Pictorul român care are o lucrare în colecția privată a Regelui Charles / Majestatea Sa este extrem de încântată
Ce este inspirația? Pentru unii, inspirația este revelația neașteptată a unui alt noi înșine. E când un alt „Tu” îți dă un pumn în față. Ea nu se face simțită cu delicatețe, ea pur și simplu se manifestă plenar și concret, fără brizbrizuri. Asta se poate spune despre Bogdan Mihai Radu, pictorul a cărui poveste cu arta începe cu un mic furt. Dar nu cu o găinărie de doi lei, ci cu ceva ce avea să însemne tasta „Enter” a carierei sale în fața șevaletului. „Bărbatul de la Hotelul Ritz” Să vedeți… era elev printr-a doua și văzuse un film – Bărbatul de la Hotelul Ritz – povestea unui falsificator de tablouri care trăia în lux la Paris – fura tablouri extrem de valoroase din muzee și colecții private, pe care le înlocuia cu replici foarte bine executate – atât de bine executate, încât proprietarii nu-și dădeau seama de furt. Așa că, ce să facă și Bogdan? I-a luat un tablou bunicii spunându-i că-i trebuie pentru la școală și i-a adus înapoi copia acestuia. Despre bunică nu știm nimic – nici că și-a dat seama de farsă, nici că nu și-a dat seama, fapt este că, astfel, Bogdan își începuse dansul cu pictura. Problema este că apucăturile artistice ale lui Bogdan nu au fost văzute cu ochi buni de taică-su, care nu concepea ca fiul său să nu aibă o meserie stabilă, un ceva concret care să-i ofere stabilitate în viață. Iar pictura nu, nu era ceva concret Căci pictura este revelație și este așteptare, dar între aceste paranteze mai există viață, viață concretă, cu facturi și taxe și alte urâciuni, pe care inspirația singură nu le poate livra. Împotriva voinței sale, a fost înscris la un liceu local, cu specializări în căi ferate, apoi specializare în silvicultură. „A fost un chin, a fost groaznic”, spune un Bogdan pe care tatăl său nu s-a chinuit prea tare să-l citească. Dar cerul lui Bogdan se deschide Drumul spre pictură a venit pe o ușă neașteptată: un spital pentru copii cu dizabilități din Tălmaciu, unde o cunoștință lucra în atelierul de art-terapie. A venit aici ca pedagog de recuperare prin art-terapie după ce a urmat cursurile colegiului Friedrich Müller. Astfel, Bogdan a început să vorbească multor inimi de copii, iar schimbările pe care le vedea în ei după o perioadă de lucru cu arta era certificarea că strigătul ăla din interior, pe care-l simțea din copilărie, era viu și manifest și dădea și rezultate. Și a venit prima expoziție „Ești talentat, de ce nu faci o expoziție?”, l-a întrebat într-o zi din 2002 o prietenă. Dar pragmatismul lui Bogdan era pe jos, iar prietena lui s-a ocupat să-i aranjeze un spațiu la Casa Franceză din Sibiu, unde au venit și oameni, a venit și presă, au venit și colegi din Uniunea Artiștilor. Cu această ocazie, a și vândut câteva lucrări. „A fost wow pentru mine. A fost certificarea că se poate”. La scurtă vreme, însă, după expoziția din 2003, ceva nebunesc începea să se întâmple: mergea tot mai greu și nici mâinile nu-l mai ascultau. Pe scurt, Paralizie spastică. Un prim episod a trecut, dar a venit al doilea, iar asta avea să-l imobilizeze la pat timp de doi ani. O boală și strângere de fonduri Era 2010, iar începutul promițător în lumea atât de competitivă a picturii părea ultima preocupare pentru un Bogdan care nu-și mai putea mișca corpul de la gât în jos. „Am stat aproape doi ani paralizat complet, internat la Spitalul Universitar din București.” Salon de neurologie, nouă oameni, mulți în vârstă, toată ziua pe spate. Bogdan Mihai Radu ajunsese un caz despre care toată prea vuia la vremea respectivă. Fusese internat în același salon cu regretatul Șerban Ionescu. Campanii de strângere de fonduri pentru medicamentul scump care l-ar fi ajutat să se repună pe picioare au fost organizate într-o societate care a demonstrat nu doar o dată că rezonează cu durerea. „Eram deprimat, plângeam. