O scurtă istorie a TCL, cel mai mare brand chinezesc de TV-uri din lume
Fix în perioada în care în Shenzhen se ridica primul zgârie-nori al Chinei și țara se deschidea timid și paranoic înspre economia liberă, la 100 de km de Shenzhen, în orășelul Huizhou din provincia Guangdong, doi prieteni apropiați, Li Dongsheng și Luca Situ, întemeiau o mică firmă producătoare de casete audio numită TTK. Dacă numele amintește de celebra companie japoneză TDK, asemănarea nu este deloc întâmplătoare. De la TTK la TCL: copiere, adaptare, supraviețuire TTK era… o chinezărie, una dintre acele firme care copiau nu doar produsele, ci căutau să se și numească asemănător cu companiile well-established, gen Abibas–Adidas, Mike–Nike etc. Evident că manevra n-a ținut, pentru că, în 1985, TDK i-a dat în judecată pentru încălcarea proprietății intelectuale, iar TTK și-a schimbat numele ca pe șosete, redenumindu-se TCL, inițialele de la Telekom Corporation Limited. 20 de ani mai târziu, prin 2014, în dulcele stil chinezesc, aveau să-și reinterpreteze aceste inițiale ca însemnând The Creative Life. What ever that means. Dar anticipam. Întorcându-ne la origini, în anii ’80, casetele produse de ei și telefoanele lor fixe erau foarte populare în China, iar la începutul anilor ’90 au început să construiască și primele televizoare color, care au fost bine primite și cumpărate de zeci de mii de familii chineze. Secretul celor de la TCL în acele vremuri a fost scalarea într-un ritm extraordinar și, în felul acesta, au reușit să-și zdrobească numeroșii competitori domestici. Li Dongsheng, fondatorul TCL, făcea pe atunci o remarcă profetică: am făcut, zicea el, The Right Thing at the Right Time in the right place with the right people. Tot Li Dongsheng mai spunea așa: „Cererea pentru electronice și electrocasnice era mare în acele vremuri, iar companiile chinezești, printre care și TCL, au învățat să promoveze produse ieftine într-o manieră rapidă și localizată. Am creat centre de distribuție în fiecare oraș, care controlau fiecare mic retailer local. Ceea ce ne-a făcut puternici a fost faptul că am lansat produse noi rapid, la fel de rapid am implementat politici noi și, prin urmare, încasările au venit și ele rapid.” Dar la inceputul anilor 2000 lucrurile au devenit complicate prin aparitia a nenumarate firme chinezesti care faceau exact acelasi lucru pe piata locala, iar TCL erau gata sa se sufoce. Clientii incepusera sa caute TV-uri din ce in ce mai subtiri si mai mari, deziderate care iata au ramas neschimbate pana in ziua de azi, iar nou venitii ofereau exact asta, amenintand TCL cu extinctia. Primii pași spre expansiunea TCL Salvarea a venit din afară: în 2001, China a fost admisă în Organizația Mondială a Comerțului, ceea ce a însemnat că TCL nu trebuia să se mai bată doar pe piața domestică, extrem de aglomerată, în care cererea oricum începuse să scadă, ci i se deschidea în față o lume întreagă. În 2002, TCL a achiziționat activele și mărcile comerciale ale celebrului brand german Schneider, cunoscut oficial sub numele de Schneider Rundfunkwerke AG, o companie cu o istorie de peste 100 de ani, pentru 8,2 milioane de euro. Interesant este că, în 2001, Schneider vânduse în Europa peste 400 de mii de televizoare, un număr care depășea vânzările combinate ale primilor șapte producători chinezi de pe piața europeană. Dar TCL a făcut această mișcare în ideea de a fenta barierele tarifare și de a-și îmbunătăți vizibilitatea și imaginea de brand în Europa. Trei ani mai târziu, în 2005, TCL închidea fabrica Schneider din Germania, pe motiv de prețuri prea mari de producție. Apoi a venit rândul celor de la Thomson, un reper în industria de electronice, o marcă franceză ce pionierase televizoarele color. TCL deținea 67% din noul joint venture și, la momentul respectiv, deal-ul părea o afacere bună pentru Thomson, care își vânduse business-ul de TV-uri tocmai pentru că bătea vântul schimbării în industrie, iar CRT-urile pe care le fabricau ei nu mai erau competitive. Dar TCL au fost, de fapt, cei deștepți, pentru că s-au ales cu brandul, cu inginerii talentați ai lui Thomson și cu accesul pe piața din Franța. Dongsheng a considerat că fereastra de timp oferită de business-ul de CRT-uri al lui Thomson este suficientă cât să propulseze TCL pe scena internațională. Mai mult, abilul CEO al celor de la TCL a luat pentru treaba asta și Legiunea de Onoare, cea mai înaltă decorație a statului francez. Fabrica din Polonia a celor de la Thomson a fost și ea un pion extrem de important pentru expansiunea TCL în Europa, aflându-se într-un punct strategic, în apropierea celebrului port Gdansk. TV-urile asamblate aici au putut fi rapid transportate la Hamburg, Frankfurt sau Paris într-o singură zi și puteau ajunge oriunde în Europa în maximum trei zile. Așadar, tariful de 14% impus de europeni pe TV-urile importate nu mai era o problemă. Fabrica din Polonia a creat și alte avantaje pentru TCL în termeni de logistică, management al timpului, costuri și capacitate de producție. Deci scalarea despre care vorbea Li Dongsheng nu era doar o vorbă-n vânt. Alcatel și anii pierderilor. Globalizarea nu vine gratis Tot în 2004, TCL puneau mâna pe încă un brand cu o istorie fabuloasă, unul de care mulți dintre voi ați auzit cu siguranță: Alcatel. Nu în întregime, ci doar afacerea de telefoane mobile. Fondată în 1898, Alcatel era o multinațională, tot franceză, care producea echipamente și servicii în domeniul telecom în peste 130 de țări. TCL deținea 55% dintre acțiunile noului grup, iar Alcatel restul de 45%. Acest aranjament făcea din TCL prima companie din istorie care să achiziționeze business-ul de telefoane mobile al unei companii vestice majore. Dar ascensiunea TCL n-a fost un galop de sănătate. În 2004–2005, pe fondul scăderii cererii de televizoare și telefoane mobile, dar și în urma achizițiilor menționate mai înainte, TCL au avut pierderi uriașe, de ordinul sutelor de milioane de dolari, și au fost etichetați pe bursa din Shenzhen drept o investiție riscantă. Așadar, drumul spre globalizare a fost plin de hopuri, dâmburi și controverse, TCL ratând, în acest proces, și câteva oportunități istorice: n-au reușit să dezvolte tehnologia LCD pentru televizoarele lor
Cum poți duce la un alt nivel setup-ul tău de gamer cu ajutorul lui Philips HUE (short review)
