UE, care au investit masiv în modernizarea marilor platforme industriale pentru a reduce emisiile de CO₂, România și-a redus amprenta de carbon prin închiderea capacităților productive. „România este o țară care s-a decarbonizat prin închiderea unităților. Germania, Franța și celelalte țări vest-europene s-au „decarbonizat” prin proiecte și investiții în companiile producătoare de CO2. Mă refer la siderurgia pe minereu și cărbune, la industria îngrășămintelor, la industria chimică în general și la industria cimentului, unde decarbonizarea este atipică: nu se face prin schimbarea tehnologiei de bază, ci prin captare, transport și stocare a CO2-ului. În România, însă, decarbonizarea s-a produs prin închiderea SIDEX-ului. În ansamblul siderurgiei, SIDEX avea tehnologie pe minereu și cărbune, cu furnale, convertizoare și tot lanțul până la produsul finit.” SIDEX Galati – Sursa foto: Mediafax Fără industrie, România rămâne un simplu sponsor al fondului de decarbonizare Concluzia pentru economia românească este una extrem de dură, susține Petru Ianc. România va contribui financiar la fondul de decarbonizare, dar nu va beneficia de proiecte proprii pentru că marile capacități industriale au pus deja lacătul la porți. Astfel, sectoarele rămase active precum șantierele navale, vor suporta costuri suplimentare fie prin achiziția de materie primă mai scumpă din Uniunea Europeană, fie prin plata unor suprataxe pentru importuri din afara spațiului comunitar. „România nu va avea proiecte la acest fond de decarbonizare. Decarbonizarea s-a întâmplat în România prin închiderea unităților deci noi vom contribui cu bani, fără să avem proiecte din care să beneficiem și de CO2. Pe de altă parte, România, prin faptul că nu mai are industrie va constrânge toate șantirele navale, de la Mangalia, Constanța, Tulcea, Galați, Brăila, să cumpere tablă din altă parte. Vor trebui să cumpere tablă din Uniunea Europeană, sau, dacă apelează la importuri ieftine, China, India, Turcia, Vietnam, vor trebui să plătească suprataxa, CBAM-ul, pe care utilizatorii din România, șantierul naval îl va plăti în România, iar banii, deci un cost suplimentar pentru industriașul român, iar banii se vor duce la Comisia Europeană. România
(Ep. 2) Cum a murit industria din sud-estul României. Doctorul inginer Petru Ianc trece pe listă principalele unități industriale închise și explică de ce s-a rupt tot lanțul
Doctor inginer Petru Ianc, membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România, descrie, în exclusivitate pentru Gândul, cum a dispărut, bucată cu bucată industria din sud-estul țării. Acesta enumeră fabricile închise și explică, pe etape, ce a dus la această prăbușire. Buzău: metalurgie, electronică, textile, zahăr, carne „S-a închis Metalurgica Buzău, care era o turnătorie cu prelucrări primare și realiza utilaje agricole. Tot la Buzău, a dispărut și fabrica de zahăr și abatorul regional. E ușor de înțeles că s-au închis din lipsă de materie primă generată de faptul că prin desființarea CAP-urilor și a gospodăriilor de stat, GAS-urilor, gospodăriile individuale care au rezultat din împărțirea pământului nu au mai putut să susțină cu materii prime, fabricația industrială de zahăr, de carne, etc. E valabil și la textile, in, cânepă, lână, pentru că aceste gospodării individuale nu aveau cu ce să lucreze pământul, nu aveau unelte agricole, semințe de calitate și erau decapitalizate, astfel încât era imposibil să achiziționeze utilaje agricole.” Lista continuă cu industria metalurgică și a materialelor de construcții. „S-a închis fabrica de cord metalic, care făcea sârmă pentru diverse utilizări, inclusiv cauciucuri. S-a închis Ductil Steel, care era o fabrică mare ce făcea laminate și sârmă. Era renumită ca furnizoare de materiale pentru construcții: cuie, sârmă, etc.” Textilele au căzut la rând și industria electrotehnică a pierdut un pol important. „S-a închis Textile Buzău, care utiliza materie primă din in, cânepă și lână. De asemenea, s-a închis Contactoare Buzău, unde lucrau peste 1.000 de ingineri în zona electronică și electrotehnică.” Râmnicu Sărat: turnătorie, organe de asamblare, țigarete, reciclare uleiuri „La Râmnicu Sărat s-a închis Turnătoria de fonte, Întreprinderea de Organe de Asamblare, Fabrica de țigarete și de asemenea Regoil, care recicla uleiuri uzate colectate din zonă.” În județul Vrancea, Focșaniul a pierdut și el piese importante din lanțul industrial. „La Focșani s-a închis Laminorul și Fabrica de confecții.” Tulcea: două fabrici uriașe, esențiale pentru metalurgie „La Tulcea s-au închis două unități industriale uriașe: FEROM Tulcea, care