Etichetă: Reviews

PCCooler te ajută să construiești un gaming PC cu performanțe bune la preț corect (review)

Știți discuția aceea cu alocarea bugetului pentru un PC, că multă lume face greșeala de a folosi majoritatea fondurilor disponibile pentru Procesor și Placa video? Bine, asta în condiții normale, că de ceva timp RAM-ul s-a scumpit atât de mult încât până și un kit absolut banal a ajuns să depășească procesorul ca preț. Între timp, nu putem decât să sperăm că va trece și această criză, la fel cum a trecut și criza crypto, a stocurilor în pandemie, a plăcilor video etc. Înapoi la ale noastre, vorbeam despre o greșeală pe care o fac destui în căutare de PC, anume alocarea bugetului către toate componentele, nu doar procesor + placa video și mai vedem noi pe încropim în jur. Un build trebuie gândit ca un tot unitar, trebuie să ai în minte din start scopul, motivul pentru care construiești acel PC, la ce îl vei folosi în principal, unde îl vei ține și nu în ultimul rând, cât vrei să te țină? Nu are sens să construiești cel mai puternic PC cu două RTX 5090-uri și Ryzen 9 9950X3D dacă tu vei sta în Word și pe mail-uri toată ziua. Arunci banii pe geam și nu vei utiliza niciodată acea „bestie” la potențialul ei maxim. Astăzi vă propun spre analiză situația în care vrei un PC decent, cu care să te joci aproape orice joc la rezoluție 1440p cu detalii peste medie sau absolut orice poftește inimioara ta în Full HD fără limite, cu tot Path Tracing-ul și alte bling bling-uri active. Am pornit de la ideea de a mai testa diferite produse de la PC Cooler pentru că build-ul trecut a generat ceva interes din partea voastră, așa că mai investigăm și alte componente. Și da, e drăguț să vorbim despre ele, dar nu puteam testa în vid, trebuia să facem un mic build, că nu testezi un ventilator fără să-i lipești procesorul pe care să-l țină sub control, nu? Așa că am închegat și un sistem care să conțină aceste componente, ca să vedem cum se comportă ca un tot unitar. Build-ul de astăzi nu-i nici alb nici negru, este o combinație zicem noi chiar drăguță, care-ți atrage atenția ușor, fără să exagereze prea tare. O pată de culoare sau un contrast bine plasat pe ici pe colo nu a făcut rău nimănui, asta vine de la mine care tot așa am PC în două culori, îl știți, l-ați văzut la Comic Con, poate-l vedem și anul ăsta sau poate facem ceva și mai năstrușnic, cine știe. Revenind, sistemul de față are în componență cel mai popular procesor al generației trecute, cel puțin în materie de gaming, adică încă foarte capabilul Ryzen 7 7800X3D, susținut de o 16GB de RAM de la Corsair, model Vengeance, de 5200 de MegaTransferuri pe secundă și o placă video GeForce RTX 5060 TI de 16GB, model Eagle a celor de la GIGABYTE. După cum puteți observa, ideea acestui build a fost conform principiului „best bang for your buck”. Maxim de performanță fără să faci o gaură prea mare în portofel. Cert e că sistemul suportă DDR5, așa că îndată ce încep să revină prețurile la normal vei putea să faci upgrade liniștit la 32GB sau poate chiar 64GB de RAM. Carcasa care acomodează toate aceste componente cu ceva spațiu de manevră extra este modelul C3D310 ARGB, varianta de culoare albă. Este o carcasă care poate acomoda plăci de bază format Micro ATX sau mini ITX, deci este clar pentru persoanele care vor un sistem care nu ocupă juma’ de birou. Aspectul acesteia este standard, cu mesh în față, sus și spate și sticlă pe lateral, doar pe o parte, o carcasă în stil tradițional cum le numim. Oțelul folosit în compoziția lui C3D310 este format la rece, prin presare și poartă denumirea oficială de SPCC, sau Steel Plate Cold Rolled Commercial, și are o grosime de 6mm. Ca urmare, carcasa pare, cel puțin din cât m-am jucat eu cu ea, foarte solidă. Capabilă să susțină toate radiatoarele posibile fără să se îndoaie, să flexeze sau cine știe mai ce. Mai mult de atât, sunt destul de sigur că mi-ar ține și pisica de 5kg care vrea neapărat să doarmă pe sistem, în dreptul exhaust-ului, pentru că se încălzește. Deci la capitolul rezistență eu mă declar mulțumit. Designul triunghiular al diferitelor panouri este ce numesc cei de la PC Cooler „TriForce” Design Language. Practic panoul frontal are un design perforat de tip Mesh cu diferite triunghiuri, aceleași care sunt și pe rama sitei frontale. Găurile sunt suficient de mici cât să prindă diferitele particule de praf dar nu prea mici cât să împiedice circularea corectă a aerului prin carcasă. În ceea ce privește ventilatoarele, C3D310 poate acomoda mai multe decât ai avea nevoie de fapt. Frontal poți instala până la 3 ventilatoare de 120mm sau 2 mai mari de 140mm. În partea de sus avem ușor mai puțin spațiu cu 2 de 140mm sau 2 de 120mm, un singur locaș de 120 pe spate și poți inclusiv pune 2 extra ventilatoare care să servească drept răcire/input pentru zona dedicată sursei sau a diferitelor medii de stocare pe 2.5/3.5inchi. Radiatoarele suportate însă sunt ceva mai conservatoare în dimensiuni pentru că trebuie să ai loc și pentru tuburi. Deci nu încape un AIO de 360mm frontal, vom fi nevoiți să ne limităm doar la 240 sau 280mm. În partea superioară însă trebuie să fiți ușor mai atenți la grosimea radiatoarelor să nu se lovească de radiatoarele VRM-urilor de pe placa de bază, în cazul în care vreți AIO-ul montat sus. În spatele carcasei ai spațiu destul să ascunzi și cele mai încăpățânate cabluri. Cât spațiu? Cam 27 de mm, cât să-ți încapă și un controller de iluminat al ventilatoarelor sau chiar 3 SSD-uri stil vechi, pe SATA, montate departe de ochii privitorilor. Modelul C3D310 nu este compatibil cu plăcile de bază cu conectorii pe spate, stil BTF. Când am ales carcasa aceasta pentru build ne-am uitat atenți la dimensiuni, pentru că deși este

HUAWEI Mate X7, regele fotografiei în lumea pliabilelor (review)

