MOVA Z60 Ultra Roller Complete – O abordare diferită dar oare la fel de eficientă? (review)
Să fim sinceri: câți dintre noi nu am visat măcar o dată ca treburile casnice să se facă singure, printr-o simplă apăsare de buton? Într-o lume în care timpul a devenit cea mai prețioasă resursă, curățenia de weekend, de fapt curățenia în general, a trecut rapid de la o necesitate la o corvoadă pe care o amânăm cât de mult putem. Aici intervine MOVA Z60 Ultra Roller Complete și magia tehnologiei moderne. De ce să pierzi o oră din viață dând cu mătura sau plimbând mopul pe gresie, când poți lăsa un aspirator robot să facă asta în locul tău? Aspiratoarele robot nu mai sunt de mult doar niște jucării scumpe care dau haotic cu capul, a se citi tamburul, de mobilă, nu nu. ele au devenit adevărați manageri ai curățeniei din locuințele noastre. Cel mai mare beneficiu pe care îl aduc nu este doar podeaua curată, ci mai degrabă liniștea mentală. Ideea că poți pleca la birou, la cumpărături sau pur și simplu să te relaxezi pe canapea la un film sau să te joci la PC, în timp ce ajutorul robotic îți aspiră covoarele și îți spală parchetul, este definiția pură a confortului modern. Practic, cumperi timp liber și scapi de una dintre cele mai plictisitoare activități de prin casă. Însă, ca orice pasionat de tech, cu cât vrei mai multă automatizare și mai puțin efort din partea ta, cu atât devii mai pretențios. Vrei ca robotul nu doar să adune praful, ci să spele eficient, să nu lase dâre, să știe singur când să-și curețe lavetele și să nu te oblige pe tine să-i porți de grijă la fiecare colț de cameră, că nu ai rezolvat nimic. Exact această căutare a confortului absolut și a independenței totale a robotului m-a făcut să-mi pun câteva întrebări serioase de-a lungul timpului. Primul aspirator robot disponibil pe piață nu a fost Roomba, știu că vă așteptați cu toții să zic asta, nu, primul a fost Electrolux Trilobite, demonstrat încă de prin 1996 dar care a ajuns la consumatori abia în 2001. Era mare, greoi, scump ca naiba, nu aspira pe margini și avea un sistem de navigație complex care dădea ceva failuri, chiar dacă bazat pe senzori și radar plus acel tambur clasic cu care suntem obișnuiți la absolut toate aspiratoarele. Ca să vă faceți o idee cât de scump.. era cam 2000 de dolari nou, ceea ce raportat la prețurile de azi l-ar face cel mai scump Gigel ever. Următorul pe listă, apărut un an mai târziu, este cel de care știm cu toții: Roomba Intelligent Floorvac. Acest aspirator considerabil mai mic ca înălțime, aproape de 10 ori mai ieftin, mai simplu, a rupt piața în 2 și a născut gigantul care a fost iRobot. În primii ani de existență ai aspiratoarelor cam toate modelele erau similare, ai tamburul frontal de care se folosesc în navigație pentru a se „lovi” de chestii, absorbind impactul, poți avea senzori pe lateral dar nu sunt încă obligatorii. Patternul aspirării era aproape complet aleatoriu, dar măcar nimereau până la urmă singuri înapoi la încărcător. Aveai în general o perie rotativă care direcționează murdăria sau resturile către peria principală. Aceasta din urmă este simplă sau duală, în funcție de model. Și bineînțeles un motoraș care dă puterea de aspirare. Cam atât. A venit anul 2010 și deja vorbim de aspiratoare ceva mai smart. Poziționarea în spațiu a aspiratoarelor este mai bună în această perioadă în urma popularizării sistemelor care se folosesc de laser sau LiDAR dar și a celor care se foloseau de camere țintite la tavan. Încep să aibe sens pattern-urile de curățare. O curățare mai eficientă înseamnă și baterie mai puțină consumată, deci o suprafață mai mare acoperită per ciclu. Tot în 2010 a început revoluția 2in1, adică aspiratoare care știau să dea și cu mopul. Bine, dar cu mopul e generos spus acum, dar pentru acea perioadă era un adevărat nice to have. Cum funcționau? Păi anumite modele aveau un mic rezervor atașat în care puneai apă (Da, tu, manual turnai apă în respectivul rezervor), apă pe care o picurau printr-o lavetă atașată de fundul aspiratorului. Iar moppingul era de fapt cum își târa respectivul aspirator fundul pe podea. Și da, știu mișto-urile, e exact ce face cățelul tău când vrea să se scarpine sau să se șteargă cu ajutorul covorului. În mod evident, fiind prima încercare, are ceva dezavantaje. Primul