realiza feroaliaje pentru întreaga industrie siderurgică din România și ALUM Tulcea, care era o verigă importantă pentru fabricația de aluminiu de la Slatina, prelucrând bauxita din import în alumină, materia primă pentru Slatina.” În Brăila, mai multe întreprinderi mari au fost închise sau cu activitate redusă drastic. „S-a închis Laminorul Brăila, Fabrica de celuloză și hârtie, care avea ca materie primă stuful din Delta Dunării. Astăzi, stuful pleacă la export și România importă celuloză. Tot în județul Brăila, a dispărut Fabrica de nivel național care producea conserve de legume. Se numea Zagna Vădeni.” SIDEX Galati – Sursa foto: Mediafax Galațiul, cândva mare pol metalurgic și industrial, apare cu o listă lungă de pierderi. „La Galați s-a închis Laminorul de tablă Nicolae Cristea, TREFO – sârmă laminată, ISCL -sârmă și lanțuri. S-a închis fabrica de confecții și de produse chimice, săpun, detergenți. A dispărut și Abatorul.” În zona Constanța-Năvodari, Petru Ianc menționează dispariția fabricii de îngrășăminte fosfatice de la Năvodari, unitate importantă pentru agricultură. SIDEX Galați, de la zeci de mii de oameni la producție zero „La Galați, SIDEX-ul avea în anul 1989, 36.000 de muncitori. Pe platformă lucrau circa 60.000 și producea circa 8 milioane de tone de oțel. Astăzi, din 2023, nu mai produce nimic sau produce sporadic, inclusiv anul acesta, nu a produs nimic. Capacitatea de producție a SIDEX s-a redus de circa 9 milioane de tone la mai puțin de 2 milioane de tone, iar circa 5.000 de persoane sunt în șomaj. Sunt puține șanse să se reia activitatea.” „În județele Constanța, Tulcea, Galați și Brăila sunt importante șantiere navale. În prezent acestea lucrează la subcapacitate și au nevoie de sprijin pentru continuarea activității.” De ce s-au închis fabricile: motivele, explicate pe etape Petru Ianc apreciază că nu a fost un singur motiv, ci un cumul de factori, în două mari etape: imediat după 1990 și apoi după aderarea la Uniunea Europeană. „Imediat după 1990 s-a renunțat la economia centralizată planificată, care asigura comenzi pentru toată industria, în baza planurilor de dezvoltare pe care le avea România. Odată abandonată economia planificată, multe companii nu au mai avut comenzi. Lipsa de comenzi a fost un motiv important. De asemenea, unitățile industriale care aparțineau fiecare unui minister: Ministerul Metalurgiei, Ministerul Chimiei, Ministerul Agriculturii, etc., care asigurau pe lângă comenzi, capitalul de lucru și principalele operații de comerț, au fost abandonate de către acestea și lipsite de capitalul de lucru. Acesta fiind un alt motiv.” Devalorizarea monedei naționale și concurența produselor de import. „În primii ani după 1990, a avut loc devalorizarea monedei naționale. Ce vindeau astăzi cu banii încasați, mâine nu puteau să reia producția. Decapitalizarea fiind un alt motiv important. Concurența produselor de import a contat foarte mult. România a fost invadată de produse din import, care erau mult mai atractive pentru consumatorul român și în multe cazuri, mai ieftine. Acest fenomen a accentuat pierderea de comenzi, fenomenul fiind mai evident pentru industria de bunuri de consum și alimentară (textile, electronice, etc.)” Pe lângă factorii economici, Petru Ianc semnalează și modul în care au fost conduse întreprinderile. „Înainte de 1990, întreprinderile aveau în principal rolul de producție. După 1990, în cele mai multe cazuri, managerii care asigurau producția au devenit managerii noilor companii, care aveau ca scop principal vânzarea. Acești manageri nu aveau experiența comercială care era vitală în economia de piață. Managementul aprovizionării cu materii prime și al vânzării produselor finite, care înainte era aisgurat de ministere și de întreprinderile de comerț, a revenit acum managerilor neprofesioniști.” INFOGRAFIC. Deficitul comercial a urcat in luna ianuarie, prima dupa aderarea Romaniei la Uniunea Europeana – Sursa foto: Mediafax A doua mare etapă de prăbușire vine după aderarea la Uniunea Europeană. „După aderarea la Uniunea Europeană, situația taxelor vamale s-a schimbat radical. Până în 2005, România a avut un sistem vamal propriu, putea să-și pună taxe vamale proprii pentru protejarea fabricației industriei. După aderare, atributul taxelor vamale a revenit Comisiei Europene. Întreaga activitate economică a României a devenit parte integrantă a Uniunii Europene, într-o competiție deschisă cu celelalte
(Ep. 1) Harta defrișării industriei României. Uzinele din Transilvania s-au ras. Petru Ianc, cercetător metalurgist, în exclusivitate pentru Gândul: Importăm aproape tot