HUAWEI Mate X7 este primul pliabil care ajunge pe bancul nostru de test în 2026. Și, dacă e un telefon HUAWEI, atunci camerele sunt automat excelente, atenția la construcție și detalii este obsesivă, iar serviciile Google native lipsesc, la fel și conexiunea 5G. Adică este un mix de lux și frustrare. X7 este al optulea pliabil din seria Mate X, deci HUAWEI știe ce face. Din 2019 încoace, tot produc telefoane cu pliere atât spre exterior, cât și spre interior, au experimentat cu designuri ultra-subțiri și cu pliabile triple, fiind, de fapt, primii care au făcut asta, iar acum au ajuns la un produs cu adevărat matur. Mate X7 este un pachet subțire de sticlă, metal și piele, cu un modul de cameră impozant. Fotografia este principalul atu al acestui dispozitiv, într-o categorie care se ascunde adesea în spatele „productivității” ca scuză pentru camere slabe și o autonomie modestă. Probabil tocmai de aceea, Mate X7 a primit îmbunătățiri clare la camerele foto și la baterie, dar și la design, ecrane și performanță. Design, construcție și ecran Noi am primit în teste modelul negru, dar în România Mate X7 este disponibil și în varianta roșie, numită Nebula Red. Potrivit GSMArena, mai există însă și alte versiuni, Brocade White, Purple și Blue, cel mai probabil rezervate pieței din China. Cursa pliabilelor se duce acum pe două fronturi: să fie cât mai subțiri și să nu mai aibă cută. Huawei spune că nu se vede crease-ul, dar nu știu cum naiba, pentru că eu îl văd, chiar dacă este probabil unul dintre cele mai discrete de pe un pliabil mare. Da, e foarte fin, dar e acolo. Dar, de subțire, cât e de subțire? După HONOR Magic V5, cu 8,8 mm pliat, și Galaxy Z Fold7, cu 8,9 mm, cei 9,5 mm ai lui Mate X7 nu par cine știe ce pe hârtie. În realitate însă, telefonul chiar este extrem de subțire, atât pliat, cât și deschis. Greutatea? 235 de grame. În utilizare, nu se simte nici mai gros, nici mai greu decât alte pliabile. Revenind la diferențele față de generația anterioară, Mate X7 este mai subțire cu 0,4 mm și mai ușor cu 3 grame. Și, foarte important, are acum rezistență la apă și praf, certificare IP58/59. Deși dimensiunile exterioare sunt aproape identice, când îl deschizi îți dai seama că Huawei a subțiat marginile. Rezultatul? Un ecran puțin mai mare, într-un corp care nu a crescut deloc. Display-ul interior este acum un LTPO OLED cu diagonală de 8 inch, față de 7,93 inch anterior, cu rezoluție de 2.210 × 2.416 pixeli, 10-bit, rată de refresh de 120 Hz și luminozitate maximă de 2.500 niți. Suportă PWM dimming la 1.440 Hz și standardul HDR Vivid, popular mai ales în China. Ecranul exterior este tot un LTPO OLED, dar de 6,49 inci, cu rezoluție de 1.080 × 2.444 pixeli, rată de refresh de 120 Hz, PWM dimming la 1.440 Hz și suport HDR, protejat de sticlă Kunlun Glass de generația a doua. Luminozitatea este chiar mai mare aici, atingând un maxim de 3.000 de niți. Huawei a pus accent pe rezistența structurală a telefonului, nu doar pe suprafețe, iar balamaua este una dintre piesele cheie. Compania folosește un mecanism numit Advanced Precision Hinge, construit dintr-un oțel comparabil cu aliajele de titan. Rolul său nu este doar să plieze ecranul, ci să distribuie uniform stresul mecanic atunci când telefonul este deschis, închis sau lovit accidental. În combinație cu structura internă și rama din aluminiu compozit, balamaua devine coloana vertebrală a întregului dispozitiv. Huawei spune că noul mecanism menține integritatea structurală și nu se deformează ușor, nici măcar după șocuri repetate. HUAWEI Mate X7, motorizare, software și AI Sub carcasa subțire, dar rezistentă, Mate X7 (DEL-LX9) vine cu cel mai nou chipset Kirin 9030 Pro, un procesor pe 6 nm, cu un design intern optimizat față de generațiile anterioare. Nu este un campion al testelor sintetice și nici nu își propune asta, dar în utilizarea cotidiană se simte stabil, fluid și bine controlat termic, chiar și în jocuri. Configurațiile pornesc de la 12 GB RAM și 256 GB stocare și ajung până la 20 GB RAM cu 1 TB. Varianta testată de noi este una intermediară, cu 16 GB RAM și 512 GB stocare. Mate X7 rulează EMUI 15, o interfață bazată tot pe Android 12, care arată și se simte familiar pentru utilizatorii de telefoane și tablete HUAWEI. Poți instala aplicații direct din AppGallery sau din magazine terțe, precum APKPure și altele. Pentru cei care vor acces la aplicațiile native Google, există soluții precum microG și GBox, care oferă acces direct la Google Play, cu notificări, actualizări și shortcut-uri pe ecranul principal. Funcționează bine pentru aplicațiile Google de bază, Gmail, Maps, YouTube și altele, dar și pentru Instagram, Spotify sau Netflix. Totuși, rămâne o soluție de compromis, pentru că unele servicii, precum Google Wallet, nu funcționează. Mate X7 rămâne, în schimb, excelent la capitolul multitasking. Poți folosi două aplicații în paralel, pe orizontală sau verticală, poți ajusta proporțiile „ferestrelor”, nu ești limitat la un split 50/50, și poți deschide ferestre flotante peste aplicații. Tranziția dintre ecranul exterior și cel interior este simplă, fără să pierzi aplicația „la traversare”. Bateria de 5.300 mAh, bazată pe tehnologia siliciu-carbon, este mai mare decât la Pixel 10 Pro Fold sau Galaxy Z Fold7, dar mai mică decât cea a lui HONOR Magic V5. Încărcarea, atât pe fir, cât și wireless, este la rândul ei de top, 66 W, respectiv 50 W. În plus față de Magic V5, Mate X7 oferă și încărcare inversă pe fir pentru alte dispozitive, adică reverse wired charging la 5 W. La capitolul AI, Huawei nu merge pe ideea unui „super-creier” care controlează totul, ci mai degrabă pe o suită de funcții împrăștiate prin sistem. În EMUI 15 există totuși un hub dedicat, HUAWEI Assistant, unde o găsești pe Celia și tot ce ține de zona AI, adică AI Voice, Lens, Touch, Tips și Search. Celia este asistentul pe care îl activezi vocal sau

HUAWEI FreeClip 2, bijuteria audio se întoarce mai suplă și mai puternică (review)

Acum fix 2 ani, pe vremea asta, de bunăvoie, nesilit de nimeni și din banii mei proprii și personali, mi-am cumpărat căștile HUAWEI FreeClip. Și, la vremea aia, au fost destui cei care au făcut mișto de mine, cu „ce, mă, ți-ai luat cercei?”. Motiv pentru care am ales să-mi încep review-ul de acum 2 ani… așa: „aseară ți-am luat cercei.” Dar cel mai amuzant este că unii dintre cei care făceau mișto de mine pe atunci erau de prin firme care, printre alte produse tech, făceau și căști in-ear. De ce e amuzant? Pentru că astăzi, doar doi ani mai târziu, aproape toate firmele alea au acum în portofoliu o astfel de pereche de „cercei”. Se poate spune, deci, cu toată onestitatea, că HUAWEI a fost deschizători de drumuri. De ce mi-au plăcut căștile astea din prima clipă? Pentru că erau incredibil de comode, practic singura pereche de căști pe care am putut-o purta ore întregi fără să simt că există. Pur și simplu uiți că le ai pe ureche, iar cheia în această formulare este prepoziția „pe”, și nu „în”, ureche. Le-am adorat pentru că erau extrem de ușoare, versatile și simplu de folosit. Și uite, această din urmă calitate e mai rară decât vă puteți imagina. Produsele tech devin din ce în ce mai complexe, până la punctul în care ajung să mi se pară inutil de complicate. Băi, e o pereche de căști, nu telescopul spațial James Webb, înțelegeți ce vreau să zic? De exemplu, la FreeClip nu contează pe care ureche le atașezi, ele fac swap automat. NU au anulare a zgomotului de fond, slavă Domnului, pentru că nu vreau să mă calce mașina în timp ce traversez strada sau alerg și nici nu vreau vreun mecanism electronic complicat care să-mi asigure… transparența. Nu este absolut stupid să consumi baterie ca să auzi ce se întâmplă în jurul tău? Iar cine mă cunoaște știe că nu fac hype aiurea acestor căști, pentru că, probabil, atunci când m-a întâlnit din întâmplare, le aveam oricum pe urechi. Atât de tare mi-au plăcut, suficient cât să fie, vreme de doi ani, căștile mele de bază, singurele pe care le port și le folosesc în draci. Dar iată că HUAWEI recidivează și, cel puțin din punctul meu de vedere de utilizator învederat, o face la țanc, fix când începe să mă lase bateria la astea. Da, HUAWEI lansează astăzi, 27 ianuarie, mai multe produse, printre care și un nou telefon, și anume spectaculosul Mate X7. Deși unii le-ar putea considera în continuare o ciudățenie, FreeClip 2 sunt, fără exagerare, unele dintre cele mai practice căști pe care le-am testat vreodată. Nu este genul de produs care să placă tuturor, dar, după ce l-ai înțeles, te întrebi de ce nu ți-ai luat așa ceva mai devreme. Designul open-ear nu e nou. A fost pionierat de Bose și Sony, dar a devenit cu adevărat o categorie odată cu lansarea primei generații FreeClip. În 2023, HUAWEI a intrat oficial în această zonă și, până în iulie 2025, FreeClip depășiseră deja 3 milioane de unități vândute la nivel global, în afara Chinei. Iar în România vorbim de circa 10.000 de bucăți, ceea ce nu e puțin pentru o pereche de căști atât de exotică. La modul general, aceste clipsuri sunt încă o categorie „în lucru”. Nu există o formă standard, nu există un tipar universal. De aceea, variațiile sunt mult mai mari decât la modelele in-ear, adică încă se experimentează, se testează, se greșește și se reinventează. Așa cum ziceam, acum doi ani, când am început eu să le port, stârneau confuzie. Oamenii nu știau ce sunt, de unde să le ia sau ce caută pe urechile mele, dar până și fetele mele, după ce le-au încercat, li s-au părut la fel de ușor de purtat și de folosit cum mi s-au părut și mie. Și a fost o fază tare chiar zilele trecute, când una dintre ele mi-a zis: „Vezi că apar unele noi, mi le dai mie pe alea vechi?” Nu! Cică „mamă, ce chitros ești”… dar i-am explicat: „Până nu mă asigur că alea noi sunt ce trebuie, nu ți le dau!” Și sunt? Hai să vedem! HUAWEI FreeClip 2, construcție și design HUAWEI FreeClip 2 vin cu o carcasă mai mică decât generația anterioară și cu patru variante de culoare: White, Black, Blue și Rose Gold. Trei dintre ele s-au lansat pe 27 ianuarie, iar a patra, Rose Gold, va veni puțin mai târziu, în jur de Valentine’s Day, la început de martie. HUAWEI spune că această nuanță este mai apreciată în Asia și, de aceea, mai dificil de produs decât celelalte. Când deschizi cutia, poziționarea căștilor nu mai este în formă de U răsturnat, ca la prima generație. Acum se suprapun elegant, părând doi pioni de șah sau, dacă vrei, ca două litere C într-un logo Chanel stilizat. Construcția se bazează pe trei elemente: Acoustic Ball, Airy C-Bridge și Comfort Bean. Adică boxa, brațul și contragreutatea, care include bateria. Airy C-Bridge-ul este realizat dintr-un aliaj care memorează forma și din silicon lichid prietenos cu pielea, fiind cu 25% mai flexibil decât la prima generație. A fost testat pentru aproximativ 25.000 de flexări, adică în jur de 3 ani de utilizare zilnică. Airy C-Bridge-ul modelului albastru testat de noi are o textură „denim-like”, realizată prin replicarea microscopică a fibrei textile. La fel și cel de la modelul alb, celelalte variante au Airy C-Bridge lucios. Fiecare cască cântărește 5 grame, cu aproape 10% mai puțin decât înainte, iar dimensiunea per total a scăzut și ea tot cu vreo 10 procente, deși spațiul intern a crescut. Căștile se pot pune în oricare dintre cele două spații din cutie, nu contează poziția. Iar când le pui pe urechi, își dau singure seama care e stânga și care e dreapta și se adaptează automat, asta apropo de simplitatea sublimă despre care vă ziceam la început. FreeClip 2 sunt gândite pentru a fi purtate always on, dacă înțelegeți ce vreau să zic: pe