V-am mai povestit în trecut cum mai șurubărim prin studio pe aici cu diferite moduri în care iluminăm tot setup-ul nostru, ca să facem totul să pară cât mai dinamic, în funcție de nevoia clipului sau a pozelor pentru diferite articole, ei bine astăzi e momentul să purtăm o discuție mai generalizată, dar cu 2 exemple practice. Picture this: Ai reușit, ai prins toate componentele necesare celui mai smecher build, ai cumpărat și un birou excelent, solid și gata să-ți acomodeze toate perifericele și PC-ul mult iubit, dar parcă lipsește ceva din ecuație, ceva care să transforme biroul tău dintr-un birou normal în cel mai bun birou pentru gaming, de la care să fii mândru de fiecare dată când intrii cu Free Loadout pe Stella Montis. Ei bine vă zic eu ce lipsește, ca și în exemplul dat mai sus cu video-urile de pe Zona sau PlayGround: LUMINA, preferabil cât mai RGB posibilă. Și care-i lumina cea mai RGB posibilă cu care să-ți decorezi biroul? Păi HUE al celor de la Philips Dacă numele Philips HUE nu îți este familiar, nu este nicio problemă. Acesta reprezintă ecosistemul complet de iluminat și gadgeturi inteligente dezvoltat de Philips. Sistemul include becuri, lămpi, light strip-uri smart și accesorii complementare, cum ar fi senzori de mișcare, contacte magnetice, butoane wireless și camere video, toate interconectate prin protocolul Zigbee. Întregul ansamblu este gestionat și centralizat prin intermediul unui Philips Smart HUB sau al variantei Smart HUB Pro. Avantajul major al acestui protocol este capacitatea de auto-propagare: fiecare corp de iluminat acționează ca un repetor de semnal, extinzând aria de acoperire către dispozitivele mai îndepărtate care nu pot comunica direct cu Bridge-ul. Deși Zigbee este conceput pentru un consum minim de energie (ceea ce poate atrage o mică latență față de interacțiunile instantanee), beneficiul este autonomia extinsă a accesoriilor. De exemplu, un senzor de mișcare poate funcționa până la doi ani cu o singură baterie. În timp ce majoritatea luminilor necesită alimentare continuă, gama HUE include și soluții portabile cu acumulator, oferind opțiuni pentru orice scenariu. Din tot portofoliul HUE al celor de la Philips am ales câteva dispozitive ca să vă dau un exemplu simplu. Dispozitivele propuse sunt: HUE Bridge Pro, creierul operațiunii fără de care nu ar fi posibile toate ideile noastre, Un Tap Dial Switch, care aduce ceva interacțiuni rapide, instanțe în ecuație, cât să nu pierdem timpul apelând la aplicație și luminile, adică Un Dual PLay Light Bar Pack și Orice Light Strip dar e important aici să fie cu Gradient light AM ales acest pachet numit Play light bar double pack care, în mod evident ascunde înăuntru 2 Play Light Bar-uri numa bune de pus în spatele monitorului pe ambele părți, cât să creeze cea mai interesantă ambianță pentru camera ta de gaming. Dacă te simți și mai creativ vin în pachet cu tot felul de suporți, inclusiv unul care permite un petic de double tape m3 ca să le lipești fizic pe spatele monitorului tău, să reflecte toată lumina în perete. Ar mai fi câteva lucruri interesante de menționat pentru acest pachet. Adaptorul de priză care vine în pachet are 3 ieșiri pentru curent, semn că mai poți adăuga în ecuație, pe aceiași priză ocupată, încă un Play Light Bar, asta în cazul în care vrei un sistem triplu de lumini RGB, fără să ocupi mai multe prize. Mișto și la îndemână, îmi place. În cutie regăsim pe lângă 2 seturi diferite de standuri pe care se poate monta fiecare Light Bar și o cheie inbus și 2 șuruburi, pentru fixarea respectivelor standuri. Punctele de fixare multiple permit o creativitate destul de mare în ceea ce privește locațiile dar și pozițiile în care le poți ține. Pot bate înspre tine dacă vrei experiența de joacă în reflectoare, pot bate în lateral ca să umple camera de lumină, sau le poți pune în spatele biroului ca să reflecte pe perete pentru o ambianță specială. Și desigur, să nu uităm că le poți lipi de monitor cu ajutorul double-tape-ului inclus de Philips în pachet. Bine, nu ești limitat la monitor, desigur, poți să le pui și pe diferite rafturi sau cine-știe ce alte dispozitive ai prin camera ta de gaming, fix după bunul tău plac. Puterea lui Play Light Bar este de 500 de lumeni per Light Bar, nu extraordinar de puternice ca și sursă de lumină dar suficiente pentru a crea o ambianță în cameră. A doua propunere de astăzi este să completezi ambianța creată de aceste 2 Light Bar-uri cu un Light Strip, iar aici ai destule variante dar noi insistăm să fie ceva din seriile Gradient. Exemplul de față este un Light Bar Gradient de 2m foarte maleabil, numai bun de lipit în spatele biroului sau, de ce nu, chiar pe spatele monitorului. Efectul de Gradient este necesar pentru ca tranziția între diferitele secțiuni colorate să fie făcută cât mai soft, să nu fie o trecere bruscă pentru că arată urât pe peretele din spatele biroului tău. Tot ce am enumerat mai devreme este controlabil prin aplicația dedicată Philips HUE. Revenind, scoase din cutie toate bunătățile noi a venit momentul să le și instalăm. Bineînțeles că ai nevoie de un Bridge normal sau Pro în cazul nostru de față ca interfață prin care poți crea și controla toate dispozitivele tale noi din seria HUE, deci Bridge-ul este primul pe listă. HUE Bridge-ul este important în ecuație pentru că deși majoritatea dispozitivelor Philips HUE au și posibilitatea de a fi conectate prin Bluetooth, el asigură sincronizarea cu ecosisteme precum Chrona, al celor de la Razer. Dacă te limitai la câteva becuri HUE prin sufragerie însă, care 99% din viața lor și-o petrec ca niște becuri normale le poți lăsa așa, activabile prin butonul fizic și tu doar intervii o dată pe lună când vrei să impresionezi pe cineva de le faci verzi. Acela e într-adevăr activabil prin Bluetooth, direct din telefon. Dar dacă vrei interacțiuni mai complexe, automatizări și altele atunci clar vei avea nevoie de un Bridge. Deci
Lenovo Yoga 9 Gen 10 2 in 1 Aura Edition este cel mai SPECTACULOS laptop de zi cu zi (review)
Yoga 9 Gen 10 nu este vreo uzină de gaming sau vreo stație grafică portabilă, ci este acel portabil fancy, cu accente pronunțate lifestyle, pe care îl cari după tine peste tot. Foarte pe scurt înainte de a ne scufunda în amănunte, este un 2-in-1 foarte versatil, nu prea greu. L-am cântărit și are puțin peste 1.3 kg, cu o balama bine gândită care servește și ca soundbar, cu un ecran OLED superb. Este aluminiu față-spate, are un touchpad uriaș și o tastatură foarte bună. Deci este un pachet complet pentru cei care vor un laptop de zi-cu-zi suficient de puternic și cu o autonomie uriașă. N-ai să te joci pe el DOOM, n-ai să lucrezi în 3DMax sau în Resolve, dar pentru documente, editat poze, social media, browsing, filme și seriale este excelent. Și acum că v-am făcut destule spoilere, hai să intram în detalii. Și începem cu designul și construcția, iar la piece de resistance este ecranul. Dar până la el, laptopul este robust, bine închegat, realizat din aluminiu, atât capacul cât și burta, are o balama centrală exact așa cum îmi place mie, care dublează și ca soundbar și care susține display-ul într-un mod foarte ferm. Întotdeauna am spus că îmi place această poziționare centrală a balamalei și nu aia cu două balamale mici pe margini, pentru că soluția asta previne acea flexare neplăcută a display-ului, și cu atât