ar fi saturarea lavetei. Dacă adunau destulă murdărie sau apă, primele versiuni de robot nu știau să-ți spună că e cârpa murdară sau prea plină de apă și nu aveau stand unde să se întoarcă să o curețe. Și nici nu opreau picurarea, deci ce se întâmpla era că lăsau dâre murdare sau răspândeau prea multă apă prin casă. De asemenea, robotul nu știa să își ridice mopul. Dacă aveai covoare în casă, trebuia să blochezi accesul robotului în acele zone, altfel trecea peste ele cu laveta udă. Dezavantajele au început să dispară treptat, au apărut sisteme automate de dozaj al apei și diferite metode prin care aspiratorul detecta covoarele. Totuși mop-ul static avea limitările lui, așa că următorul breakthrough a fost introducerea mopurilor rotative. Această metodă a dus aspiratoarele robot la un alt nivel. Petele uscate dar și spălarea podelelor este mult mai eficientă tocmai pentru că lavetele se învârt cu 120-180 de rotații pe minut. Mai mult de atât, unele modele au arcuri care pun presiune pe podea, tocmai pentru a ajuta în eliminarea petelor. Iar când ajungi la covoare, grație sistemelor de senzori, lidar și uneori chiar camere, acestea știu sigur că ăla e un covor, așa că pur și simplu ridici lavetele rotative și gata, numai uzi covorul. Aplicațiile au evoluat și ele considerabil în acel punct încât poți configura comportamentul aspiratorului în funcție de podea, covor, parchet etc. Dusă la extrem, există chiar un model de aspirator de la Dreame, compania mamă a brandului Mova, care găzduiește în stand mai multe seturi de lavete pe care aspiratorul și le instalează în funcție de tipul
EZVIZ RS20 Max, aspiratorul robot care face aproape totul singur (review)
De curând am luat un aspirator nou pentru acasă. Un model vertical, subțire, pe care îl folosești manual. Îl iei de mâner și te plimbi cu el prin casă, pe covor, parchet sau gresie. Nu știe decât să aspire, dar face asta foarte bine.Doar că, dacă ar fi fost după mine, în locul lui ar fi ajuns acasă un aspirator robot. Unul care să-și vadă singur de treabă, să aspire, poate chiar să dea și cu mopul. Numai că, înainte de achiziție, am avut o mică dezbatere în doi. Eu eram în tabăra automatizării, „my better half” era în tabăra controlului total. Ea voia un aparat clasic, pe care să-l folosească direct, cu mâna ei. Nu cred că mai trebuie să vă spun cine a câștigat :).Și totuși, chiar dacă am pierdut disputa asta, n-am abandonat deloc ideea unui aspirator robot. Pentru că, din punctul meu de vedere, în 2026, nu mai vorbim despre două soluții care se exclud, ci despre soluții care se completează.Aspiratorul clasic e pentru momentele în care vrei să faci rapid treaba, exact cum vrei tu. Aspiratorul robot îți dă mai multă bătaie de cap la început, dar cere mai puțin efort pe termen lung. Îl setezi, îi spui în ce zile să intre, la ce ore, în ce camere să aspire, unde să dea cu mopul, și apoi îl lași să-și facă numărul. Da, mai trebuie să revii din când în când ca să golești rezervorul de praf sau să schimbi apa, dar mult mai rar decât în cazul unui aspirator clasic. Cine e EZVIZ? Și dacă tot am ajuns aici, hai să facem cunoștință cu fabricantul. Este făcut de EZVIZ, un brand chinezesc pe care, îl legi mai degrabă de camere de supraveghere decât de curățenie. Și pe bună dreptate, pentru că de acolo a pornit. Vorbim despre o companie din Hangzhou, lansată în 2013, crescută inițial în umbra Hikvision. Numai că, între timp, EZVIZ n-a rămas doar în zona de securitate, ci a împins ecosistemul spre smart home în sensul mai larg al termenului. Așa au ajuns să facă și aspiratoare robot, ceea ce, sincer, nu e deloc ceva ieșit din comun. Când deja lucrezi cu senzori, camere și automatizări pentru casă, parcă e firesc ca următorul pas este să pui tehnologia asta și la treabă, nu doar să stea de pază. EZVIZ RS20 Max, unboxing și design Modelul testat este EZVIZ RS20 Max și hai să vedem ce primești în cutia care nu e deloc mică și are peste 23 de kg: robotul , stația de bază care e masivă (are 12 kg singură), periile laterale, două seturi de lavete pentru mop, perie de curățare, soluție de curățare, cablu de alimentare și un autocolant pentru cameră, despre care vorbim imediat. Robotul arată ca multe alte aspiratoare de acest gen. E alb, mare la 36,5 cm diametru și 10 