Honor Magic8 Pro, primul flagship din 2026 și Magic8 Lite, frățiorul aproape indestructibil (review)

A venit ziua într-un final în care putem să vorbim de tot și toate despre cel mai nou flagship din portofoliul celor de la HONOR, anume Magic8 Pro, în paralel cu mezinul seriei Magic8, adică noul Magic8 Lite. Amândouă modelele sunt un refresh al seriei Magic, deci nu vorbim despre modele noi în sine ci de actualizare a seriei Magic, pentru anul 2026. Magic8 Pro este de asemenea și primul smartphone pe anul 2026 care vine cu cel mai nou și mai forțos 8 Elite Gen 5, numa bine ca să vedem cât ține pasul sistemul de răcire cu cea mai nouă bestie marca Snapdragon. Așadar, Magic8 Pro este flagship-ul pentru 2026 celor de la HONOR, îl puteți vedea aici, este subțirel pentru un flagship, drăguțel, dar cu modulul de camere la fel de gros ca telefonul în sine, deci deja intuiți că vorbim despre un veritabil camera-phone. Design La capitolul design nu sunt multe de spus despre ambele telefoane. Magic8 Pro-ul seamănă foarte mult cu Magic7 Pro, are aceiași formă dreptunghică cu ditai aragazul de camere de pe spate care este cam la fel de gros ca și restul telefonului. O noutate veritabilă de data aceasta este introducerea butonului AI, care aduce o serie de funcții utile direct în aplicația de cameră, pe lângă rolul său evident de a o lansa rapid. Nu este un simplu buton: acesta integrează atât un mecanism de click fizic, cât și un senzor de presiune, la care se adaugă un strat capacitiv. Culoarea primită în teste a lui Magic8 Pro este Black, dar poate fi cumpărat și în Sunrise Gold sau Sky Cyan. Magic8 Lite însă a trecut și el la formatul nou, dreptunghic cu colțuri rotunjite și marginile drepte. Doamne ce mă bucur pentru că telefoanele cu ecrane curbate pe lateral mi se par foarte alunecoase pentru lopețile mele de mâini neîndemânatice. Nu am înțeles niciodată acel trend, ok, arată bine, dar cam atât, pentru că inevitabil îl vei scăpa pe ecran și se va crăpa așa că o să-l folosești cu husă negând exact acele ecrane curbate. Revenind la Magic8 Lite, la fel ca iluștrii săi înaintași, rămâne un telefon al dracului de solid. Cică ar rezista la căderi de la 2m jumate înălțime! Hmmm, serios? Make it double! Iar de rezistat a rezistat incredibil de bine, dar am totuși un mic asterisc, Când l-a testat Alex în China, în momentul în care-l a dat cu el de pământ ca nemâncatul pe colț, rama din plastic s-a deformat și a reușit totuși sa crape ecranul. Deci dacă intenționezi să-l trântești de la 2.5m înălțime, asigurate că va pica direct pe ecran și nu pe colt. Și ca să testăm rezistenta ecranului am mai încercat câteva chestii. Bunăoară… să-i dam o gaură, sau, cum n-am mai avut un camion la dispoziție, sa ne urcam cat mai multi hăndrălăi într-o mașină si sa trecem peste el. (car test, drill, drop). Și s-a auzit o pocnitură strașnică la final? Am măsurat cu ruleta, căzătură a fost de la 6 metri înălțime, iar telefonul arata… așa! Adică este oleacă ciufulit, dar întreg si funcționează. S-a crăpat puțin doar în zona blitzului, din cauza denivelărilor pavelelor de pe stradă, când am trecut cu mașina peste el. Daca ar exista o protecție a telefoanelor așa cum exista una a animalelor, probabil ne-ar lega pe toți. Aceste minunate calități in materie de rezistenta cică sunt posibile gratie sticlei temperate cu 6 straturi, care permite o absorbție mult mai buna a șocurilor. Si ca sa încheiem cu asta, sample-ul primit de noi în teste are si una dintre cele mai mișto culori pe care eu le-am văzut pe vreun telefon, si anume acest Reddish Brown, dar Magic8c Lite este disponibil și în Verde Pădure sau Negru ca Miezul Nopții. Ce le au chinezii bai cu denumirile pentru culori! Numai… cocor bătut de vânt la apus de soare pe margine lacului cristalin. Ambele telefoane respectă standardele de rezistență la apă și praf IP68, 69 și 69K, iar Magic8 Lite este certificat SGS Triple Resistant Premium Performance și SGS 5-Star Comprehensive Reliability. Să începem cu procesorul Geekbench 6 este primul soft instalat pe aproape toate telefoanele în mare parte că ne roade curiozitatea cu privire la performanță. Este o sechelă rămasă din trecut, în mare parte pentru că orice telefon care scoate peste 7000 de puncte în Geekbench este mai mult decât capabil, dar, ca și la mașinile de curse, vrem să vedem care este pachetul cel mai rapid și mai bine răcit. Aici, HONOR Magic8 Pro cu al său Snapdragon 8 Elite gen 5 pe 3 nano a scos un scor masiv de circa 3695 puncte pe Single Core cu un Multi Core halucinant de 11061 puncte. Nu vei întâlni astfel de scoruri imense pe fratele mai mic Magic8 Lite dar nici nu ar trebui să ai astfel de pretenții pentru zona de preț în care se încadrează acest dispozitiv. Propulsat de Snapdragon 6 gen 4, construit pe 4 nano, Magic8 Lite scoate 1093 puncte pe Single Core cu 3122 pe Multi Core deci este cam cu 10% mai rapid decât terminalul pe care-l înlocuiește, Magic7 Lite. Trecem și la testele de stabilitate, pentru că nu doar performanța pură într-un singur run de Geekbench contează, trebuie să vedem și sistemul de răcire cum face față. Așadar am descărcat pe ambele telefoane 3DMark-ul nostru cel de toate zilele și rezultatele sunt cumva în zona în care ne așteptam. În testul de stabilitate Wild Life Extreme Stress Test, Magic8 Pro a scos un procent de 47%, cu spike-uri destul de mari între Loop-uri, semne că sistemul de răcire se chinuie puțin când telefonul este forjat la maxim pe perioade mai îndelungate de timp. Terminalul s-a și încins destul de mult, ajungând la 53 de grade Celsius semne că noul Snapdragon poate fi o bătaie de cap pentru sistemele de răcire din 2026. Fratele mai mic Magic8 Lite, care are un procesor mai puțin încins, a scos 99.7% stabilitate cu un scor