mai mult în cazul de față, unde displayul este un OLED cu Touch care se mai și răsucește la 360 de grade, prin urmare ansamblul ecran + lid este mai gros și mai greu decât la laptopurile obișnuite, lucru pe care am spus mereu că îl detest la portabilele 2-in-1. Dar este o necesitate constructivă, pentru că pe lângă panou, mai ai și acea suprafață capacitivă care facilitează aplicarea comenzilor prin atingeri. Ce vreau să spun este că deși jumătatea superioara este grosuță și grea, totuși acest model se simte solid și bine legat. Mi-a plăcut la modelele Yoga de top mereu atenția la micile detalii care fac diferența. De exemplu protuberanta de pe marginea capacului care adăpostește camera web și ceva senzori, dar care în același timp permite și deschiderea ecranului cu un singur deget. Este ca o cătare, ca o toartă. Uite, încă un detaliu: camera are un cover mecanic care acoperă obiectivul, foarte discret și ușor de acționat, pentru momentele când ești paranoic și n-ai vrea că cineva să tragă cu ochiul prin webcam. Revenind la balamaua centrală, ea se simte fluidă și în același timp fermă, cât să permită un număr nesfârșit de rotiri și răsuciri complete, dar în același timp ascunde și un mic soundbar. Este o soluție ingenioasă și bine integrată în ansamblul laptopului. Întorcându-l cu burta-n sus, vedem un intake masiv pentru aer rece și două ventilatoare conectate unui sistem de răcire cu heat pipe-uri. Deci trage aer pe dedesubt, laptopul fiind ușor elevat de trei suporturi orizontale din cauciuc. Iar evacuarea aerului fierbinte se face prin spate, prin zona balamalei rotative. Sistemul de răcire este destul de generos pentru un laptop care nu are pretenții de gaming sau de workstation portabil. Ca design, Yoga 9 este o combinație interesantă de suprafețe mate și suprafețe glossy. Capacul și burta sunt din aluminiu mat, iar marginile și balamaua sunt lucioase, adică variațiuni ale aceleiași nuanțe, dar cu finisaj glossy. Chiar arată foarte mișto și fancy-trancy laptopul ăsta. Lenovo spun că modelul de fațâ este în nuanță Cosmic Blue, whatever the that means. Nu mă pricep la culori, dar pot spune că arată bine. Am văzut că sunt „talibani” pe net care se plâng de conectica săracă a acestui laptop, jurnaliști tech de modă veche, care probabil încă se întreabă de ce nu mai exista unități CD ROM pe portabile. Asta desigur, pe lângă 7 HDMI-uri, o poala de USB-uri Full, card readere și alte astfel de nebuneli. Băieți, asta este un laptop pentru cei sau cele care lucrează niște „vizualuri” la Starbucks, nu pentru editori video, fotografi de nunți sau alte munci din astea proletare. Yoga 9 se asortează cu un Moccacino lângă. Prin urmare, Lenovo au considerat că mai mult de 3 USB-C-uri din care 2 cu Thunderbolt și un USB-A, a da și un jack de caști, nu-ți trebuie. Alimentarea se face tot prin USB-C, porturile sunt capabile și de semnal video, prin urmare, dacă este să ne raportăm la scenariile de utilizare și la publicul țintă al acestui laptop, porturile sunt de fapt suficiente. Și în același registru, țineți cont că este un laptop care se face și tabletă; și de aici reiese destul de clar cui ii este menit acest Yoga 9 și pentru ce. Evident că pe parte de conexiuni Wireless, avem Wi-Fi 7 și Bluetooth 5.4, prin urmare mai ușor cu porturile HDMI și cu CD-ROM-ul. Dar probabil componenta cea mai spectaculoasă a acestui model este display-ul OLED PureSight la 2.8K rezoluție și 120 de hertzi frecvență, în format 16:10. Luminozitatea în peak pe HDR atinge 1100 de nits și acuratețea este stelară, 100% P3, SRGB, AdobeRGB, ETC. Dar n-aș spune că este o veritabilă unealtă pentru fotografi sau videografii care fac calorizare de finețe, pentru că până la urmă este un display foarte glossy, nu tocmai ideal în condiții de lumină ambientală puternică. Sigur, asta nu îl face mai puțin plăcut vederii. Filmele, serialele, clipurile arată senzațional, la fel și paginile web, pozele și toate cele. Deci una peste alta, un display excelent, care afișează o imagine extrem de bună și de vibrantă. Până la urmă este un OLED, deci negru infinit și contrast asemenea, avem și Dolby Vision, and so on. Iar imaginea este dublată și de un sunet foarte bun, cel puțin pentru un laptop. Lenovo au reușit să înghesuie două tweetere în balamaua ecranului și două woofere în burta laptopului care par să bata în jos. Sunetul este amplu și destul de clar pentru un portabil atât de filiform, iar sistemul audio e întărit și de diversele preset-uri pe care atunci
Yellow Grid, cum funcționează un furnizor digitalizat de energie electrică pe piața din România
La început de decembrie am fost în nord-vestul țării ca să descoperim o poveste românească despre tehnologie. Nu e chiar genul de material pe care-l facem în mod obișnuit pe ZONA, dar e poveste, mai bine zis o realitate tehnologică ce ne privește direct pe noi toți, că suntem cu toții consumatori de energie electrică, chiar dacă nu avem toți panouri fotovoltaice. Și abordarea e poate puțin diferită pentru că am stat de vorbă cu oamenii care au creat produsul, nu doar am văzut un produs și l-am testat. De fapt, nici n-am testat produsul, pentru că nu aveam cum și o să înțelegeți pe parcurs și de ce. Dezavantajul e că oamenii te pot influența fără să vrei, iar când povestea chiar e bună, interesantă și spusă cu pasiune… poate fi greu să rămâi 100% rece, detașat. Adică suntem cumva mândri că niște români fac asta și cred că și ei sunt, chiar dacă n-o spun direct. Ne-am urcat frumușel în avion și, într-o „răcoroasă” zi de luni, 8 decembrie, am zburat la Cluj. Dimineață devreme, înainte ca orașul să prindă ritm, noi deja eram în drum spre birourile Yellow Grid. Pe la 9.00 urcam la etajul 7 în clădirea Cluj Business Campus, locul în care începe povestea și unde urma să înțelegem de ce o cutie mică și o idee „mare” pot schimba felul în care consumăm energie. Am fost întâmpinați de Cătălin Stâncel, CEO-ul companiei Yellow Grid, dar la masa discuțiilor s-au alăturat Sergiu Mureșan (CTO) și Andrei Antochie (CFO). Și când am plecat de la ei, aveam în cap mai multe întrebări decât răspunsuri despre cum funcționează de fapt piața de energie din România. Aveam o tonă de informații noi care trebuiau rumegate pe îndelete. Cine sunt Yellow Grid și ce fac? Yellow Grid e o companie software autohtonă care, pe scurt, încearcă să digitalizeze piața de energie electrică. A fost înființată în septembrie 2024 de Cătălin Stâncel și Traian Rus și face parte din grupul Ddroidd, care are birouri în Cluj, Iași și Leeds (UK). Ddroidd este compania-mamă, o firmă de inginerie software cu birouri în România și Marea Britanie, specializată în transformare digitală și dezvoltarea de platforme complexe. Cătălin Stâncel ne-a explicat că au început să lucreze în Marea Britanie cu 6-7 (six-seven) ani înainte, timp în care au dezvoltat software pentru