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Treceau o lună, două, trei și nu-mi reveneam. Mi-am controlat emoțiile ca să nu o îngrijorez pe mama, care venise la București să stea cu mine.” Bogdan era într-un cer negru, cu umbre negre și fără perspectivă. Dincolo de nori nu mai era nimic. A pictat cu gura un câmp cu maci Cerul pe care atât de mult i-a plăcut să-l privească. Cerul ăla devenise acum dormitorul viselor lui. Unde era raza aia de soare care știe atât de bine să se semneze când vrea ea și pe orice cer vrea ea? Voia cu orice preț să picteze. Așa, cu boala aia cu denumire fancy, cu tot – Sindromul Guillain-Barré – poliradiculonevrită cronică, o boală autoimună care paralizează nervii și mușchii. Așa că a început să picteze cu gura. „Simțeam nevoia de culoare”. Abia dacă putea să-și miște mâinile. „Ce ai pictat prima oară după atâta vreme?” „Un câmp cu maci. Simțeam nevoia de culoare”. „Parcă călcam pe vată” Campania de strângere de fonduri l-a ajutat pe Bogdan să strângă banii pentru medicamentul de care avea atâta nevoie, iar asta a însemnat că a reînceput să meargă. A trebuit să învețe de la zero să meargă, să ia o cană de pe masă și s-o ducă la gură fără s-o verse. Totul de la zero, iar sentimentul de frustrare uriaș care se construise în el devenise acum un alt cap al unei hidre care se hrănea lacom cu neputința lui. „Parcă călcam pe vată. N-aveam niciun echilibru. Și cea mai grea a fost să urc și să cobor scările.” „Am dat telefoane ca să mă laud” Însă perioada de imobilitate a trecut, iar pe cerul lui Bogdan apărea din nou lumina. Fără să-i spună, un prieten l-a înscris cu un tablou la un târg internațional de artă din Oxford. „M-am trezit că lucrarea mea era pe coverul site-ului târgului, ca exemplu de promovare. Dar ca să particip aveam nevoie de aproape 5.000 de euro. Nu știam de unde să-i iau.” Dar Cerul (de data asta
Divorț cu Velázquez: unul dintre cei mai bogați spanioli, denunțat de soție că ascunde un tablou în micul său palat din Madrid
Un divorț între un magnat al oțelului și fosta sa soție a ajuns în atenția instanței din Madrid, după ce cei doi au început să își dispute un tablou atribuit lui Velázquez. Judecătorul a decis ca lucrarea să fie păstrată temporar la Muzeul Prado, până la finalizarea procesului, într-un caz care implică acuzații de însușire necuvenită și probleme fiscale, notează El Pais. Există cupluri care, la divorț, se ceartă pentru animale de companie sau pentru cărți. Există însă și cazuri în care disputa este pentru un Velázquez. José María Aristrain de la Cruz, una dintre cele mai bogate persoane din Spania, a fost reclamat de fosta sa soție pentru că ar fi păstrat un tablou atribuit lui Velázquez în palatul său din Madrid. Femeia susține că lucrarea i-a fost oferită cadou și că îi aparține în cadrul partajului, deși tabloul se afla în continuare în reședința magnatului. Potrivit unor surse apropiate cazului, un judecător din Madrid a ordonat Ministerului Culturii să găsească un loc unde tabloul să fie păstrat până la finalizarea litigiului, iar Guvernul a ales Museo del Prado. Din 17 martie, pictura se află în depozitele pinacotecii. Unul dintre puținele tablouri de Velázquez aflate în mâini private În decembrie 2007, sala Retiro din Madrid a scos la licitație unul dintre puținele tablouri de Velázquez aflate în mâini private. Este vorba despre un portret al regelui Filip al IV-lea al Spaniei, replică, cu variații, a celui expus la Muzeul Prado, în aceeași sală cu Las Meninas. Monarhul apare în picioare, aproape în mărime naturală, îmbrăcat complet în negru, într-un costum sobru, la aproximativ 20 de