GIGABYTE AERO X16, laptop pentru creație, AI și gaming ocazional (review)

În decembrie, când lumea încă alerga după cadourile de Crăciun, a sosit la redacție GIGABYTE AERO X16 2WH, Copilot+ PC. Un laptop relativ mare și subțire, cu o carcasă metalică sobră și un interior din plastic negru. Prima impresie este mai degrabă de stație de lucru care nu atrage inutil atenția, decât de laptop de gaming, dar cum se va dovedi pe parcurs GIGABYTE AERO X16 poate susține ambele scenarii. AERO X16 continuă linia cunoscută a seriei AERO, destinată creatorilor și profesioniștilor, dar vine cu o schimbare importantă de direcție. Nu mai pune accentul doar pe putere brută, ci pe eficiență, accelerare AI și integrarea cu noua direcție Copilot+ PC. La nivel de design, Gigabyte a mers pe o abordare conservatoare. Liniile sunt relativ simple, finisajele discrete, iar lipsa elementelor flashy îl face ușor de integrat într-un birou sau în orice context profesional. Doar spatele aerodinamic parcă aduce puțin a laptop de gaming. Cu dimensiuni de aproximativ 355 x 250,7 x 16,7–19,9 mm și o greutate de circa 1,9 kg, AERO X16 nu este un ultraportabil, dar nici un laptop masiv, păstrând un echilibru între cele două. Carcasa a primit un tratament de anodizare și sablare, care îi conferă o textură mată plăcută la atingere și un aspect uniform. Pe capacul laptopului apare o inscripție GIGABYTE cu efect iridescent, care își schimbă subtil nuanța în funcție de lumină. Spatele metalic al laptopului este dominat de o grilă de admisie a aerului cu un design geometric, care amintește subtil de motivele populare românești. Laptopul se sprijină pe patru picioare dispuse orizontal, iar difuzoarele sunt poziționate în zona frontală, lângă picioarele din față. Tastatura are taste cu suprafață mare, comparabile ca dimensiune cu cele ale uneia de birou, ușor concave (dish key), dar folosește un mecanism clasic de laptop, nu unul mecanic. Cursa tastelor este de 1,7 mm, iar feedback-ul este bine dozat. Iluminarea RGB este zonală (1-zone), nu per-key, ceea ce aparent limitează opțiunile de personalizare. Din aplicația GiMate (secțiunea RGB Fusion 2.0) poți alege între patru efecte LED (Static, Pulse, Cycle și Cycle Pulse) și poți ajusta culoarea, brightness-ul (0-100%) și viteza animației (Speed 0-100%). În contextul poziționării sale, AERO X16 rămâne însă în primul rând un laptop profesional, nu unul orientat spre efecte vizuale, deci e mai mult decât suficient. Touchpad-ul poziționat central e mare și suprafața de sticlă răspunde rapid și exact la comenzi, deși gesturile multi-touch cer o scurtă perioadă de acomodare. Click-urile nu sunt zgomotoase și nu e nevoie să apeși tare. Își face treaba pentru munca zilnică, dar pentru gaming și precizie în general mouse-ul e obligatoriu. GIGABYTE AERO X16, ecran și specificații Ridicând capacul, ecranul confirmă direcția aleasă. Diagonala de 16 inch și formatul 16:10 îl diferențiază de ultraportabile obișnuite. Marginile subțiri pe toate cele patru laturi, dar mai ales pe laterale, contribuie la raportul 16:10 și la un screen-to-body ratio de 92%, astfel ai acces la o suprafață mai mare de lucru decât pe majoritatea laptopurilor. Panoul IPS WQXGA (2560 x 1600), cu rată de refresh dinamică (care variază de la 48Hz până la 165 Hz) și luminozitatea de 400 nits este gândit pentru productivitate și creație, dar evident merge și la gaming. Panoul acoperă 100% din spațiul de culoare sRGB și este Pantone Validated, ceea ce îl face potrivit pentru prelucrare foto-video, nu doar pentru navigare pe internet, filme sau gaming. Gigabyte menționează că sistemul include MUX Switch pentru acces direct la GPU-ul dedicat. În practică, în aplicația GiMate, modul Optimus permite activarea dinamică a plăcii video dedicate RTX 5070, care intră în funcțiune automat atunci când aplicația o cere, fără a fi activă permanent. De asemenea, ecranul suportă Adaptive Sync pentru cursivitate în jocuri și certificare TÜV Rheinland Low Blue Light pentru lucru îndelungat sau sesiuni extinse de gaming. AERO X16 este construit în jurul platformei AMD Ryzen AI 9 HX 370, un procesor cu 12 nuclee și 24 de fire de execuție, frecvențe de până la 5,1 GHz și un NPU dedicat pentru aplicații AI rulate local. Hardware-ul e completat de placa video NVIDIA GeForce RTX 5070, cu 8 GB de memorie GDDR7, 32 GB de RAM DDR5 la 5600MHz, stocare SSD de 2 TB pe interfață PCIe, în două unități M.2, stocare care poate fi extinsă până la 4TB, și sistem de operare Windows 11 Pro. Porturile sunt împărțite pe ambele laturi. Pe partea stângă se află alimentarea, un port RJ-45 pentru rețea pe fir, ieșirea HDMI 2.1, un port USB-A USB 3.2 Gen1 și un port USB-C USB4, cu suport pentru DisplayPort 1.4 și Power Delivery 3.0. Pe partea dreaptă găsim două porturi USB-A, unul USB 3.2 Gen1 și unul USB 2.0, plus jack-ul audio de 3,5 mm pentru căști și microfon. Pe partea de comunicații, GIGABYTE AERO X16 vine cu Wi-Fi 6E (802.11ax 2×2), Ethernet Gigabit (1G) și Bluetooth 5.2. Laptopul include și o cameră FHD (1080p) IR Webcam cu microfon array integrat și suport pentru Windows Hello Face Authentication, care permite autentificarea prin recunoaștere facială. Sistemul audio este format din două difuzoare stereo de 2W, cu suport Dolby Atmos, adecvat pentru consum media și conferințe. Pe partea audio, GiMATE include și funcții de ajustare asistată de AI, care permit calibrarea sunetului și aplicarea unor efecte. GIGABYTE AERO X16, teste sintetice Am avut o problemă cu driverul NVIDIA care făcea ca jocurile si testele sintetice să nu folosească placa video dedicată NVIDIA GeForce RTX 5070, ci doar pe cea integrată AMD RADEON 890M. Driverul clasic GeForce Game Ready nu funcționa corespunzător pe laptop și am rezolvat cu driverul NVIDIA Studio 591.74. Spre exemplu înainte de instalarea driverului NVIDIA Studio, testul 3DMark NVIDIA DLSS feature nu funcționa, dar după instalare a mers. În 3DMark Wild Life Extreme scorul a urcat la 22.851 puncte (ratingul „Legendary”), cu un framerate de 136.83 FPS. În Port Royal, testul dedicat ray tracing, GIGABYTE AERO X16 a obținut 8349 puncte și peste 38 FPS. În 3DMark CPU Profile, Ryzen AI 9 HX 370 demonstrează o performanță excelentă în scenarii multi-threaded. Scorul maxim