producători de echipamente smart: invertoare, baterii inteligente și încărcătoare pentru mașini electrice. Au lucrat la partea de comunicare, de predicție și la aplicațiile mobile și web care transformă echipamente obișnuite în sisteme inteligente. Practic, înainte să vină cu ideea Yellow Grid, echipa a acumulat experiență în exact zona în care piața românească este în urmă: digitalizarea fluxurilor de energie și transformarea invertoarelor tradiționale în dispozitive inteligente. În România au decis să meargă mai departe decât să-și asume rolul de furnizor de tehnologie. Piața de energie de aici este foarte puțin competitivă, furnizorii existenți sunt mari și greu de mișcat, iar procesul tehnic de integrare cu ei ar fi durat ani. De aceea, au ales să devină ei înșiși furnizor de energie, ca să poată implementa direct modelul tehnologic pe care îl stăpânesc deja din Marea Britanie. Puterea de decizie la Yellow Grid e integral în România. Doar 10% din companie aparține unor investitori, în mare parte români, care au intrat la prima rundă de finanțare din iulie 2025. Vorbim de o companie cu cifră de afaceri de aproximativ 1 milion de euro pe an. Da, știu, sunt la început, au un buget de 100.000 euro pe lună, din care recuperează cam 30-40% în prezent. Planul e să ajungă pe zero la jumătatea lui 2026. Dar hai să vedem ce fac Yellow Grid cu banii! O explicație pentru piața de energie din România Înainte să vorbim mai concret despre cum funcționează Yellow Box, trebuie să înțelegeți o un lucru: piața de energie din România e un pic… să zic eu, „dominată”. Avem vreo câțiva furnizori mari: Electrica, Hidroelectrica, PPC, EON care controlează cea mai mare parte din piață. Trebuie să înțelegem și lanțul tehnic: energia trece mai întâi prin Transelectrica, operatorul național de transport, apoi ajunge la distribuitori, care taxează fiecare MWh transmis. În rețea apar pierderi de 20–25% și costul ăsta ajunge în factură, tot consumatorii îl plătesc. Apoi intră în scenă furnizorii. Furnizorul nu produce energie și nu o transportă, el cumpără energie de pe piețele de energie și o vinde consumatorilor, asumându-și riscurile de preț și de dezechilibru. Unii furnizori mari au și capacități de producție (Hidroelectrica, de exemplu), dar din punct de vedere legal și operațional, activitățile sunt separate. Și poate te întrebi: „Bine, dar de ce plătesc atât de mult la curent?” Pentru că furnizorii tradiționali nu sunt digitalizați, nu folosesc algoritmi care să prezică în timp real consumul și, pe scurt, ghicesc. Se uită la statistici din trecut și presupun cât o să consume lumea mâine. Iar când ghicești prost pe piața de energie, te costă. Mult. Diferența asta se numește dezechilibru și e serios penalizată. Acum, să vă explic cum funcționează piața și începem cu Piața pentru Ziua Următoare, PZU, piața pe care operează Yellow Grid atunci când cumpără și vinde energie. PZU este administrată de OPCOM, operatorul pieței de energie, care potrivește cererea cu oferta pentru fiecare interval din zi. Ca să fie clar, OPCOM nu stabilește prețul, ci doar administrează mecanismul prin care se formează acesta. O zi în piața de energie are 96 de intervale a câte 15 minute, iar fiecare interval are propriul preț. Variațiile sunt substanțiale, într-o singură zi poți vedea intervale la 145 RON/MWh și altele la 900 RON/MWh, o diferență de peste șase ori în doar câteva ore. A doua piață este Piața Intraday. Dacă PZU este planul făcut cu o zi înainte, Intraday e locul unde repari ce nu ai putut prezice: un nor care acoperă panourile, o fabrică ce pornește mai devreme, un parc eolian care produce mai puțin decât era estimat. Aici poți să mai cumperi sau să mai vinzi energie în ziua respectivă, de
Brother TD-4D este imprimanta de birou la care apelează meseriașii (review)
Știu că din afară nu pare, dar banala etichetă este personaj principal în filmul logisticii moderne, iar în acest context, dispozitivul de azi, acest Brother TD-4D este ca un actor care știe exact ce are de făcut și nu greșește niciodată replicile. Dacă imprimantele portabile sunt echipa de intervenție rapidă, TD-4D este scula menită să transforme în ordine haosul dintr-un depozit, etichetă cu etichetă. Ca aspect, TD-4D nu strigă după atenție, este o imprimantă desktop pentru etichete de 4 inch, gândită pentru ritm industrial și medii de lucru în care viteza este esențială. Folosește tehnologie termică directă, ceea ce înseamnă că nu are cerneală, toner sau ceva „cartușe magice”, care se termină exact când stiva de comenzi e mai mare. Pui hârtia, apeși pe buton și ea își vede de treabă ca de fiecare dată. Ce te lovește din prima este viteza de lucru, și faptul că în ciuda ritmului alert, etichetele ies clare și cu un contrast care nu presupune ochelari speciali pentru coduri de bare. Și, pentru că lumea modernă e conectată, vine evident cu USB si Ethernet. Dacă nu reușești să o integrezi în ecosistemul tău, probabil ecosistemul este cel care are nevoie de o re-evaluare. În plus, TD-4D nu e mofturoasă nici cu mediile de lucru. Suportă o gamă largă de consumabile, de la etichete simple până la materiale mai speciale, pentru industrii precum retail, sănătate, logistică sau producție. Este fix genul de echipament care nu te întreabă „de ce?”, ci doar „câte?” etichete vrei. Și le scoate pe toate identice si curate, de parcă nu ar opera într-un depozit în care un motostivuitor trece la câțiva centimetri de cablul sau de alimentare. Sigur, nu e perfectă. E o imprimantă de birou, nu portabilă, iar dacă o pui să lucreze continuu, ore întregi, o să-ți sugereze subtil că și mașinile au nevoie de pauză. Iar accesoriile extra – standuri, opțiuni de decupare automată etc, pot ridica un pic costul total, dar asta e valabil pentru orice echipament profesional. Dar, în ciuda acestor mici slăbiciuni, TD-4D rămâne o imprimanta stabilă, predictibilă, exactă cel mai important, fără bătăi de cap. Dacă ai nevoie de etichete pentru fluxuri logistice, rafturi, produse, mostre medicale sau orice altceva ce trebuie organizat, ea este acolo, pregătită, si fără faze de genul „instalează acest update înainte de a conțină”. Brother TD-4D nu e un gadget, o jucărie, ci o unealtă care face doar ceea ce trebuie sa facă: să imprime bine, constant și rapid. Și uneori, asta este tot îți trebuie, fără funcții complexe care merg… din când in când. Clar nu este un dispozitiv pentru toata lumea, până la urmă este o unealtă dedicată pentru o nișă profesională clar delimitată, dar dacă ai nevoie de un „organizator” într-un astfel de mediu, TD-4D s-ar putea sa exact ce-ti trebuie. Și am considerat ca merita punctată, chiar dacă nu este un device consumer, pentru că și comunitatea de aici din Zona este una foarte diversă. Cu siguranță cineva, undeva, caută așa ceva!
Brother RJ-4050 WB si RJ-2050, doi „colegi” de nădejde!