cm înălțime, nu e cel mai subțire de pe piață, dar nici chiar un tanc. Stația de bază, în schimb, e un obiect de mobilier în sine. De la stânga la dreapta are un rezervor de 5 litri de apă curată, unul de 4,2 litri pentru apă murdară și un sac de praf de 5 litri. Este „casa” robotului, locul unde se încarcă, se spală, se usucă, se golește etc. Teoretic, nu trebuie să te atingi de el 120 de zile, doar să schimbi sacul de praf și apa în funcție de cât de mult îl pui la lucru. După ce am montat periile și rotițele mop, hai să vedem cum arată zona de aspirare. Arată ca o față cu ochi mari și o „gură portocalie” dreaptă, clar nemulțumită de ce găsește pe jos, dar cumva funny. Acea „gură” este de fapt sistemul brevetat 3-în-1CutFree Brush 2.0, o rolă care combină peri, cauciuc și o lamă de tuns pe același ax. Bate covorul de 3.000 de ori pe minut și, când se întoarce la stație, lama taie automat părul încurcat acumulat, deci nu va trebui să cureți tu manual peria. Apoi remarc „ochii”, cele două lavete rotative de mop, care nu sunt simple discuri umede, ci se rotesc la 180 RPM cu o presiune constantă de 10N pe podea. Din acest motiv apar și dungile de apă pe covor (despre care vom vorbi mai târziu), pentru că apasă suprafața, nu doar alunecă. Și cele trei roți: două mari „de teren”, care pun în mișcare aspiratorul, și una mică pe post de cârmă, care îl direcționează. Dacă-l privim din lateral, de jur împrejur, în față central are camera AI RGB. În spate, două aerisiri și două „butoane” metalice, probabil senzori de contact pentru detectarea căderii de pe trepte sau praguri înalte. Pe latura dreaptă are o zonă de îmbinare între cele două părți ale carcasei, o fereastră neagră verticală adâncită și una lungă orizontală, senzorii LDS LiDAR și de distanță, care împreună cu camera formează sistemul de cartografiere și evitare a obstacolelor. Pe stânga aproape la fel, dar fără fereastra neagră verticală. Deasupra are un fel de turn rotund negru cu capac metalic prins în gratii albe, acesta este turnul LiDAR, care se rotește continuu și cartografiază spațiul din jur, permițându-i să navigheze corect și să rețină harta pentru până la 4 etaje. Tot pe capac se află butonul de pornire cu simbolul power și o linie de separare care delimitează capacul care se ridică. Pe acolo se accesează recipientul de praf de de 0,35L și filtrul E11. Aplicație și configurare Configurarea se face prin aplicația EZVIZ, prezentă în Google Play și App Store, pe wireless în bandă de 2,4 GHz. Sigur, cere acces și la Bluetooth, și la locație. Setupul inițial mi-a luat ceva timp. La „Add device” trebuie să selectezi rețeaua wireless și să introduci parola de Wi-Fi, apoi aplicația caută dispozitivul, îl găsește și îl conectezi. Selectezi locul unde are baza, sufragerie, dormitor, bucătărie, hol etc și configurarea inițială e gata. Pentru camera video îți cere să setezi o nouă parolă de criptare, apoi cere acces nerestricționat la bateria telefonului, posibilitatea
Trust GXT 721 Ruya Pro Batman Edition: Confort de Cavaler Negru sau doar un alt scaun de gaming?
GXTrust a lansat la începutul acestui an, în colaborare cu Warner Bros si DC Comics o serie Batman de produse de gaming, iar astăzi vă voi prezenta unul dintre ele. Cum piața e plină de scaune de gaming care promit marea cu sarea, am plecat la drum destul de sceptic versus acest Trust GXT 721 Ruya Pro (Batman Edition). Producătorul laudă echilibrul perfect între formă și funcție, dar după câteva zile de testat adevărul e, ca de obicei, undeva la mijloc. Montaj și construcție Montajul a fost destul de intuitiv, a durat cam 45 de minute, iar în cutie găsești tot ce ai nevoie, inclusiv uneltele necesare instalării. Sunt destul de multe piese de asamblat, dar procesul este logic, nu am avut nevoie să studiez manualul din scoarță în scoarță. Construcția lui Trust GXT 721 Ruya Pro Batman Edition este solidă, cusăturile sunt impecabile, iar combinația de materiale folosite, adică PU Leather (tradus în limba română piele poliuretanică) o alternativă sintetică la pielea naturală, plus un textil respirabil este exact ce trebuie. Chiar dacă este o tapițerie mai rigidă, măcar nu rămâi “sudat” de scaun în zilele caniculare de vară. Ar mai fi de menționat și faptul că, pentru dimensiunea scaunului, materialele