Cum e Linux pentru un utilizator de Windows. Care sunt diferențele dintre cele două OS-uri (hands-on review)

La final de noiembrie 2025, am instalat pe laptopul de la muncă Fedora, o distribuție de Linux. Plănuiam de vreo două luni să fac asta și oricum mă bătea gândul trecerii la Linux de multă vreme, doar că nu se ivise ocazia. Mai folosisem Fedora anterior, într-o mașină virtuală pe Windows, și eram cât de cât familiarizat cu el. De ce acum? Dintr-un motiv cât se poate de simplu. Deși nu folosesc un număr mare de aplicații, cei 16 GB de RAM ai laptopului au început să fie insuficienți pentru utilizarea cu Windows 11. Sistemul se mișcă greu, iar utilizarea memoriei sare adesea peste 80%, chiar și în scenarii de lucru obișnuite. În câteva situații, mai rare ce-i drept, laptopul s-a și restartat fără nici o explicație. Vorbim despre un laptop de 14 inch, subțire și ușor, exact genul de dispozitiv pe care îți iei notițe când mergi la evenimente, în țară și străinătate. Un laptop în care RAM-ul este lipit pe placa de bază, așa că nu se pune problema de înlocuire sau extindere. În aceste condiții, schimbarea sistemului de operare a devenit o soluție mai logică decât să mă împac cu problemele constante de performanță. RAM-ul a fost motivul principal, la care se adaugă problemele constante cu actualizările de Windows și erorile driverelor, dar și ideea, promovată de Microsoft, că Windows va deveni un sistem de operare agentic. Nu resping inteligența artificială ca unealtă tehnologică, dar o prefer ca aplicație sau ca pe un serviciu accesibil prin browser. Integrarea ei la nivelul sistemului de operare, cu procese care rulează constant în fundal, mi se pare prea mult pentru ce am eu nevoie, ca să nu mai deschid discuția despre confidențialitate. Fedora Workstation, instalare și utilizare Inițial am vrut să șterg complet Windowsul pe laptopul de la muncă, dar după o evaluare sumară a posibilelor scenarii am decis să instalez Fedora în paralel, în regim dual boot (boot care îmi permite să accesez ambele sisteme de operare pe aceeași mașină). Am micșorat partiția existentă de pe SSD, am obținut un spațiu nealocat și acolo am instalat noul sistem de operare. Instalarea a fost destul de intuitivă și m-am trezit că merge. Probabil unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut în noul sistem de operare a fost să readuc în Firefox butoanele clasice de minimize, maximize și close, absente în configurația implicită a interfeței GNOME. Operațiunea a durat aproximativ o oră. A urmat configurarea barei de aplicații, stabilizarea ei și adăugarea aplicațiilor folosite frecvent sub formă de shortcut-uri, un proces care a mai consumat în jur de două ore. Mai târziu am muncit și la Chromium, vreo oră, ca să adaug aceleași banale minimise, maximize și close. De ce mai trebuia alt browser? Pentru că în Fedora nu ai aplicație nativă de Whatsapp și trebuie folosit în browser. Așa că am pus Whatsapp și Facebook, aplicațiile Meta, într-un browser separat. O altă aplicație pe care o folosesc ocazional s-a încăpățânat să funcționeze doar în Google Chrome, așa că am instalat și acest browser. După o primă încercare eșuată, nu am mai avut răbdare să repet procesul de configurare a interfeței, cu butoanele de minimize, maximize și close. Am ales o soluție mai rapidă și am folosit meniul accesibil prin click dreapta pe fereastra browserului, de unde am acces la aceste funcții. Când am ajuns cu laptopul la birou, conectarea la rețeaua Wi-Fi s-a dovedit mai complicată decât mă așteptam. Deși parola era corectă, sistemul refuza să se conecteze din prima, iar fereastra de autentificare reapărea constant. Inițial am crezut că problema este la router, dar am exclus rapid această variantă. În cele din urmă, am șters rețeaua wireless din setări, am repornit laptopul și, după ce am introdus din nou parola, conexiunea a funcționat fără alte probleme. Bluetooth-ul, în schimb, a mers din prima și nu mi-a creat niciun fel de bătăi de cap. Imprimantele din rețea au apărut imediat la căutare și m-am conectat ușor la cea din redacție. Tastatura în limba română mi-a creat și ea câteva probleme, nu adăugarea în sine, ci mai degrabă din cauza variantelor disponibile. Există două sau trei layout-uri diferite, iar până am realizat că trebuie să folosesc varianta „Standard” a fost nevoie de puțină documentare și câteva încercări. Și combinațiile de taste trebuie reînvățate. Shortcut-ul cu care eram obișnuit pentru schimbarea limbii, Alt + Shift, nu funcționa, așa că a trebuit să mă adaptez la Windows + Space. La fel s-a întâmplat și cu capturile de ecran. Combinația clasică din Windows nu există aici (Windows+Shift+S), iar în Fedora merge Fn+ PrintScreen (doar PrintScreen pe Ubuntu). Teoretic e chiar mai simplu, dar schimbarea automatismelor cere puțin timp. Un alt lucru de care a trebuit să mă ocup a fost managementul monitoarelor. Pe lângă ecranul laptopului, folosesc constant două monitoare externe, iar atunci când primesc ceva la test se adaugă, temporar, și un al treilea. Configurarea acestora a fost relativ simplă și, din punct de vedere funcțional, foarte apropiată de ce știam din Windows, chiar dacă „arhitectura” meniurilor și modul de organizare a setărilor sunt diferite. Am instalat Steam pe laptop și jucat decent CSGO2, ținând cont că e un model office. Au apărut ocazional blocaje sau scăderi de performanță, dar, per ansamblu, a fost ok. Am observat însă că jocul refuză uneori să pornească atunci când îl setez să ruleze direct pe un monitor extern, diferit de ecranul laptopului. Cel mai probabil din cauza rezoluției sau a ratei de refresh mari ale monitorului extern, care depășesc hardware-ul laptopului. Odată depășită etapa de configurare, sistemul a devenit stabil și nu am avut deloc probleme cu el. Pentru un workflow axat în principal pe scris, doar ocazional editare foto și video, Linux s-a integrat natural. Singura zonă în care încă simt lipsuri este editarea video, unde alternativa încă nu s-a conturat. Am încercat cu Kdenlive și Shotcut, dar nu mă convinge nici unul momentan. Linux, căsătorie cu repetiție La aproximativ trei săptămâni distanță am instalat Fedora Workstation și pe al doilea laptop. A

Tineco Floor One i5 Stretch, aspiratorul all-in-one pentru cei fără chef de curățenie (review)