Brother RJ-4050 WB și frățiorul mai mic RJ-2050 sunt genul de „scule” pe care doar meseriașii știu să le aprecieze. Nu, nu cei care-ți repară chiuveta de la baie, ci tehnicianul care-ți face revizia la instalația de gaze, sau poate livratorul care-ți aduce telefonul acela mișto, comandat mai devreme. In perioada aceasta cu Black Friday, sărbători de iarnă si cumpărături pe banda rulantă, este ok să lucrezi aproape oriunde, dar nu curier. Chiar spuneam într-un video de pe Zona ca Emag a vândut de BF vreo 3 milioane-jumate de produse. Deci îți dai seama, că toate astea au trebuit livrate, și nu oricum, ci de o armată de oameni care lucrează în industria serviciilor de curierat. Eu cred ca băieți ăștia au avut o viața… numai ușoară nu. Dar ca dintotdeauna tehnologia sare in ajutor, pentru a face viața mai ușoară. Hai să facem un mic exercițiu de imaginație. Să zicem că ești pe teren, și totul trebuie să meargă repede: livrări, etichete, documente, verificări. Și în lumea asta în care logistica nu doarme niciodată, avem două personaje care pot face diferența: Brother RJ-4250WB și frățiorul mai mic, RJ-2050: două imprimante portabile care nu vin doar cu specificații, ci și cu personalitate. Prima, RJ-4250WB, este genul de coleg pe care te poți baza: nu vorbește mult, dar face treabă. Imprimă documente de până la 4 inch și o face cu o viteză surprinzător de mare, de parcă ar vrea să demonstreze că si o imprimantă portabilă poate fi la fel de vânjoasă ca una de birou. E construită robust, rezistă la șocuri, praf, căderi și cu siguranță ar supraviețui în mașina unui curier grăbit. Conectivitatea e generoasă, cu Wi-Fi, Bluetooth și USB, adică exact cât să nu îți bați capul cu “o vede sau nu telefonul”. Una peste alta este un mic campion la eficiență și fiabilitate. Dacă ar fi totuși sa invoc și un mic neajuns, ar fi asta: nu este tocmai ușoară. Dacă o cari mult timp, începe să simtă că un abonament la sala de forță. Si încă ceva… accesoriile opționale tind să fie cam scumpe. Brother RJ-2050, pe de altă parte, e exact opusul: mică, agilă, rapidă. Genul de gadget care dispare în buzunarul lateral al rucsacului și pe care îl uiți acolo până când ai nevoie urgentă de o etichetă sau de un bon. Cu o lățime de printare de doar 2 inch nu „se dă mare”, dar știe ce vrea: etichete clare, coduri de bare impecabile, bonuri lizibile. Este perfectă pentru retail, inventar sau intervenții rapide pe teren, unde portabilitatea e vitală. Conectivitatea este la fel de completă ca la fratele mai mare, iar autonomia bateriei îi permite să lucreze o zi întreagă fără drame și rugăciuni de priză. Totuși, are si ea micile mofturi: dacă ai mâini mari, schimbarea rolei poate deveni un exercițiu de finețe, iar faptul că printarea termică nu este ideală pentru documente ce trebuie păstrate ani întregi, poate fi un inconvenient pentru unii. Când le pui una lângă alta, diferențele devin evidente: RJ-4250WB e pentru profesioniștii care au nevoie să printeze documente ceva mai mari, formulare și etichete serioase, în timp ce RJ-2050 e pentru cei care au nevoie de mobilitate și etichete rapide, fără bagaj în plus. E o poveste clasică: David si Golitah ai logisticii moderne. Agilitate și simplitate vs putere si versatilitate. Luate împreună, acestea două imprimante sunt o dovada vie că tehnologia portabilă a crescut și s-a maturizat. Nu sunt jucării, nu sunt gadgeturi pentru amatori; sunt instrumente de lucru adevărate, gândite să reziste, să fie rapide și să nu-ți facă surprize când ai prea puțin timp de pierdut. Dacă ai nevoi complexe, mergi pe RJ-4250WB. Dacă ai nevoie doar de mobilitate, alege RJ-2050. Oricum ambele sunt de nădejde, nu cer pauză de cafea, și nu se plâng niciodată.
Cum faci din două TV-uri TCL de 98 de inch un… STUDIO!
TCL 98C655 ar putea fi cel mai bun televizor-mare din ultima vreme. Nu e nici prea scump, iar calitatea imaginii mai mult decât suficientă pentru utilizatorii obișnuiți. Vine cu ecran luminos, bazat pe tehnologii mature și folosește platforma Google TV. Noi aici nu suntem la primul contact cu TCL. Deja avem două mari display-uri care populează pereții studio-ului unde filmăm tot ceea ce vedeți aici în Zona, pe Playground, sau in podcast-uri, am mai povestit de-a lungul timpului. Aveam nevoie de niște ecrane suficient de mari si de versatile cât să acopere partea de ilustrație și background în timpul prezentărilor, al filmării produselor și așa mai departe. Și cei mai multi dintre voi probabil știu deja că fiecare dintre aceste imense Wall-uri Video au trebuit urcate două etaje plus un parter înalt pe scara spiralată a studio-ului nostru care se găsește într-o clădire veche din anii 30-40. În plus, TV-urile au trebuit scoase din cutii, pentru că tolerantele la curbe erau atât de mici, încât cei câțiva centimetri pe care-i adaugă cutia erau prea multi ca TV-urile să mai încapă. Dar evident, cățăratul lor pe scări fără cutie și protecții a presupus alte riscuri. De exemplu acela de a ciocni, precum ouăle de paști, display-ul de balustrada din beton. 4-5 oameni ne-am chinuit de fiecare data sa le urcam. Și a durat o veșnicie până le-am văzut puse pe poziție si funcționale. La fiecare dintre ele am adăugat ulterior un suport solid, reglabil pe înălțime, care sa ne permită sa le poziționam după pohta inimii, in funcție de scenariu: ca filmam produse sau stand-up-urile din video, podcast sau mai știu eu ce altceva. Dar de ce am ales sa improvizam in felul asta? Pentru ca orice soluție profesionala de Digital Signage este substanțial mai scumpa. Și acum hai să explic opțiunea pentru modelele astea. Primul pe care l-am achiziționat a fost un TCL 98C655 din 2024, urmat anul acesta de un C6K de ultima generație, seria hai să-i zicem entry-premium a celor de la TCL. In principiu C6K-ul mai nou este succesorul direct al lui C655 si păstrează multe dintre caracteristicile acestuia, cum ar fi frecvența înaltă la 144Hz, display-ul luminos sau construcție solidă. Dar prima chestie care-îi sare în ochi, și care pentru noi a fost extrem de importantă, este ca C6K are ecranul acoperit de un strat mat anti-reflexiv, fata de suprafața glossy a modelului anterior. Intr-un studio plin de lumini, asta este un aspect de luat in calcul. N-am să insist asupra modelului mai vechi, ci am să mă concentrez pe cel nou, si de ce am optat pentru el, pentru scenariile noastre de lucru. În primul rând este mini LED, ceea ce înseamnă ca panoul este robust si strălucitor. Un OLED era exclus din start, din simplul motiv că aceste display-uri trebuie sa afișeze adesea imagini statice pentru intervale foarte lungi de timp, uneori ore întregi, in care folosim displayul drept fundal pentru filmarea unui produs sau altuia. Și din acest punct de vedere, mini