Pictorul român care are o lucrare în colecția privată a Regelui Charles / Majestatea Sa este extrem de încântată
Ce este inspirația? Pentru unii, inspirația este revelația neașteptată a unui alt noi înșine. E când un alt „Tu” îți dă un pumn în față. Ea nu se face simțită cu delicatețe, ea pur și simplu se manifestă plenar și concret, fără brizbrizuri. Asta se poate spune despre Bogdan Mihai Radu, pictorul a cărui poveste cu arta începe cu un mic furt. Dar nu cu o găinărie de doi lei, ci cu ceva ce avea să însemne tasta „Enter” a carierei sale în fața șevaletului. „Bărbatul de la Hotelul Ritz” Să vedeți… era elev printr-a doua și văzuse un film – Bărbatul de la Hotelul Ritz – povestea unui falsificator de tablouri care trăia în lux la Paris – fura tablouri extrem de valoroase din muzee și colecții private, pe care le înlocuia cu replici foarte bine executate – atât de bine executate, încât proprietarii nu-și dădeau seama de furt. Așa că, ce să facă și Bogdan? I-a luat un tablou bunicii spunându-i că-i trebuie pentru la școală și i-a adus înapoi copia acestuia. Despre bunică nu știm nimic – nici că și-a dat seama de farsă, nici că nu și-a dat seama, fapt este că, astfel, Bogdan își începuse dansul cu pictura. Problema este că apucăturile artistice ale lui Bogdan nu au fost văzute cu ochi buni de taică-su, care nu concepea ca fiul său să nu aibă o meserie stabilă, un ceva concret care să-i ofere stabilitate în viață. Iar pictura nu, nu era ceva concret Căci pictura este revelație și este așteptare, dar între aceste paranteze mai există viață, viață concretă, cu facturi și taxe și alte urâciuni, pe care inspirația singură nu le poate livra. Împotriva voinței sale, a fost înscris la un liceu local, cu specializări în căi ferate, apoi specializare în silvicultură. „A fost un chin, a fost groaznic”, spune un Bogdan pe care tatăl său nu s-a chinuit prea tare să-l citească. Dar cerul lui Bogdan se deschide Drumul spre pictură a venit pe o ușă neașteptată: un spital pentru copii cu dizabilități din Tălmaciu, unde o cunoștință lucra în atelierul de art-terapie. A venit aici ca pedagog de recuperare prin art-terapie după ce a urmat cursurile colegiului Friedrich Müller. Astfel, Bogdan a început să vorbească multor inimi de copii, iar schimbările pe care le vedea în ei după o perioadă de lucru cu arta era certificarea că strigătul ăla din interior, pe care-l simțea din copilărie, era viu și manifest și dădea și rezultate. Și a venit prima expoziție „Ești talentat, de ce nu faci o expoziție?”, l-a întrebat într-o zi din 2002 o prietenă. Dar pragmatismul lui Bogdan era pe jos, iar prietena lui s-a ocupat să-i aranjeze un spațiu la Casa Franceză din Sibiu, unde au venit și oameni, a venit și presă, au venit și colegi din Uniunea Artiștilor. Cu această ocazie, a și vândut câteva lucrări. „A fost wow pentru mine. A fost certificarea că se poate”. La scurtă vreme, însă, după expoziția din 2003, ceva nebunesc începea să se întâmple: mergea tot mai greu și nici mâinile nu-l mai ascultau. Pe scurt, Paralizie spastică. Un prim episod a trecut, dar a venit al doilea, iar asta avea să-l imobilizeze la pat timp de doi ani. O boală și strângere de fonduri Era 2010, iar începutul promițător în lumea atât de competitivă a picturii părea ultima preocupare pentru un Bogdan care nu-și mai putea mișca corpul de la gât în jos. „Am stat aproape doi ani paralizat complet, internat la Spitalul Universitar din București.” Salon de neurologie, nouă oameni, mulți în vârstă, toată ziua pe spate. Bogdan Mihai Radu ajunsese un caz despre care toată prea vuia la vremea respectivă. Fusese internat în același salon cu regretatul Șerban Ionescu. Campanii de strângere de fonduri pentru medicamentul scump care l-ar fi ajutat să se repună pe picioare au fost organizate într-o societate care a demonstrat nu doar o dată că rezonează cu durerea. „Eram deprimat, plângeam. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Treceau o lună, două, trei și nu-mi reveneam. Mi-am controlat emoțiile ca să nu o îngrijorez pe mama, care venise la București să stea cu mine.” Bogdan era într-un cer negru, cu umbre negre și fără perspectivă. Dincolo de nori nu mai era nimic. A pictat cu gura un câmp cu maci Cerul pe care atât de mult i-a plăcut să-l privească. Cerul ăla devenise acum dormitorul viselor lui. Unde era raza aia de soare care știe atât de bine să se semneze când vrea ea și pe orice cer vrea ea? Voia cu orice preț să picteze. Așa, cu boala aia cu denumire fancy, cu tot – Sindromul Guillain-Barré – poliradiculonevrită cronică, o boală autoimună care paralizează nervii și mușchii. Așa că a început să picteze cu gura. „Simțeam nevoia de culoare”. Abia dacă putea să-și miște mâinile. „Ce ai pictat prima oară după atâta vreme?” „Un câmp cu maci. Simțeam nevoia de culoare”. „Parcă călcam pe vată” Campania de strângere de fonduri l-a ajutat pe Bogdan să strângă banii pentru medicamentul de care avea atâta nevoie, iar asta a însemnat că a reînceput să meargă. A trebuit să învețe de la zero să meargă, să ia o cană de pe masă și s-o ducă la gură fără s-o verse. Totul de la zero, iar sentimentul de frustrare uriaș care se construise în el devenise acum un alt cap al unei hidre care se hrănea lacom cu neputința lui. „Parcă călcam pe vată. N-aveam niciun echilibru. Și cea mai grea a fost să urc și să cobor scările.” „Am dat telefoane ca să mă laud” Însă perioada de imobilitate a trecut, iar pe cerul lui Bogdan apărea din nou lumina. Fără să-i spună, un prieten l-a înscris cu un tablou la un târg internațional de artă din Oxford. „M-am trezit că lucrarea mea era pe coverul site-ului târgului, ca exemplu de promovare. Dar ca să particip aveam nevoie de aproape 5.000 de euro. Nu știam de unde să-i iau.” Dar Cerul (de data asta