Îmi place ideea de curat, nu și procesul în sine. Așa că, atunci când vine vorba de curățenia generală de Sărbători, sunt tentat să mă ascund într-o gaură de șarpe sau neagră până-i trece „jumătății mele mai bune” cheful de mobilizare generală. Mă pun pe PC sau tabletă, adaug căști cu ANC și dispar ca Donkey în ceață, deși în restul timpului sunt mai degrabă Shrek. Unboxing și asamblare Într-o zi mohorâtă de decembrie m-am trezit cu o cutie albastră, voluminoasă, în depozit și sarcina de a testa Tineco Floor One i5 Stretch, un aspirator. Am mutat-o în studio, am deschis-o și am început să scot piesele una câte una. Undeva între 8 și 12 componente, inclusiv un filtru de rezervă, o sticlă cu soluție de curățare și o perie pentru întreținere. Asamblarea „Lunganului”, cum l-am poreclit, prezintă dificultate medie spre scăzută, nu e un puzzle cu 10.000 de piese, dar nici ca un Lego Duplo. Am avut asistență, că altfel mi-ar fi luat mai mult. Tineco Floor One i5 Stretch are o stație pătrată, gen făraș, unde stă la încărcat, un pătrat cu latura de cam 30 de centimetri. Capul de curățare cu tot cu mop are aproximativ 26 de centimetri lățime. Construcție, controale, caracteristici Trunchiul aspiratorului Tineco Floor One i5 Stretch este dintr-o bucată, de care se atașează restul componentelor. Mânerul vertical seamănă puțin cu un baston și are trei butoane. Pornit oprit, schimbare mod între ECO și MAX și butonul de autocurățare. Capsula neagră care conține bateria de 4000mAh și motorul se montează sus, chiar sub mâner. Are dimensiunea unui termos compact sau a unei căni de cafea de corporatist năuc dimineața. La încărcare, ledul pulsează verde. Când începi curățenia, ledul devine albastru. În modul MAX se face violet. Când bateria e pe ducă, începe să clipească roșu. Tineco Floor One i5 Stretch complet asamblat este o apariție elegantă și relativ discretă, în alb și negru. După ce Tineco Floor One i5 Stretch s-a încărcat complet am trecut la partea care contează. Curățenia propriu-zisă. Recunosc din start, aspiratoarele care și spală mi s-au părut de multe ori mai mult promisiune decât realitate. Probabil pentru că m-am născut într-o epocă în care aspiratoarele în general erau rarități și curățenia se făcea cu mătura, pe jos se spăla cu o cârpă veche pe un băț și covoarele se scuturau afară, la bătător. De aici probabil și ideea preconcepută că produsele care vor să facă prea multe ajung să le facă prost pe toate. Când am văzut Anti-Tangle Design, prima dată m-am gândit la cabluri, dar nu e cazul. Se referă la păr și fibre textile și, din ce am văzut în utilizare, chiar funcționează. Adică peria nu se umple de păr după fiecare tură. Capsula cu bateria și motorul se montează pe „Pișpirică”, un alt aspirator din pachet cu care poți curăța locurile mai greu accesibile sau în situațiile în care nu ai nevoie de Lungan. De altfel, l-am și folosit pe tastatură și în mașină, pe banchetă și covoare. Rezultatul, tastatura mea de la laptop a devenit la fel de curată ca atunci când a ieșit din fabrică. Ideea principală cu „Pișpirică” e că oferă puterea unui aspirator mare în unul mic. Mi-am pus Queen în căști, am pornit prin studio fredonând „I want to break free!” și s-a dovedit că cei 20 de kilopascali nu sunt doar o specificație goală de conținut. Trage murdăria de pe parchet și gresie fără să fie nevoie să insiști obsesiv pe aceeași zonă. „It’s strange but it’s true”, Tineco Floor One i5 Stretch chiar aspiră bine. Deși mocheta noastră e periată aproape zilnic de „roboței”, a reușit să mai scoată niște praf în plus. Tineco Floor One i5 Stretch nu este un aspirator de covoare groase sau profesional, a cărui putere poate urca până le 40 de kilopascali (kPa), dar pe mocheta din studio, pe covoarele subțiri și pe suprafețe precum gresie, parchet și linoleum se descurcă foarte bine. Mai ales dacă scopul este întreținerea, nu rezolvarea unei situații dezastruoase, gen curățenia după o petrecere de pomină. Partea de spălare este simplă și naturală. În rezervorul de 0,8 L, pui un căpăcel de detergent Tineco și apă, apoi pornești tacticos la vânat podele. Peria se rotește constant, iar apa este dozată suficient cât să curețe, nu cât să inunde. Podeaua rămâne umedă, nu leoarcă, ceea ce înseamnă că nu stai cu stresul că aluneci sau că ai creat un mic ecosistem de bacterii sub masă. Praful, părul și murdăria sunt aspirate împreună cu apa și ajung toate în rezervorul de apă murdară (cu capacitatea de 0,72 L), separat de apa curată. Când îl golești, vezi exact ce a fost pe jos. Dacă te întrebi, la fel ca mine, cum știe Tineco Floor One i5 Stretch diferența dintre podea și covor, astfel încât să nu ude textila, răspunsul scurt este: știe. Cum exact face asta, Tineco nu explică în detaliu, dar în utilizare reală nu ne-a udat mocheta. Pur și simplu își ajustează funcționarea automat în funcție de suprafață. Tineco Floor One i5 Stretch are două moduri de curățenie-spălare ECO și MAX, după cu sugerează și numele unul pe putere mai mică și celălalt la maximum. Designul stretch chiar are sens. Corpul coboară aproape complet la nivelul podelei, aliniiându-se cu capul, și poți intra sub canapea, sub pat, sub dulapuri fără să faci yoga sau să-ți reprogramezi coloana vertebrală. Este genul de detaliu care sună banal când îl povestești, dar îți simplifică substanțial munca când faci curățenie. Autocurățarea este probabil funcția mea preferată a lui Tineco Floor One i5 Stretch, pentru că atacă problema paradoxală a curățeniei și anume „Curățatul sculei de curățat”. Apeși un buton, peria se spală singură, murdăria ajunge în rezervor, tu te uiți și te simți vag productiv în vid. Nu este perfect silențios și nu este instant, dar este infinit mai bine decât să speli manual o perie plină de murdărie. Autonomia lui Tineco Floor One i5 Stretch este de aproximativ 40 de minute în modul

GIGABYTE MO27Q28G, monitor de gaming OLED care face iarna mai luminoasă, alături de RTX 5080 (review)

GIGABYTE MO27Q28G, un nume greu de reținut, dar un monitor care mi-a lăsat o impresie greu de uitat. Panoul tip „tabletă” e un tandem OLED, 27 de inch, cu rezoluție 1440p și rată de refresh de 280Hz. Tradus din română în română e rapid, frumos, plat și subțire ca un blat de plăcinte și nu e ieftin, dar probabil nici atât de scump pe cât te-ai aștepta. Raportat la subțirimea panoului cutia e uriașă, dar altfel e o cutie obișnuită și bine organizată. Are toate cablurile frumos ordonate, la fel piciorul și hârtiile. Ai HDMI, DisplayPort, USB-B și evident cablu de alimentare. Hârtiile standard (ghid de utilizare, certificat de garanție și fișă tehnică). Printre acestea se găsește și un Calibration Factory Report, care confirmă acuratețea culorilor și despre care o să povestesc mai târziu. GIGABYTE MO27Q28G, asamblare, construcție și porturi Am ansamblat cu mare grijă piciorul pe monitor și apoi talpa, ambele metalice, pentru că, după cum spuneam mai sus, panoul e incredibil de subțire și probabil fragil. Din fericire, suportul nu se prinde direct de panou. Există o zonă tampon, mai solidă, care concentrează toată partea tehnică și electrică a monitorului, inclusiv butoanele, circuitele interne și zona de conectică. Chiar și așa, te sfătuiesc să fii extrem de precaut la montaj, să citești cu atenție instrucțiunile și să nu te grăbești. Spatele gri al monitorului duce mai degrabă cu gândul la un televizor clasic decât la gaming, chiar dacă sus, aproape ironic, stă scris „DOMINATING THE GAME”, iar în dreapta, mult mai discret, apare „GIGABYTE”. Designul este sobru, fără RGB-uri inutile sau forme prea agresive, ceea ce nu e un lucru rău deloc dacă preferi un setup curat. În stânga jos se află butonul de pornire, oprire și comenzile de navigație pentru OSD, poziționate intuitiv și prin urmare ușor de găsit. Sub monitor, orientate vertical, sunt grupate toate porturile și alimentarea, o soluție practică pentru managementul cablurilor, chiar dacă nu este cea mai comodă dacă umbli des la conexiuni. La capitolul conectică, primești exact ce te aștepți în zona asta de preț. Ai două porturi HDMI 2.1, un DisplayPort, un USB Type-C, două porturi USB-A pentru periferice, un port USB-B pentru upstream și un jack audio pentru căști, plus alimentarea externă. Nimic exotic, nimic lipsă. Este un aranjament corect, gândit pentru PC, consolă și eventual un laptop conectat ocazional, fără să te oblige la adaptoare sau improvizații. Piciorul gri și talpa hexagonală curg natural din GIGABYTE MO27Q28G, iar prin contrast cu fragilitatea panoului conturează un aspect general de soliditate și ergonomie. Standul oferă reglaj pe înălțime, înclinare și pivotare, astfel încât se adaptează ușor pentru orice scenariu de utilizare. Gusturile mele fiind mai degrabă spartane în materie de echipamente de birou, mi se pare că acest monitor ar merge perfect și într-un birou de contabilitate, nu doar într-un setup de gaming. Ecran În meniu și pe cutie apare HDR Peak 1500, asta înseamnă că luminozitatea maximă este atinsă doar în moduri HDR agresive, gândite mai degrabă pentru demo și testare decât pentru utilizare zilnică. Nu mă înțelege greșit, în utilizare cotidiană imaginea rămâne excelentă, iar în HDR valorile sunt solide atât ca volum de culoare, cât și ca stabilitate. Unghiurile de vizualizare sunt bune, deși nu chiar la nivelul QD-OLED. Ai putea observa o ușoară tentă albastră atunci când privești ecranul din lateral, dar în utilizare normală nu devine o problemă. Pixel response-ul este instantaneu, cum te aștepți de la OLED, iar la 280 Hz totul pare ireal de fluid. Și nu, nu o să simți diferența dintre 279,96 Hz și 280 Hz. Monitorul impresionează din nou la culoare. Panoul acoperă aproximativ 84% din spațiul BT.2020, o valoare foarte mare pentru un monitor de gaming, iar asta se vede imediat în volum, saturație și tranziții fine. GIGABYTE a pus în cutie și o fișă de calibrare din fabrică, iar exemplarul testat vine cu un delta E de aproximativ 0,5 în sRGB, adică o abatere extrem de mică, practic invizibilă cu ochiul liber. În utilizare reală, asta se traduce într-o acuratețe suficient de bună inclusiv pentru editare foto sau video, atâta timp cât nu vorbim de lucrări de artă, expuse în galerii. Un avantaj important la MO27Q28G este tratamentul anti-reflexie. GIGABYTE folosește un coating destul de agresiv, cu o reducere a reflexiilor de până la 99%. Eu lucrez într-o cameră luminoasă, cu geam în dreapta și spate, iar stratul anti-reflexie ajută vizibil față de multe alte OLED-uri cu panou lucios sau semi-lucios. Nu face minuni și nu elimină complet reflexiile în lumină directă, dar poți lucra cu monitorul lângă geam fără să ai camera permanent oglindită în ecran. Monitorul este compatibil atât cu AMD FreeSync Premium Pro, cât și cu NVIDIA G-Sync, ceea ce înseamnă o imagine fluentă și lipsită de tearing, indiferent de tabăra din care face parte placa ta video. OLED-ul vine, inevitabil, cu propriile compromisuri. Dacă lași aceleași elemente statice pe ecran ore în șir, riscul de burn-in există, oricât de mult ne-ar plăcea să-l ignorăm. Pe MO27Q28G, GIGABYTE încearcă însă să țină lucrurile sub control printr-un pachet consistent de protecții. De la funcții care „refreshuiesc” automat pixelii și mici deplasări aproape imperceptibile ale imaginii, până la funcții software care monitorizează uzura panoului și un mod VRR Anti-Flicker gândit să reducă pâlpâirea la framerate-uri joase. GIGABYTE a strecurat și câteva funcții inteligente în OSD, spre exemplu dashboard-ul poate afișa direct pe ecran informații precum încărcarea procesorului, a plăcii video sau numărul de cadre pe secundă. Black Equalizer ajută la scoaterea în evidență a zonelor întunecate fără să ardă restul imaginii, iar cu funcția KVM poți controla două sisteme diferite folosind aceeași tastatură și mouse. Sunt incluse și funcțiile clasice de gaming, precum crosshair-ul, timer-ul și alte mici unelte pe care le poți folosi când ai nevoie de ele. OSD-ul este bine organizat și ușor de navigat. În perioada de testare, OLED Care nu a pornit singur sau, dacă a făcut-o, a fost suficient de discret încât să nu-mi dau seama. Am pornit curățarea pixelilor manual din