LED-ul era the way to go, fără dubiu. Deci dacă ai o pensiune, un cabinet stomatologic, o afacere oarecare in care intenționezi sa pui in lobby un TV care va merge non-stop, sau daca pur si simplu acasă la tine TV-ul funcționează in fundal de dimineață pana seara, le recomand pe astea fără sa clipesc. Apoi, alte criterii sunt dimensiunea si frecventa ecranului. Sa începem cu prima: 98 de inch, adică 2m si jumătate diagonala. Voiam sa fie mare, ca sa acomodeze inclusiv backgrounduri pentru podcast. Pana nu de mult, adică pana la apariția brandurilor chinezești de TV-uri pe piața, dimensiunile astea erau ceva prohibitiv. Diagonalele de 85, sau iată 98 de inch, acum nu mai mult de 5 ani erau un apanaj al bogaților, dimensiuni de care oamenii obișnuiți nu se puteau apropia la preturi normale. TCL însă si-au făcut un scop din a populariza, din a democratiza, astfel de dimensiuni. În acest moment, modelul din spatele meu este 7000 de lei in marile magazine on-line sau fizice de la noi, iar noi l-am prins la o ofertă în jur de 6000 de lei. Și adevărul este ca de banii ăștia chiar cumperi o grămadă de televizor, care la aceste dimensiuni poate servi foarte bine și ca digital Signage. Și nu în ultimul rând, a contat construcția. Da și TCL C655 era bine făcut, dar modelul mai nou este încă și mai solid, se simte și mai premium. Plasticele sunt robuste și de bună calitate, finisajele sunt excelente și n-am avut emoții (cu excepția display-ului), nici măcar când l-am carat pe scări, sau când îl tot mutam de colo-colo. Dar încă și mai importantă pentru noi a fost versatilitatea. Ne-am dorit un display care să poată fi folosit în multiple scopuri, nu doar pentru afișare statică, ci și pentru jocuri, dacă tot testăm atâtea console, PC-uri, placi video și, bineînțeles, jocuri. Iar aici C6K le are pe toate. În primul rând, toate cele patru intrări video sunt HDMI 2.1, deci capabile să ducă 4K la 120Hz sau mai mult, un standard care nu mai e o raritate după apariția seriei 5000 de placi video de la NVIDIA. Iar rata de refresh a acestui TV, de 144hz nativ, este completată cu FreeSync de la AMD, refresh rate variabil, ALLM și meniu dedicat de gaming. Deci are tot ce ne trebuie pentru gaming, fie ca vorbim despre teste sau LAN Party. Un alt criteriu a fost cel legat de conectivitate. Sistemul de operare este Google TV, care aduce doua chestii importante: accesul la o puzderie de aplicații din magazinul aferent, și posibilitatea de a conecta la el o mulțime de dispozitive, de la telefoane, fie ele Android sau iOS, și până la computere, în variante Wired sau Wireless. Da, suportă și AirPlay, iar asta îl face compatibil și cu MAC-urile din birou, pe lângă PC-urile Windows. Iar noi am dus chiar mai departe această versatilitate, adăugând în ecuație și un Apple TV, care ne permite să facem pe el streaming stabil
Cum a fost lansarea seriei POCO F8 pe Insula zeilor
În prag de sărbători, când oamenii au scos deja la înaintare beculețele de Crăciun la geamuri și și-au împodobit brazii, deschid o gaură atemporală cu acest articol și vă invit să vă proiectați, prin ochii mei, direct în Bali, Indonezia. Tocmai m-am întors de la lansarea globală a seriei F8 de la POCO care a avut loc acolo săptămâna trecută și am o mulțime de impresii de împărtășit cu voi. Dar înainte de asta, să știți că am primit și noi în redacție unul dintre telefoanele lansate, mai exact un POCO F8 Ultra, iar colegul meu, Adi a avut ocazia să îl testeze pe îndelete înainte de plecarea în Bali. Merită să aruncați un ochi pe review-ul său amănunțit, cu toate testele și observațiile sale tehnice, înainte să aflați mai multe. Eu una pot să vă zic că m-am distrat cu F8 Ultra timp de 5 zile în Indonezia, iar acolo am avut ocazia să îl pun la încercare în diverse contexte, dar mai ales, să înțeleg mai bine considerațiile din spatele creării sale direct de la sursă, adică de la reprezentanții POCO. Dar să începem cu începutul… Prima mea impresie Primul lucru pe care îl observi la F8 Ultra este designul distinct. Chiar și așa, recunosc că, spre deosebire de Adi, eu nu am fost neapărat încântată de look-ul retro de jeanși. Deși sunt născută în ‘96, adică destul de devreme încât să recunosc melodiile de la petrecerile cu tematică Nostalgia, dar suficient de târziu să nu fi prins perioada bișniței cu Levi’s aduși pe vapor din SUA, nu prea am fost impresionată. Când am desfăcut cutia neagră cu galben intens, am scos telefonul și am dat cu ochii de spatele din blugi, primul meu gând a fost că arată cam prea „country”, „prea ca la țară” ca să zic așa… and not in a Beyoncé kind of way. Cei de la POCO spun că au folosit un material nano-tehnologic aflat la a treia sa generație, atât din considerente de durabilitate, cât și din unele ecologice/de sustenabilitate, însă așa cum v-ați putea imgina materialul „de blugi” de pe spate se simte destul de plasticos la atingere, ca un silicon moale și texturat. Pe scurt, nu a fost chiar pe placul meu, nici vizual, nici tactil. Așa că pentru mine husa gri, simplă și elegantă care vine deja în pachet a picat la fix, nu doar ca să mă scutească de ceea ce ar fi devenit, cu siguranță, un „eyesore” în scurt timp, ci și pentru că îmi asigura un grip mult mai bun în mână. Dacă nici telefonul ăsta nu e bun pe poze…… eu nu știu care e! Prima poză făcută cu F8 Ultra a fost la Five Guys în aeroportul din Dubai, iar mai apoi în zbor când ne apropiam de Bali, una din cele 38 de provincii ale Indoneziei (și probabil cea mai populară). De la bun început mi s-a părut că scoate în evidență cu mare acuratețe fiecare detaliu din scenă și oferă un contrast puternic. Pozele ies vii, clare, bogate în detalii, cu siguranță se ridică la standardul de exigență al oricărei instagrammerițe versate, cu atât mai mult ale unui turist amator. E adevărat însă că am observat și faptul că post-procesarea transformă culorile din realitate în unele o idee mai bogate, mai saturate. Dar mi se pare că o face cu moderație, nu este nimic exagerat și rezultatul final este doar un pic mai aprins decât în realitate. Fiindcă am ajuns noaptea în Bali, nu m-am putut abține să nu pun puțin camera la încercare chiar atunci. În continuare mi se pare că cei 50MP de pe camera principală își fac foarte bine treaba chiar și în condiții de lumină scăzută, iar camera reușește să prindă niște detalii foarte fine și, ajutată fiind de post-procesare, să regleze cu brio atât umbrele inestetice, cât și echilibrul de culori din compoziție. Nu că aș vrea să fiu o moară stricată, dar dacă tot suntem la capitolul cameră, eu una am rămas impresionată în special de zoom care, după părerea mea, aproape că bate zoom-ul de pe S25 Ultra în materie de claritate de detalii la distanțe mari. Și pentru că, vorba