ani. Prețul de pornire era de 2,5 milioane de euro. Suma nu era mare pentru o astfel de lucrare, însă starea de conservare era deficitară, iar atribuirea către Velázquez fusese dificilă. Deși existau îndoieli, casa de licitații a prezentat rapoarte care susțineau autenticitatea. În 2000, potrivit presei, profesorul Peter Cherry, de la departamentul de Istoria Artei al Trinity College din Dublin, afirma că „se detectau în operă detalii caracteristice pensulației pictorului și ale intervențiilor sale precise, specifice lucrărilor realizate de Velázquez în primii ani la Madrid”. Publicația ABC relata că și Carmen Garrido considera, într-un articol din revista Goya, că portretul este o replică autografă a tabloului de la Prado. Un fost director al muzeului, Alfonso Pérez Sánchez, îl considera operă a lui Velázquez, „dar foarte deteriorată și restaurată stângaci”. De asemenea, Enrique Valdivieso a susținut atribuirea lucrării lui Velázquez. Cu toate acestea, licitația a eșuat. Nici statul nu a licitat pentru tablou. În 2015, casa de artă Isbilya, din Sevilla, a scos din nou tabloul la licitație, de această dată cu un preț de pornire de 750.000 de euro. De această dată a existat un cumpărător. Deși identitatea nu a fost făcută publică, lucrarea a fost achiziționată de atunci soția lui Aristrain, Gema Navarro, cu care acesta era căsătorit a doua oară. Achiziția a fost realizată cu banii lui, într-un moment în care acesta era deja vizat de o anchetă pentru fraudă fiscală. Pentru Aristrain, banii nu au fost niciodată o problemă. La doar 26 de ani, a moștenit averea lui José María Aristrain Noain. Născut în Argentina, acesta s-a întors în Țara Bascilor, de unde provenea familia sa, și în anii ’40 a înființat o turnătorie. Afacerea cu oțel a avut un succes remarcabil. În 1980, când pentru prima și singura dată în Spania au fost publicate declarațiile de venit, era al doilea contribuabil din țară, după José María Ruiz-Mateos. Amenințat de ETA (organizație separatistă bască), a refuzat să plătească așa-numitul „impozit revoluționar”. În 1986 a murit într-un accident de elicopter în circumstanțe neclare, în timp ce survola Coasta de Azur. Un imperiu moștenit La doar 26 de ani, fiul a preluat imperiul și a dezvoltat o preocupare constantă pentru securitate și discreție. Vânătoarea, mașinile și coridele se numără printre pasiunile sale. Aristrain și-a condus afacerile fără a apărea frecvent în public. În 1997 a intrat în Aceralia, în contextul privatizărilor inițiate de guvernul lui José María Aznar. În 2006, grupul indian Mittal a lansat o ofertă publică de preluare, iar Aristrain, care a susținut această mișcare, a rămas cu 3% din ArcelorMittal. A devenit unul dintre principalii acționari ai celei mai mari companii siderurgice din lume. Revista Forbes l-a plasat în acel an pe locul 10 în topul celor mai bogați spanioli, cu o avere de 1.200 milioane de euro. În prezent, aceasta este estimată la 1.400 milioane. Tabloul a intrat în colecția sa de artă. Aristrain colecționează și automobile, inclusiv un Ferrari 250 GTO, un model legendar produs în doar câteva exemplare în anii ’60, evaluat la peste 50 de milioane de euro. Deține unul dintre cele mai mari latifundii din Spania, Valdepuercas, în Cáceres, un palat în Sevilla, o fermă unde crește tauri de coridă, un întreg cvartal în apropierea străzii Génova din Madrid, care include fosta ambasadă britanică, o vilă în Somosaguas, un iaht de 55 de metri și un fost remorcher transformat în navă de agrement, numit Steel. Cu toate acestea, Aristrain și-a mutat în urmă cu 20 de ani rezidența fiscală în Gstaad, Elveția, iar operațiunile Arcelor au fost impozitate în Luxemburg. Statul spaniol nu a încasat niciun euro și a declanșat o anchetă. Cazul s-a prelungit ani