folosite în structura de bază sunt suficient de solide cât să țină și gameri de până la 150 de KG, conform Trust. Acum nu am avut pe nimeni de astfel de dimensiuni la birou ca să testăm acest gramaj dar a ținut cu brio colegul de 121 (nu dau nume, persoană importantă), fără să comenteze, deci mare plus. Structura interna este din aluminiu, dar greutatea totala a scaunului depășește 20 kg. În limitele clasei, nimic spectaculos. roțile sunt de plastic și, cel puțin momentan, se rotesc fără probleme. Mai rar am întâlnit scaune de gaming la care roțile să nu devină greu de mișcat în timp, dar mai avem în birou scaune Trust și până acum nu am avut niciunul la care să apară probleme la roți. Design și utilizare Designul este selling point-ul principal al acestui produs. Fiind o ediție specială, mă așteptam la ceva strident, „in your face”, dar am fost plăcut surprins. Designul este unul elegant, logo-ul iconic al liliacului este brodat discret pe tetieră și pe spătar, oferind scaunului un aer autoritar fără să pară o jucărie. Accentele aurii și finisajele mate îi dau un look premium care se potrivește perfect în orice setup de gaming. Un mare plus este rotița pentru reglajul lombar integrat în spătar. Poți să scoți suportul mai în față sau să-l retragi exact cât ai nevoie. Pentru spatele meu bătrân, a fost un adevărat game changer, mă bucur că am scăpat de acele perne enervante. Și vorbind despre confort, faptul că scaunul este relativ tare față de alte scaune, în mod paradoxal, îl face mai confortabil pentru mine. Am nevoie de suport pentru spate în sesiuni lungi de gaming, iar Trust GXT 721 Ruya Pro Batman Edition este foarte bun pentru asta. Alt lucru care îmi place la Trust GXT 721 este Tilt Lock. Nu credeam că o să folosesc această funcție atât de mult. Poți înclina și bloca tot scaunul într-o poziție ușor lăsată pe spate, a nu se confunda cu înclinarea doar a spătarului. E genial pentru momentele când vrei să te uiți la un clip pe YouTube, la share-ul colegului de pe Discord cum se chinuie cu un boss fight sau să te joci mai relaxat. Bineînțeles sunt și lucruri ” Not-so-Good” la Trust GXT 721 și unul dintre ele este problema înălțimii. Prietena mea are 1,65m. Din păcate, perna pentru gât e fixată mult prea sus și nu poate fi coborâtă, ca urmare îi sprijină creștetul capului, nu gâtul, ceea ce devine obositor. Dacă ești scund(ă), s-ar putea să ai aceeași problemă. Dacă ar fi să fiu cârcotaș, cotierele 4D nu sunt perfecte. Deși se mișcă în toate direcțiile, sunt poziționate o idee prea departe una de alta. Chiar și trase la maximum spre interior, tot mi se pare că stau cu brațele prea depărtate și pe lângă asta, butoanele de reglaj sunt destul de rigide și greu de apăsat. Bine, problema asta ar putea să nu fie neapărat o problemă și pentru tine, știu mulți oameni care nici măcar nu mai montează cotierele. Cum ziceam și mai devreme, șezutul lui GTX 721 este destul de ferm. Nu este acel tip de șezut în care să te scufunzi, ceea ce poate face sesiunile lungi mai puțin confortabile pentru unii, dar este posibil să se mai înmoaie în timp. Eu n-am avut o problemă cu asta. Dacă nu ești fan Batman, Trust a lansat și o ediție Superman, care schimbă negrul și auriul cu albastrul și roșul clasic, ideală pentru cei care preferă un setup mai colorat. Mai mult, poți completa look-ul biroului si cu alte produse cu aceeași tematică: mousepad XXL, căștile Carus, sau controllerul Muta Wireless. La un preț de aproximativ 399,99 euro,Trust GXT 721 Ruya Pro Batman intră direct în ringul cu greii de la Secretlab sau Noblechairs. Plătești și calitatea construcției, dar în principal licența oficială DC. Chiar dacă este o sumă considerabilă, materialele și finisajele par să justifice investiția dacă ești în căutarea unui scaun rezistent care să nu scârțâie după primele luni de utilizare. De cumpărat sau de evitat? Ar trebui să cumperi acest scaun? E clar că dacă ai ajuns la această recenzie, cauți un scaun tematic pentru o cameră sau o zonă inspirată din universul DC. Din acest punct de vedere, Trust GXT 721 Ruya Pro Batman Edition e ce trebuie – nu este țipător, respectă codul de culori Batman și are suficiente elemente distinctive. Lucru valabil de altfel și pentru versiunea Superman. Dacă obiectivul tău nu este un colț tematic, versiunea standard a lui Trust GXT 721 Ruya Pro este mai ieftină și are aceleași calități ergonomice. Dacă ești o persoană care are nevoie de suport lombar serios și versatil și apreciezi un scaun mai ferm, e o alegere solidă. Dacă ai sub 1,70 m înălțime,