aia, o poză face cât o mie de cuvinte, vă las mai jos câteva poze cu 3x, 5x și 10x zoom. Cu atât mai mult cu cât stabilizarea pe zoom ajută enorm inclusiv noaptea. Cum stă pe mobile gaming Eu una nu sunt o mare jucătoare de mobile games (a se citi „nu sunt deloc”), în ideea în care prefer de o mie de ori PC gaming-ul, cu mouse și tastatură, în detrimentul ecranului de telefon, oricât de mare ar fi cel din urmă. Mi se pare mult mai comod să te joci pe calculator și oricum, la stilul meu de viață, nu prea mă joc on the go așa că portabilitatea nu este criteriul nr. 1 pentru mine atunci când vine vorba de gaming. Cu toate acestea, pot să înțeleg de ce ar fi o prioritate pentru alții și, mai ales, pot să empatizez cu dorința de a avea acces la unul din jocurile tale preferate oriunde, oricând, fără frustrări sau nevoia de a te căra cu extra device-uri la tine. Acestea fiind zise, tot mi-a plăcut experiența de a juca ZeldaGenshin Impact pe F8 Ultra. Cred că fix ăsta este scenariul în care arhitectura dual-chipset pe care o laudă POCO ajunge să strălucească cel mai tare, iar jocul a rulat extrem de fluid și fără probleme, fără niciun lag sau întrerupere. Recunosc că poate m-aș fi așteptat la niște culori superbe și extrem de saturate de la ecranul AMOLED de (doar) 120Hz, dar dacă nu mi-a atins complet așteptările pe partea asta, ei bine la capitolul sunet mi le-a depășit total. Parteneriatul cu Bose crează o experiență de vis, și repet, eu nu mă joc pe telefon de obicei, dar până și eu am apreciat faptul că sunetul era… absolut impecabil! Chiar dacă scenariile în care aș putea pune muzică pe
Eufy X10 Pro Omni este aspiratorul-robot care te scapă de grija curățeniei zilnice (review)
Eufy X10 Pro Omni nu este o soluție performantă pentru curățenia de zi cu zi a locuinței: aspiră, dă cu mopul și folosește inteligența artificială pentru a învăța interiorul locuinței tale. Poate recunoaște și evita tot felul de obstacole, funcționând la program sau atunci când îi dai comanda din aplicația pentru smartphone. Povestea Anker începe în 2011, nu într-un garaj, ci în inima tehnologiei americane, la Google. Fondatorul, Steven Yang, era la acea vreme inginer software senior la Google în California. Frustrat de calitatea slabă și prețurile mari ale încărcătoarelor și bateriilor de laptopuri de pe piață, a avut o viziune clară: să creeze accesorii durabile, fiabile și cu un raport preț/performanță bun. Astfel, a renunțat la gigantul tech și s-a întors în China pentru a fonda propria companie, Anker. Interesant este că, inițial, Anker a pornit cu un accent puternic pe bateriile de laptop de schimb, devenind rapid un nume de încredere în acest segment. Însă, adevăratul lor salt pe piața globală a venit odată cu explozia smartphone-urilor, când s-au poziționat ca lideri în categoria bateriilor externe și a cablurilor de încărcare. Creșterea rapidă în ochii consumatorilor s-a bazat și pe faptul că erau foarte atenți la feedback și în majoritatea cazurilor ascultau cerințele acestora. Au revoluționat industria prin introducerea tehnologiilor lor proprietare de încărcare rapidă, precum PowerIQ și VoltageBoost, făcând din Anker sinonimul încărcării rapide și sigure, totul prin Amazon, fără magazine fizice, cel puțin nu în primii ani. Tot la capitolul inovație putem să trecem și încărcătoarele GaN, adică Gallium Nitride, sau Nitrură de Galiu, mult mai stabile, care pierd considerabil mai puțină energie și ocupă mai puțin volum. Ce face ca Anker să fie faimos? Ei bine, filozofia lor se bazează pe oferirea de calitate premium la un preț corect, punând un accent deosebit pe inovație și siguranță. Ei nu s-au limitat doar la accesorii de telefonie. De-a lungul anilor, Anker Innovations s-a extins strategic sub umbrela mai multor sub-branduri, fiecare dedicat unei nișe specifice, dar toate împărtășind aceleași principii de bază. Aici intervin soundcore, Nebula sau eufy. Ultimul menționat este sub-brandul dedicat dispozitivelor inteligente pentru casă, lansat cu scopul de a face tehnologia smart home mai accesibilă și mai ușor de utilizat. De la soluții de securitate și sonerii video, la sisteme de iluminat și, bineînțeles, aspiratoare robot. Succesul lor în acest domeniu a fost fulgerător, în special cu seria lor de aspiratoare robot, cunoscute pentru echilibrul excelent între performanță și preț. După prezentarea făcută de Black Friday unui „Gigel” mega competent, am remarcat fapul că mulți dintre voi erau destul de rezervați în ceea ce privește zona de preț în care se încadra acel Gigel. Ca o mică paranteză, m-am molipsit de la Alex cu numitul aspiratoarelor Gigel, e în același timp amuzant dar și îngrijorător. Revenind, pe bună dreptate, vă înțelegem și de aceea pentru acest Gigel nou am decis să coborâm prețul de achiziție mai jos, tocmai ca să fie mult mai accesibil pentru mai multă lume. OK, poate nu e la fel de competent ca anterior menționatul aspirator dar hai să le dăm o șansă și celor de la Anker cu al său model de aspirator robot pe nume complet eufy x10 Pro Omni. Design/Construcție Să începem ușor, cu o inspecție vizuală. A venit la birou cutia care părea suspect de mică pentru ceea ce știam că este înăuntru. Nivelul de ambalare recunosc că este excelent pentru că a venit cutie în cutie, probabil gândindu-se că va avea ceva de suferit cu curierii români care nu sunt cei mai atenți. Bun, trecem de primul strat și vedem că într-adevăr, este produsul care trebuie, deci înseamnă că Tetrisul cutiei principale este superior dacă au reușit să îndese totul într-un volum atât de mic. Și este fără îndoială dar altceva ne-a surprins pe toți. Nivelul de eficiență în ceea ce privește dimensiunile standului este masiv. Nu ai nimic extra, nici-un spațiu în plus, niciun centimetru cub de volum irosit. Recipientele pentru apă sunt standul în sine, nu există incinte în care să ai un rezervor detașabil, nu nu, foarte cool. Singura incintă este zona dedicată sacului de praf care fără îndoială avea nevoie de așa ceva pentru că nu aveai cum să detașezi de fiecare dată tot circuitul de transfer al prafului. Îmi place că fix pe cutia aspiratorului ai instrucțiuni detaliate cum este ambalat ca să poți să-l repui la nevoie înapoi în cutie exact la fix. Mai mult de atât ai și cod QR pentru manuale și aplicația eufy Clean. Deci puncte bonus pentru că eufy x10 Pro Omni nu-ți va ocupa mai mult volum în casă decât este necesar. Va fi foarte incognito pentru un aspirator robot care vine cu tot cu stand. Să nu vă păcălească dimensiunile reduse însă, standul este capabil să tragă preia murdăria din aspirator, să colecteze apa uzată și să o înlocuiască cu apă curată, iar îndată ce și-a terminat treaba, să spele și usuce mopurile acestuia cu aer cald la 45 de grade Celsius. Culoarea primită în teste este albă, dar x10 este disponibil și pe Negru. Trecând peste asta, trebuie să scădem 1 punct însă pentru lipsa oricărei piese de schimb. Nu am mai avut de mult în teste un aspirator care să nu vină măcar cu un mop extra sau o perie rotativă laterală, un filtru de praf, ceva. Deci atenție că la prima cumpărare va trebui să vă faceți stocuri de consumabile. Revenind, odată scos din cutie, asamblat standul, montat și pus în priză vei putea privi roboțelul per ansamblu și primul lucru observat este că partea frontală nu este rotundă, ca la majoritatea modelelor, ci este ușor rectangulară. Forma adoptată ar trebui să fie mai eficientă în adunarea murdăriei mai ales de pe margini, fără a mai fi nevoie să apeleze la acel braț extensibil regăsit la modele mai scumpe. În rest, pare a fi un aspirator robot standard. Ai pe partea superioară tureta cu LiDAR, esențială pentru a mapa cât mai corect casa ta dar și diferitele piese