de zile În 2011, Parchetul pentru Infracțiuni Economice din Madrid a depus o plângere împotriva sa, iar, la ordinul judecătorului, pe 21 iunie din acel an, au avut loc percheziții în locuințele și birourile sale. Parchetul îl acuza că și-a simulat rezidența în afara Spaniei pentru a frauda statul cu 211 milioane de euro. Este o sumă care, prin valoare, îl plasa la nivelul litigiilor marilor corporații. „Această schimbare a domiciliului fiscal în Elveția, începând din 2006, nu corespunde realității, având ca unic scop evitarea plății impozitului pe venit (IRPF) și a impozitului pe avere care îi reveneau ca rezident în Spania”, a susținut Avocatura Statului. Cazul s-a prelungit ani de zile. Când, în cele din urmă, a ajuns în instanță, în 2023, Aristrain s-a prezentat în
Ce s-a întâmplat la 24 de ore după ce pictura murală a lui Novak Djokovic a fost vandalizată la Belgrad
Novak Djokovic (38 de ani) devine ținta tot mai vizibilă a atacurilor politice, în timp ce își finalizează demersurile pentru obținerea cetățeniei grecești. Novak Djokovic, care s-a mutat deja cu familia în Grecia, pe fondul tensiunilor cu regimul politic de la Belgrad, a fost prins în mijlocul conflictelor din Serbia. O pictură murală dedicată sârbului, amplasată într-o zonă centrală din Belgrad, a fost acoperită cu vopsea neagră. Lucrarea, interpretată de contestatari ca un simbol al sprijinului acordat de tenismen protestelor studențești îndreptate împotriva președintelui Aleksandar Vucic, a fost regăcută de autorul ei 24 de ore mai târziu. Djokovic, care până de curând era un adevărat erou în Serbia, a devenit „persona non grata” pentru regimul politic de la Belgrad și susținătorii acestuia. Novak s-a stabilit de curând la Atena, alături de familie, după ce a devenit ținta presei apropiate regimului și a fost numit trădător de președintele Vucic. Astfel, Novak a ajuns să fie perceput drept un personaj-simbol al mișcării de stradă care divizează țara, iar contestatarii campionului tenisului au ținut să se răzbune. Aceștia au vandalizat muralul ce îl înfățișa pe „Nole” într-un moment celebru de la Wimbledon, alături de mesajul „Continuă, continuă! De ce te-ai oprit?”, slogan preluat de studenți în protestele lor anti-guvernamentale, aflate în desfășurare de mai bine de un an. Gestul lui Djokovic, asociat de studenți cu „pomparea energiei”, a devenit între timp un simbol al presiunii împotriva autorităților. Sportivul a explicat ulterior că totul a pornit, de fapt, de la melodia „Pump It Up”, ascultată des de copiii săi. Oricum, Djokovic nu și-a ascuns simpatia față de protestatari, ceea ce i-a atras rapid antipatia regimului din Belgrad. Autorul picturii murale cu Novak Djokovic a refăcut-o în 24 de ore În schimb, deținătorul a 24 de titluri de Grand Slam a transmis mai multe mesaje de susținere pentru protestatari, iar la un derby Steaua Roșie – Partizan a apărut purtând un hanorac cu textul „Students are champions” („Studenții sunt campioni”), notează Mundo Deportivo. Autorul picturii murale, Andrej Josifovski, a reacționat furios pe Instagram: „Imaginați-vă marele patriot în geacă portocalie și cu șapcă, strecorându-se noaptea, oprindu-se în fața lui Novak (HEI, NOVAK!), privind drept în ochii lui și aruncând vopsea peste chip și trup”. Câteva ore mai târziu, Josifovski a refăcut pictura, acuzând susținători ai partidului aflat la putere că au vandalizat-o. Tot în acest context, Djokovic a ales Grecia ca nou „refugiu”, după ce mai multe campanii mediatice l-au etichetat drept „trădător” pentru susținerea protestelor. În timp ce studenții cer alegeri anticipate și acuză corupția și derapajele autorităților, președintele Vucic îi numește „trădători” și „dușmani ai statului”, împingând conflictul într-o zonă tot mai dură.