Am testat XIAOMI Electric Scooter 6 Ultra, un adevărat SUV al trotinetelor (review)
După fabulosul XIAOMI 17 Ultra, continuăm cu încă 5 dispozitive din oferta XIAOMI ci 5, cap de serie fiind acest Electric Scooter 6 Ultra cu care poți ajunge și pe lună, hai să ne distrăm împreună. Am primit e noul Scooter 6, tot galben, tot cu baterie mare, tot puternic, tot cu indicativul Ultra… dar e o trotinetă. Ați auzit de T800? Modelul de Terminator pe care li juca Schwarzenegger în celebra serie cu același nume. Și fix asta a fost senzația, ca am ieșit cu Terminator-ul prin oraș. Probabil Xiaomi s-au gândit ca trotineta asta i s-ar potrivi unui motociclist fanatic ca mine. Lăsând caterinca de-o parte, haideti să va zic pe repede înainte ce știe, ce poate și cum mi s-a părut. În primul rând este mare și grea. Are aproape 34 de kilograme, ceea ce o face oricum numai „portabilă” nu. Este într-adevăr stabilă și confortabilă, dar ia-ți gândul ca o vei putea coborî la metrou, sau ca o vei urca în apartamentul tău la etajul 4 al unui bloc fără lift. Desigur, asta daca nu ești mai sus amintitul Schwarzenegger pe vremea când juca în Terminator 1 și 2. Sau poți s-o iei și altfel, vine cu culturismul la pachet. Și nu e doar grea, e și mare. Are aproape 1metru 40 lungime și tot cam atât înălțime. Este un adevărat SUV al trotinetelor, fie și după poziția foarte înaltă „la volan”. Mai adaugă la înălțimea ta încă aproape 20 de centimetri, deoarece cam atât este garda la sol, deci dacă ai în jur de 1.80m înălțime, ochii se vor afla undeva pe la 2m. Rotile sunt de 12 inch, cu balon mare, și din acest motiv, este una dintre cele mai comode trotinete pe care am mers vreodată. Balonul mare absoarbe foarte bine șocurile provocate de diversele borduri, hopuri și dâmburi de care e plin Bucureștiul. Apropo, cei de la Xiaomi insistă pe abilitățile off-road ale acestui model, despre va voi povesti mai la vale, dar până una alta, Bucureștiul însuși este un traseu de Enduro, mai ales după terminarea iernii. Rotile au și niște crampoane care să le asigure aderența, pe lângă grosimea foarte ne-specifică trotinetelor obișnuite, și sunt asistate de suspensie față-spate cu brațe mobile, așa ca te vei simți ca pe covorul magic atunci când rulezi pe suprafață dreaptă, dar sistemul absoarbe bine și denivelările atunci când te deplasezi pe suprafețe accidentate. De siguranță se ocupa frânele cu disc, atât pe fata cat și pe spate. Ai destul stopping power, frâne ce pot fi acționate simultan sau independent de pe ghidon. Ce am mai observat apropo de comportament, este ca suspensia babana absoarbe bine frânările agresive cu fata, ceea ce la trotinetele obișnuite nu prea se întâmplă. Adică riscul unui Stoppie este mai mic decât la trotinetele standard, pe care atunci când frânezi brusc riști să te duci în cap daca nu te lași pe spate pentru a echilibra utilajul. Așadar Scooter 6 Ultra se înfige bine, dar și frânează bine. Și uite așa am ajuns și la partea cu înfiptul. Trotineta are un motor cu o putere nominală de 500W, adică asta este puterea pe care o livrează în mod constant la rulare. Dar poate oferi în reprize scurte până la 1200W. Ce înseamnă asta? Ca atunci când pleci de pe loc sau urci o pantă, trotineta are oomph și se simte mai puternică decât una obișnuită. Da, există trotinete mai puternice și mai rapide decât asta, dar sunt modele exotice, sau cu limitatoare scoase și alte astfel de artificii balcanice. Deci nu mă refer la trotinetele ALEA tunate, ci la cele stock, dar cu specificații tehnice mai înalte. Fix din aceasta categorie face parte și Scooter 6 Ultra. Dar aceste caracteristici nu sunt în sensul huliganic descris mai-înainte, pentru ca ea este oricum limitată la 25KM/H este, și tot nu accelerează ca o motocicletă. Dar livrează niște putere extra la plecarea de pe loc sau în panta, o baterie mare care oferă autonomie extinsa și așa mai departe. Ce vreau să spun este că deși specificațiile îndeamnă la așteptări mai mari de performanță, limitările sunt acolo și păstrează aceasta trotineta