Kingston Fury Renegade G5 8TB – Viteză și Capacitate mare, fără compromis! (review)
SSD-ul a devenit una din cele mai puternice unelte din dotarea PC-ului tău, fie el de gaming sau de work/productivitate. Adesea un PC sau laptop vechi poate fi readus la viață cu un upgrade de RAM și trecerea pe un SSD mai rapid. Nu îți dai seama cât de important poate fi acesta în viața ta până nu te-ai jucat un an de zile pe PlayStation 5 de exemplu și după mergi într-o mini-vacanță cu prietenii și vine cineva cu PS4 Pro-ul de acasă ca să mai jucați chestii în stil Co-Op și stai câte 2 minute să încarci diferite niveluri pe care PS5-ul le-ar fi mâncat pe pâine în 5 secunde. Și asta este doar un exemplu pe care-l aveam la-demână și țineți cont că într-un PS5 avem SSD PCIe Generația 4, nicidecum ultima generație, despre care vom vorbi astăzi, care pur și simplu dublează toate vitezele obținute în trecut. Drept urmare hai să vedem ce poate Fury Renegade G5-ul de 8 Tera’ al celor de la Kingston, o bestie în materie de stocare, demnă de a-ți găzdui atât colecția de jocuri de pe Steam dar și multe clipuri filmate RAW, LOG sau cine-știe-ce-format mâncător de spațiu folosești pentru clipuri. Specificații tehnice și performanță O să sărim peste capitolul descriptiv care apare de obicei primul, înainte de utilizare și performanță, pentru că, în mod evident, avem în față un SSD intern NVME M.2 de lungime 2280 și PCIe Gen 5. Nu are radiator extern, nu are briz-brizuri, este un SSD și atât. Atenție însă la dimensiuni, dacă cumva vrei să achiziționezi acest SSD pentru un upgrade la stocarea laptopului verifică atent compatibilitatea înainte, pentru că unele laptopuri au sloturi mai mici, pentru astfel de ssd-uri. Da, și ele au mai multe dimensiuni, avem 2230 (22mm lățime x 30 mm lungime), 2242, 2260 și cel de față 2280. După respectarea dimensiunii slotului, mai aveți un factor crucial de respectat, viteza slotului. Pentru că dacă placa voastră de bază nu are în dotare un slot PCIe Gen 5, ci doar Gen 4-uri atunci SSD-ul va funcționa la juma’ din viteză și deci ar fi bani aruncați aiurea, cel puțin până nu faceți upgrade la tot sistemul ca să țină pasul cu el. Mai important în cazul de față este cum performează, cum se comportă în utilizare. O imagine per ansamblu aka la ce să ne așteptăm știam deja pentru că am mai avut în trecut și pe fratele lui mai mic, cu „doar” 4TB Stocare, deci am fi surprinși dacă nu s-ar încadra în valori similare. Controllerul, adică creierul operațiunii, lui Fury G5 este același ca la fratele mai mic de 4TB, adică SM2508 care pe lângă faptul că este un controller nou, creat special pentru a ține în frâu vitezele duble ale Gen 5-urilor, este susținut și de cache de tip DRAM, în cantitate de 1GB pentru fiecare 1TB de stocare, deci modelul de față are 8GB de cache DRAM, ultra rapid. Cert e că în utilizare day-to-day poate că nu vei observa diferențe între un SSD PCIe Gen 4, pentru că , realist vorbind, Windowsul se încarcă suficient de rapid și pe acelea, dar în taskuri care cer viteză brută, precum ar fi să muți un video brut de 4K LOG de mai mult de 30 de minute care poate avea deja sute de GB, sau doamne ferește dacă este chiar 8K Rezoluție… atunci vei observa instant trecerea pe tehnologia nouă. Nici numai zic despre cât de rapid poți naviga prin timeline-ul DaVinci Resolve în aceleași condiții de fișiere gigant. Desigur, poți lucra în multe alte programe de editare foto/video sau cine știe ce alte de randare 3D sau CAD-uri complexe, în toate aceste scenarii vei fi cel mai fericit cu noul tău SSD ultra rapid PCIe Gen 5. Totuși, ca să vedeți mai bine cum se descurcă Renegade G5 atunci când este chinuit, l-am montat pe platforma noastră de teste, echipată cu placă de bază ASRock X870E Taichi, procesor Ryzen 9 9950X3D și placă video NVIDIA GeForce RTX 5070, și să trec prin câteva teste sintetice. Iar primul dintre acestea a fost CrystalDiskMark, unde am putut observa faptul că valorile oferite de Kingston în fișa de specificații nu sunt departe de realitate. Avem așadar viteze de citire de până la 14900 MB/s și de scriere de până la 14100MB/s, deci foarte aproape de cele declarate de Kingston, cum ziceam. Am continuat și cu ATTO Disk Benchmark, pentru a confirma valorile obținute în CrystalDiskMark. Și nu ne-am oprit aici, am pornit și AS SSD Benchmark care a avut rezultate foarte solide și el, deși diferă puțin tipul de testare. Deși softul oficial al lui Kingston, cu al său nume complet Kingston SSD Manager, arată o temperatură constantă a SSD-ului de aproximativ 55 de grade Celsius, situația în realitate variază puțin mai mult de fapt. Dacă pornim și un HWMonitor în mijlocul testării cu CrystalDiskMark, testare care duce utilizarea drive-ului la 100%, vom vedea că temperaturile pot urca și până la 64 de grade Celsius, care este sub temperatura maximă de operare de 70 de grade. Acum există aici un mare asterisc, pentru că eu am testat pe rig-ul de la birou care este deschis și nu reflectă o utilizare normală, într-un sistem normal, închis, unde airflow-ul carcasei va ajuta enorm în disiparea căldurii generate de acest SSD. Deci dacă a supraviețuit în condițiile extreme de utilizare de aici va supraviețui cu siguranță și în sistemul vostru. Bun, viteză avem destulă, de multe ori nici nu o vei atinge pentru că atunci când vei descărca de pe Steam 100 de jocuri din librăria personală bottleneck-ul va fi fără îndoială viteza conexiunii tale la Internet. Acum mai rămâne un lucru de menționat, un călcâi al lui Ahile al SSD-urilor, cel puțin în cazul primelor modele și în primii ani de existență – Rezistența în timp, durabilitatea. Ei bine și aici Fury Renegade 5G stă excelent, pentru că versiunea de față, cea de 8TB, este cotată la TBW (Total Bytes Written)