Cum a ajuns Transilvania, una dintre cele mai industrializate regiuni ale României să-și piardă aproape toate fabricile și uzinele. Gândul l-a contactat în exclusivitate pe inginerul Petru Ianc, membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România, care explică pas cu pas cum s-a prăbușit industria și de ce viitorul ar putea fi chiar mai sumbru dacă statul nu intervine. Sidermet CălanSursa foto: Mediafax foto Industria românească, tăiată bucată cu bucată De la minele de cupru din Maramureș până la uzinele din Brașov, Zalău și Reșița, Transilvania a fost cândva un colos industrial. Astăzi, în locul combinatelor și al fumului gros de fabrică au rămas hale goale și localități fantomă. „Dacă vorbim de metalurgie, înainte trebuie să vorbim de minerit, care este baza de materii prime a industriei metalurgiei neferoase. S-au închis toate minele din nordul țării, din zona Maramureș și Alba, în momentul în care prețul de piață al cuprului, plumbului și zincului era foarte mic. Astăzi, prețul cuprului este peste 10.000 de euro pe tonă.” Uzinele care au dispărut din Ardeal „S-a închis Fenix Baia Mare, care prelucra minereul de cupru din zona de nord a țării. S-a închis Zalău, care făcea cabluri pentru industria electrotehnică, pentru rețele electrice. S-a închis Metronom Brașov, care făcea produse laminate, inclusiv materia primă pentru obuze. S-a închis Alumina Oradea.” Pe partea de metalurgie feroasă, lista e și mai lungă: „S-au închis Călanu, Hunedoara, Aiud, Reșița, Câmpia Turzii. A rămas în funcțiune doar oțelăria de la Reșița, care face materia primă pentru Slatina.” Lanțul s-a rupt și în construcția de mașini Odată cu metalurgia, s-a prăbușit și industria construcțiilor de mașini, dependentă de aceste materiale. „S-a închis CUC Cluj, armătura Bistrița, Tractorul Brașov, Sinterom Cluj, care făcea piese pentru Timișoara. S-a închis fabrica de mobilă de la Târgu-Mureș, iar în industria textilă s-au închis aproape toate filaturile și țesătoriile de bumbac. În chimie, s-au închis Oltchim Făgăraș, Viromet Făgăraș și fabrica de sodă de la Mureș.” Cauza principală: energia prea scumpă De ce s-au închis toate? Răspunsul, spune Petru Ianc, e simplu: prețul uriaș al energiei și gazului natural. „Cauza principală este prețul ridicat al energiei și al gazului natural. Prețul ridicat al energiei a dus în faliment majoritatea. Acesta este numitorul comun la toate închiderile.” Dar de ce e energia atât de scumpă? „Statul, fiind acționarul principal în domeniul energetic la Hidroelectrica, Nuclearelectrica și termocentralele pe cărbune, a impus profituri mari acestor companii. Statul le-a luat profitul, iar acest profit mare a distrus energia pentru că energia e un cost important pentru toate industriile.” Politici greșite și management prost A doua cauză majoră, spune Ianc, ține de guvernanți și de decizii greșite. „Pe filiera cuprului, politicile guvernamentale greșite au făcut ca materia primă să fie extraordinar de scumpă pentru Baia Mare și Zlatna. Suntem în situația absurdă în care exportăm minereu de cupru spălat și importăm cupru pur cu 10.000-12.000 de euro tona. Pe lângă prețul energiei și al materiilor prime, managementul prost a fost fatal. E o combinație de politică guvernamentală greșită și management defectuos.” Siderurgica HunedoaraSursa foto: mediafax foto „Dacă statul nu rezolvă problema energiei, într-un an nu mai avem nimic” „Guvernul României în loc să compenseze 70-90% din aceste costuri, cum se face în alte țări, compensează doar 30-40%. Astea sunt costuri mari, nu pot să le suporte.” „Revenirea va fi foarte grea, dar nu imposibilă” Pe lângă fabrici, România a pierdut și oameni calificați. „Prin dispariția acestor industrii, au dispărut și multe din școlile profesionale și tehnice. Revenirea va fi foarte grea, dar nu imposibilă. Reindustrializarea României trebuie să aibă la bază materiile prime românești: cuprul, minereurile, lemnul. Statul trebuie să se implice din nou în politica industrială și să rezolve problema energiei.” Concluzia amară: o țară care importă tot ce producea odată „România consumă acum 3,5-4 milioane de tone de oțel, iar metalurgia românească nu mai produce decât o mică parte. Importăm aproape tot. Statul trebuie să se implice în politica industrială și trebuie să revenim la utilizarea resurselor naturale ale României. Dacă nu se schimbă nimic, nu vom mai avea nicio industrie. AUTORUL RECOMANDĂ: S-a pus lacăt peste două mari combinate strategice pentru Romania – Sidex și Hunedoara. Viitorul a mii de oameni este incert. Un cercetător român în metalurgie trage un semnal de alarmă: „Industria țării este pe BUTUCI”