O scurtă istorie a TCL, cel mai mare brand chinezesc de TV-uri din lume

Fix în perioada în care în Shenzhen se ridica primul zgârie-nori al Chinei și țara se deschidea timid și paranoic înspre economia liberă, la 100 de km de Shenzhen, în orășelul Huizhou din provincia Guangdong, doi prieteni apropiați, Li Dongsheng și Luca Situ, întemeiau o mică firmă producătoare de casete audio numită TTK. Dacă numele amintește de celebra companie japoneză TDK, asemănarea nu este deloc întâmplătoare. De la TTK la TCL: copiere, adaptare, supraviețuire TTK era… o chinezărie, una dintre acele firme care copiau nu doar produsele, ci căutau să se și numească asemănător cu companiile well-established, gen Abibas–Adidas, Mike–Nike etc. Evident că manevra n-a ținut, pentru că, în 1985, TDK i-a dat în judecată pentru încălcarea proprietății intelectuale, iar TTK și-a schimbat numele ca pe șosete, redenumindu-se TCL, inițialele de la Telekom Corporation Limited. 20 de ani mai târziu, prin 2014, în dulcele stil chinezesc, aveau să-și reinterpreteze aceste inițiale ca însemnând The Creative Life. What ever that means. Dar anticipam. Întorcându-ne la origini, în anii ’80, casetele produse de ei și telefoanele lor fixe erau foarte populare în China, iar la începutul anilor ’90 au început să construiască și primele televizoare color, care au fost bine primite și cumpărate de zeci de mii de familii chineze. Secretul celor de la TCL în acele vremuri a fost scalarea într-un ritm extraordinar și, în felul acesta, au reușit să-și zdrobească numeroșii competitori domestici. Li Dongsheng, fondatorul TCL, făcea pe atunci o remarcă profetică: am făcut, zicea el, The Right Thing at the Right Time in the right place with the right people. Tot Li Dongsheng mai spunea așa: „Cererea pentru electronice și electrocasnice era mare în acele vremuri, iar companiile chinezești, printre care și TCL, au învățat să promoveze produse ieftine într-o manieră rapidă și localizată. Am creat centre de distribuție în fiecare oraș, care controlau fiecare mic retailer local. Ceea ce ne-a făcut puternici a fost faptul că am lansat produse noi rapid, la fel de rapid am implementat politici noi și, prin urmare, încasările au venit și ele rapid.” Dar la inceputul anilor 2000 lucrurile au devenit complicate prin aparitia a nenumarate firme chinezesti care faceau exact acelasi lucru pe piata locala, iar TCL erau gata sa se sufoce. Clientii incepusera sa caute TV-uri din ce in ce mai subtiri si mai mari, deziderate care iata au ramas neschimbate pana in ziua de azi, iar nou venitii ofereau exact asta, amenintand TCL cu extinctia. Primii pași spre expansiunea TCL Salvarea a venit din afară: în 2001, China a fost admisă în Organizația Mondială a Comerțului, ceea ce a însemnat că TCL nu trebuia să se mai bată doar pe piața domestică, extrem de aglomerată, în care cererea oricum începuse să scadă, ci i se deschidea în față o lume întreagă. În 2002, TCL a achiziționat activele și mărcile comerciale ale celebrului brand german Schneider, cunoscut oficial sub numele de Schneider Rundfunkwerke AG, o companie cu o istorie de peste 100 de ani, pentru 8,2 milioane de euro. Interesant este că, în 2001, Schneider vânduse în Europa peste 400 de mii de televizoare, un număr care depășea vânzările combinate ale primilor șapte producători chinezi de pe piața europeană. Dar TCL a făcut această mișcare în ideea de a fenta barierele tarifare și de a-și îmbunătăți vizibilitatea și imaginea de brand în Europa. Trei ani mai târziu, în 2005, TCL închidea fabrica Schneider din Germania, pe motiv de prețuri prea mari de producție. Apoi a venit rândul celor de la Thomson, un reper în industria de electronice, o marcă franceză ce pionierase televizoarele color. TCL deținea 67% din noul joint venture și, la momentul respectiv, deal-ul părea o afacere bună pentru Thomson, care își vânduse business-ul de TV-uri tocmai pentru că bătea vântul schimbării în industrie, iar CRT-urile pe care le fabricau ei nu mai erau competitive. Dar TCL au fost, de fapt, cei deștepți, pentru că s-au ales cu brandul, cu inginerii talentați ai lui Thomson și cu accesul pe piața din Franța. Dongsheng a considerat că fereastra de timp oferită de business-ul de CRT-uri al lui Thomson este suficientă cât să propulseze TCL pe scena internațională. Mai mult, abilul CEO al celor de la TCL a luat pentru treaba asta și Legiunea de Onoare, cea mai înaltă decorație a statului francez. Fabrica din Polonia a celor de la Thomson a fost și ea un pion extrem de important pentru expansiunea TCL în Europa, aflându-se într-un punct strategic, în apropierea celebrului port Gdansk. TV-urile asamblate aici au putut fi rapid transportate la Hamburg, Frankfurt sau Paris într-o singură zi și puteau ajunge oriunde în Europa în maximum trei zile. Așadar, tariful de 14% impus de europeni pe TV-urile importate nu mai era o problemă. Fabrica din Polonia a creat și alte avantaje pentru TCL în termeni de logistică, management al timpului, costuri și capacitate de producție. Deci scalarea despre care vorbea Li Dongsheng nu era doar o vorbă-n vânt. Alcatel și anii pierderilor. Globalizarea nu vine gratis Tot în 2004, TCL puneau mâna pe încă un brand cu o istorie fabuloasă, unul de care mulți dintre voi ați auzit cu siguranță: Alcatel. Nu în întregime, ci doar afacerea de telefoane mobile. Fondată în 1898, Alcatel era o multinațională, tot franceză, care producea echipamente și servicii în domeniul telecom în peste 130 de țări. TCL deținea 55% dintre acțiunile noului grup, iar Alcatel restul de 45%. Acest aranjament făcea din TCL prima companie din istorie care să achiziționeze business-ul de telefoane mobile al unei companii vestice majore. Dar ascensiunea TCL n-a fost un galop de sănătate. În 2004–2005, pe fondul scăderii cererii de televizoare și telefoane mobile, dar și în urma achizițiilor menționate mai înainte, TCL au avut pierderi uriașe, de ordinul sutelor de milioane de dolari, și au fost etichetați pe bursa din Shenzhen drept o investiție riscantă. Așadar, drumul spre globalizare a fost plin de hopuri, dâmburi și controverse, TCL ratând, în acest proces, și câteva oportunități istorice: n-au reușit să dezvolte tehnologia LCD pentru televizoarele lor