Inteligența artificială în artă – Cum a reușit AI-ul să fie mai ager ca ochiul uman, descoperirea uimitoare dintr-o pictură de Rafael
Un algoritm de inteligență artificială a identificat un detaliu surprinzător într-o celebră pictură atribuită lui Rafael: chipul Sfântului Iosif, din colțul stânga sus al tabloului Madona trandafirului (Madonna della Rosa), nu ar fi fost realizat de renumitul maestru renascentist. Concluzia vine în sprijinul unor suspiciuni exprimate de istorici de artă încă din secolul al XIX-lea. Cercetarea, publicată în revista Heritage Science, a fost realizată de specialiști din Marea Britanie și SUA, care au folosit o rețea neuronală avansată, antrenată pe picturi autentificate ca aparținând lui Rafael, scrie Science Alert. Cum a fost conceput modelul bazat pe inteligență artificială Modelul AI a fost conceput să recunoască cu precizie caracteristicile specifice stilului său: tușe de pensulă, paletă cromatică, umbre și alte elemente tehnice. „Am folosit o metodă de analiză bazată pe ‘deep features’, învățând computerul să identifice cu acuratețe stilul lui Rafael, la nivel microscopic”, a explicat profesorul Hassan Ugail de la Universitatea din Bradford. Tehnologia a utilizat o arhitectură de învățare automată pre-antrenată (ResNet50), combinată cu o metodă clasică numită Support Vector Machine, pentru a compensa lipsa unui volum mare de date, o provocare obișnuită în analiza operelor unui singur artist. Deși modelul de inteligență artificială a confirmat că atât chipurile Fecioarei Maria, cât și Pruncului și Sfântului Ioan aparțin lui Rafael, analiza feței Sfântului Iosif a indicat o probabilitate ridicată că aceasta ar fi fost pictată de o altă mână. Giulio Romano, unul dintre discipolii lui Rafael, este unul dintre autorii posibili, dar identificarea rămâne incertă și, adevărul este că nu vom afla niciodată dacă acest lucru este, sau nu, adevărat. AI-ul nu ar înlocui, totuși, omul În testele inițiale aplicate întregii picturi, rezultatele nu au fost concludente. Abia după analiza separată a fiecărui personaj s-a conturat ipoteza intervenției unui alt pictor. Cercetătorii spun, totuși, că algoritmul AI nu înlocuiește expertiza umană, ci o completează: AI-ul nu poate evalua proveniența, compoziția pigmenților sau starea de conservare a lucrării. Madona trandafirului a fost pictată pe pânză între anii 1518 și 1520 și se află în prezent la Museo Nacional del Prado, în Madrid. Studiul aduce un nou argument în dezbaterea privind autenticitatea completă a lucrării și marchează încă un pas în integrarea tehnologiei moderne în cercetarea patrimoniului artistic.