în limitele legalității, siguranței și bunului simt. Dacă e să mă întrebați pe mine, consider chiar ca Scooter 6 Ultra e prea mult pentru o trotinetă de oraș: e prea mare, prea puternică, prea grea. Este de nișă, adică un model gândit pentru deplasări lungi, la viteze susținute, pe teren variat. Cei care chiar folosesc zilnic o trotinetă pentru deplasare urbană, vor s-o plieze și s-o care ușor în metrou sau în autobuz, s-o urce în birou sau în casă, deci din acest punct de vedere Scooter 6 Ultra nu este cea mai versatilă pentru un astfel de scenariu. Revenind la specificații, ai aproape un cal putere la rulare constantă și unu și jumătate în Boost, atunci când ai nevoie de oomf suplimentar. Bateria este și ea mare pentru o trotinetă, la 585Wh, iar Xiaomi se laudă cu o autonomie de 75 de KM în regim mixt și 55 de KM la viteza maximă. Dar din punctul meu de vedere, astea sunt doar niște cifre pe o hârtie, pentru ca în realitate exista o mulțime de variabile: greutatea pasagerului, temperatura ambientala, viteza de deplasare, etc. Ce pot însă confirma după cele câteva zile în care m-am dat cu ea, este ca bateria tine bine, ar trebui să stai la Periș și să faci zilnic naveta în oraș ca să-ți faci griji. Dar pe de altă parte, cine vine cu trotineta de la Periș?! Cat despre clamatele performante „offroad”, am ieșit cu ea și pe arătură, prin iarba, peste dâmburi, printre cioturi de copaci și alte astfel de obstacole. Nu recomand. Chiar dacă roțile sunt mari pentru o trotinetă și au crampoane, asta nu înseamnă ca o trotinetă devine prin magie motocicleta de Enduro. Rotile sunt tot mici, poziția este improprie pentru off-road și riscurile mari. Și nici măcar nu cred că Xiaomi au avut în minte astfel de scenarii când
Jocuri din categoria „Cute, BUT HARD!”
Nu știu dacă v-ați dat seama până acum, mai ales aceia dintre voi cu care mai schimb uneori câte o vorbă pe Discord, dar eu am o afinitate pentru jocuri cute, cu personaje adorabile sau realizate într-un stil grafic mai drăgălaș. Și îmi plac cu atât mai mult dacă sunt și puse în niște contexte cu contrast puternic, adică când se află într-un mediu întunecat sau ostil, au o poveste sau misiune tulburătoare sau atipică în spate sau… atunci când felul în care arată e complet înșelător pentru a acoperi un gameplay destul de dificil de fapt. Despre cele din urmă vreau să vă vorbesc și eu azi. Înainte de a începe însă, cred că ar trebui să vă zic câteva ceva și despre profilul meu de gamer. În general aș putea spune că joc lucruri destul de variate pentru că îmi place să descopăr tot felul de abordări, stiluri sau categorii noi de jocuri. Așa că, în explorarea mea, am ajuns să experimentez cu tot felul de genre-uri și grade de acțiune în jocurile video. Îmi plac atât jocurile lente, cozy și foarte „casual”, precum Stardew Valley, Slime Rancher sau Touhou Mystia Izakaya; cât și jocurile mai action-packed și cu un nivel mai mare de dificultate, cum sunt Risk of Rain 2, unul dintre cele mai jucate jocuri ale mele, Devil May Cry (mai exact, 3, 4 și 5) sau Final Fantasy XIV, unde odată cu subscripția lunară de 11 euro, am băgat raiduri până pe la final de EndWalker în pandemie. În plus, aș spune despre mine că sunt un gamer (sau un om) chiar încăpățânat, așa că acolo unde e dificultatea mai mare nu am nicio problemă să repet de 100 de ori același dungeon până mă prind ce e de făcut sau cum să avansez mai eficient. Dar dacă sunt niște lucruri la care țin atunci când îmi aleg jocurile video, acelea sunt: stilul vizual, adică să arate bine pentru mine, indiferent dacă e cutesy, pixel art sau fotorealism, și un sistem de progresie care să mă motiveze. Așa că, nu e vorba despre a selecta cu masochism opțiunea de „Hurt Me Plenty” în meniul de dificultate, ci e vorba despre cum e dificultatea implementată și dacă la finalul zilei mă simt bine jucând acel joc, chiar dacă mă provoacă. Acuma, na, n-am jucat nici Dark Souls, nici Elden Ring până acum, deci clar nu sunt un „gamer adevărat”. RABI RIBI PC (Steam) | PlayStation | Nintendo Switch Rabi Ribi este un bullet hell metroidvania, în care tu, adică Erina, ești un iepuraș de companie devenit om peste noapte care pornește în căutarea stăpânei tale. Pe măsură ce te acomodezi cu noul tău corp uman și explorezi lumea magică în care