Cum poți duce la un alt nivel setup-ul tău de gamer cu ajutorul lui Philips HUE (short review)

V-am mai povestit în trecut cum mai șurubărim prin studio pe aici cu diferite moduri în care iluminăm tot setup-ul nostru, ca să facem totul să pară cât mai dinamic, în funcție de nevoia clipului sau a pozelor pentru diferite articole, ei bine astăzi e momentul să purtăm o discuție mai generalizată, dar cu 2 exemple practice. Picture this: Ai reușit, ai prins toate componentele necesare celui mai smecher build, ai cumpărat și un birou excelent, solid și gata să-ți acomodeze toate perifericele și PC-ul mult iubit, dar parcă lipsește ceva din ecuație, ceva care să transforme biroul tău dintr-un birou normal în cel mai bun birou pentru gaming, de la care să fii mândru de fiecare dată când intrii cu Free Loadout pe Stella Montis. Ei bine vă zic eu ce lipsește, ca și în exemplul dat mai sus cu video-urile de pe Zona sau PlayGround: LUMINA, preferabil cât mai RGB posibilă. Și care-i lumina cea mai RGB posibilă cu care să-ți decorezi biroul? Păi HUE al celor de la Philips Dacă numele Philips HUE nu îți este familiar, nu este nicio problemă. Acesta reprezintă ecosistemul complet de iluminat și gadgeturi inteligente dezvoltat de Philips. Sistemul include becuri, lămpi, light strip-uri smart și accesorii complementare, cum ar fi senzori de mișcare, contacte magnetice, butoane wireless și camere video, toate interconectate prin protocolul Zigbee. Întregul ansamblu este gestionat și centralizat prin intermediul unui Philips Smart HUB sau al variantei Smart HUB Pro. Avantajul major al acestui protocol este capacitatea de auto-propagare: fiecare corp de iluminat acționează ca un repetor de semnal, extinzând aria de acoperire către dispozitivele mai îndepărtate care nu pot comunica direct cu Bridge-ul. Deși Zigbee este conceput pentru un consum minim de energie (ceea ce poate atrage o mică latență față de interacțiunile instantanee), beneficiul este autonomia extinsă a accesoriilor. De exemplu, un senzor de mișcare poate funcționa până la doi ani cu o singură baterie. În timp ce majoritatea luminilor necesită alimentare continuă, gama HUE include și soluții portabile cu acumulator, oferind opțiuni pentru orice scenariu. Din tot portofoliul HUE al celor de la Philips am ales câteva dispozitive ca să vă dau un exemplu simplu. Dispozitivele propuse sunt: HUE Bridge Pro, creierul operațiunii fără de care nu ar fi posibile toate ideile noastre, Un Tap Dial Switch, care aduce ceva interacțiuni rapide, instanțe în ecuație, cât să nu pierdem timpul apelând la aplicație și luminile, adică Un Dual PLay Light Bar Pack și Orice Light Strip dar e important aici să fie cu Gradient light AM ales acest pachet numit Play light bar double pack care, în mod evident ascunde înăuntru 2 Play Light Bar-uri numa bune de pus în spatele monitorului pe ambele părți, cât să creeze cea mai interesantă ambianță pentru camera ta de gaming. Dacă te simți și mai creativ vin în pachet cu tot felul de suporți, inclusiv unul care permite un petic de double tape m3 ca să le lipești fizic pe spatele monitorului tău, să reflecte toată lumina în perete. Ar mai fi câteva lucruri interesante de menționat pentru acest pachet. Adaptorul de priză care vine în pachet are 3 ieșiri pentru curent, semn că mai poți adăuga în ecuație, pe aceiași priză ocupată, încă un Play Light Bar, asta în cazul în care vrei un sistem triplu de lumini RGB, fără să ocupi mai multe prize. Mișto și la îndemână, îmi place. În cutie regăsim pe lângă 2 seturi diferite de standuri pe care se poate monta fiecare Light Bar și o cheie inbus și 2 șuruburi, pentru fixarea respectivelor standuri. Punctele de fixare multiple permit o creativitate destul de mare în ceea ce privește locațiile dar și pozițiile în care le poți ține. Pot bate înspre tine dacă vrei experiența de joacă în reflectoare, pot bate în lateral ca să umple camera de lumină, sau le poți pune în spatele biroului ca să reflecte pe perete pentru o ambianță specială. Și desigur, să nu uităm că le poți lipi de monitor cu ajutorul double-tape-ului inclus de Philips în pachet. Bine, nu ești limitat la monitor, desigur, poți să le pui și pe diferite rafturi sau cine-știe ce alte dispozitive ai prin camera ta de gaming, fix după bunul tău plac. Puterea lui Play Light Bar este de 500 de lumeni per Light Bar, nu extraordinar de puternice ca și sursă de lumină dar suficiente pentru a crea o ambianță în cameră. A doua propunere de astăzi este să completezi ambianța creată de aceste 2 Light Bar-uri cu un Light Strip, iar aici ai destule variante dar noi insistăm să fie ceva din seriile Gradient. Exemplul de față este un Light Bar Gradient de 2m foarte maleabil, numai bun de lipit în spatele biroului sau, de ce nu, chiar pe spatele monitorului. Efectul de Gradient este necesar pentru ca tranziția între diferitele secțiuni colorate să fie făcută cât mai soft, să nu fie o trecere bruscă pentru că arată urât pe peretele din spatele biroului tău. Tot ce am enumerat mai devreme este controlabil prin aplicația dedicată Philips HUE. Revenind, scoase din cutie toate bunătățile noi a venit momentul să le și instalăm. Bineînțeles că ai nevoie de un Bridge normal sau Pro în cazul nostru de față ca interfață prin care poți crea și controla toate dispozitivele tale noi din seria HUE, deci Bridge-ul este primul pe listă. HUE Bridge-ul este important în ecuație pentru că deși majoritatea dispozitivelor Philips HUE au și posibilitatea de a fi conectate prin Bluetooth, el asigură sincronizarea cu ecosisteme precum Chrona, al celor de la Razer. Dacă te limitai la câteva becuri HUE prin sufragerie însă, care 99% din viața lor și-o petrec ca niște becuri normale le poți lăsa așa, activabile prin butonul fizic și tu doar intervii o dată pe lună când vrei să impresionezi pe cineva de le faci verzi. Acela e într-adevăr activabil prin Bluetooth, direct din telefon. Dar dacă vrei interacțiuni mai complexe, automatizări și altele atunci clar vei avea nevoie de un Bridge. Deci