te-ai trezit fără nicio explicație, trebuie să cooptezi diverse personaje să te ajute sau să le câștigi încrederea pentru a-ți deveni prieteni. Și când zic „să le câștigi”, mă refer quite literally, să îi bați în luptă pentru a-i aduce de partea ta. Pe drum găsești și o zână pe nume Ribbon, de unde și numele jocului, o prescurtare de la Rabbit and Ribbon. Zâna devine ajutorul tău de nădejde și alături de ea vei descoperi tot felul de fenomene magice, salva și alte zâne aflate la ananghie și multe altele. Povestea nu m-a impresionat cu nimic, mi s-a părut chiar extrem de simplistă, dar mi-a fost clar că nu ăsta e punctul forte al jocului. Atât dialogul, cât și firul narativ mi s-au părut destul de copilăroase și tărăgănate adesea, în ciuda ilustrațiilor și a outfiturilor skimpy pe care le-au aruncat pe personaje ca să fie mai atractive. Însă ce m-a ținut pe mine în priză cu adevărat a fost gameplay-ul. Deși are o grafică pixel art foarte cute și pastelată, luptele de tip bullet hell din Rabi Ribi devin ce în ce mai greu de străbătut, iar elementul de metroidvania, care nu este deloc unul liniar, m-a constrâns să fac și mult backtracking. Aici e important să vă zic că jocul îți oferă de la bun început la alegere două metode diferite de a-l parcurge, care, implicit, îți vor genera două experiențe de joc diferite. Pe modul Standard boșii vor avea același grad de dificultate indiferent de upgrade-urile și item-urile pe care le-ai colectat tu până să ajungi la ei. Asta înseamnă că, dacă ai probleme, poți să pleci, să colectezi mai multe upgrade-uri și abilități speciale până când devii mai puternic. Iar atunci te poți întoarce mai încrezător la lupta respectivă și cu ceva mai multe avantaje, adică exact ce am făcut și eu când mă bătea la fundul gol câte un boss. Mă rog, ai timp să te pregătești oricum pentru că fiecare regiune pe care o explorezi vine cu propriul ei boss fight, iar obstacolele pe care le întâlnești pe parcurs servesc drept un mini training pentru patternurile pe care le va avea și boss-ul, chiar dacă la un nivel mult mai banal. Modul Alternative însă, al doilea mod de joc disponibil, îți va scala toți boșii în funcție de nivelul la care te afli tu și câte lucruri ai reușit să strângi până să ajungi la ei. Asta îți va oferi o experiență mult mai uniformă de joc, fără vreo portiță de scăpare în care să outfarmezi dificultatea boșilor, daaaaar… înseamnă și că, pe măsură ce progresezi, luptele vor deveni gradual din ce în ce mai grele. Ba chiar, contrar tuturor normelor unui metroidvania, jocul îți permite să îl completezi fără să colectezi absolut niciun upgrade sau abilitate specială, iar aici e vorba despre așa-numitul „Zero Percent Clear”. Dacă sunteți masochiști adevărați și vă place să vă faceți viața grea, s-ar putea să vă tenteze achievementul ăsta. Vestea bună e că progresezi destul de repede, iar Ribi primește tot felul de upgrade-uri din ce în ce mai folositoare, în care îți dă heal, mărește damage-ul, gradul de defense sau multe altele, în funcție de sceptrul magic pe care îl are echipat. Practic, în timp ce tu dai atac-uri
Carcasa CORSAIR 3200D aduce din nou design-ul în prim-plan (review)
Corsair trece de la carcasa mai veche 3000D la noua 3200D, un model mid-tower care încearcă să demonstreze că prețul accesibil nu trebuie să însemne neapărat și compromisuri. În mare parte reușește, dar nu este prefectă. Am pus mâna pe ea și am vrut să vedem ce face diferit de surorile mai scumpe din familia Frame. Primele impresii și unboxing Carcasa vine în cutie cu fața în sus, ceea ce n-are sens, a fost greu spre chinuitor să o scot. Nu e cel mai inspirat mod de ambalare, dar măcar faci unboxing o singură dată. Odată scoasă, prima impresie e de bine. Tabla e solidă, nu scârțâie, nu troncăne și nu se simte ca o carcasă de buget. După câteva modele cu un design de cutie, fără prea multe elemente inedite, 3200D îmi pare un pas în direcția bună. Pe față ai o grilă cu un motiv în Y, mărginită jos de sigla Corsair și sus de un panou pe care găsești butonul de power, un port USB-A, unul USB-C și unul jack audio combo. Printre fâșiile simetrice de plastic ale grilei se văd cele trei ventilatoare RS120. Corsair a mutat front panel-ul cu butonul de power și mufele în partea de sus a panoului frontal, față de seria Frame care le are jos. Practic este o revenire la o soluție mai comună, pentru ca Frame 4000D și 5000D au fost criticate pentru poziționarea panoului I/O care obliga utilizatorul fie să pună carcasa pe birou, fie să riște siguranța dispozitivelor introduse în panoul frontal. Personal aș fi preferat să le pună deasupra, pe carcasă. Așa am acces la ele și dacă PC-ul e pe birou și dacă e pus pe podea. Pe parte de design fața e partea cea mai reușită. Grila cu model în Y amintește de un model mai scump de la concurență, Fractal Design Torrent, dar parcă și de un design mai vechi de la Lenovo. Carcasa e disponibilă pe negru (cea testată), alb și într-o variantă Smoke. Panoul din față, despre care am vorbit până acum, poate fi defăcut și rămâne prins doar în partea de sus, apoi ai o sită magnetică care odată dată la o parte ai acces direct la ventilatoare. Pe dreapta (privită din față) ai un panou metalic cu același motiv Y înfundat, iar pe stânga panoul de sticlă temperată transparentă. Deasupra, un mozaic metalic pentru aerisire, acoperit cu o plasă magnetică. În spate, două șuruburi pentru panoul metalic și încă două pentru sursă. De altfel acel Y se repetă aproape obsesiv în multe zone ale carcasei, laitmotiv regăsit de altfel pe toate carcasele Corsair de generație nouă. Sistemul de prindere al geamului nu e cel mai intuitiv la prima vedere, nu m-am prins imediat cum se desface. Dar odată ce descoperi șurubul din dreapta sus, sticla iese printr-un slide simplu. Inițial, te gândești că locașul din partea de sus este făcut ca să bagi degetul și să tragi geamul spre tine, și așa și este, doar că Corsair a mai adăugat un pas, și anume acest șurub. Nu e complicat, doar nu e evident din prima. Soluția este într-un fel superioară cele de pe 4000D de exemplu, care are două șuruburi captive pe spate pentru prinderea geamului. La 3200D, dacă preferi, poți să scoți șurubul de fixare, iar geamul va rămâne în continuare la locul lui mulțumită bumbilor de prindere. Asta înseamnă că atunci când mai vrei să umbli în interior, tragi de geam spre tine și gata. Ce include carcasa Pe lângă cele trei ventilatoare RS120 preinstalate pe față (sau RS120 ARGB pentru circa 10 euro în plus), în cutia de carton găsești șuruburi pentru placa de bază, șuruburi pentru SSD, niște fâșii de plastic pentru cable management etc. Nimic spectaculos, but it’s just works. Ventilatoarele Corsair RS sunt excelente, cu un airflow bun și, din experiența colegilor de la Zona Store, care folosesc modelul la PC-urile Studiobox, sunt și foarte fiabile. Ce ne-ar fi plăcut să includă carcasa? Un al patrulea ventilator pe spate. Suntem în 2026, costă sub 50 de lei, și totuși Corsair te pune să-l cumperi separat. E un tertip pe care-l practică toți producătorii, dar asta nu înseamnă că e mai puțin enervant. Cu dimensiunile 458 x 219 x 495 mm, 3200D e mai subțire și mai scurtă decât FRAME 4000D, dar asta nu o împiedică să ofere spațiu pentru un AIO (sistem de răcire cu lichid pentru procesor) de 360 mm în față sau sus. Spațiul din jurul zonelor dedicate AIO-urilor pare că ar susține și radiatoare mai groase fără să compromită tuburile de apă. Corsair spune că suportă până la 9 ventilatoare de 120 mm sau 4 de 140 mm, incluzând o poziție foarte interesantă pe podeaua carcasei, un plan oblic din care colerul poate direcționa aerul direct spre placa video. E o abordare inspirată, mai ales acum când plăcile video din generația actuală devin uneori „calorifere”. Interesant este că unul din locașurile pentru ventilatoarele din zona plăcii video este ușor aplecat, astfel încât ventilatorul sa bată mai spre centrul plăcii video. Un detaliu, dar ne-a plăcut. CORSAIR 3200D vine cu filtre de praf în față, deasupra și dedesubt, deci nu trebuie să-ți faci griji că aduni tot praful din camera în câteva săptămâni. Trebuie menționat totuși că 3200D nu are prize de aer laterale, spre deosebire de FRAME 4000D, dar are aerisire și prin spate. Dacă vrei să-ți faci un sistem personalizat de răcire cu lichid, 4000D este în continuare o opțiune mai bună, pentru că este semnificativ mai modular și mai spațios. Dar pentru un build clasic cu AIO sau aer, 3200D se descurcă excelent. Compatibilitate hardware CORSAIR 3200D poate primi plăci de bază Mini-ITX, Micro-ATX și ATX, plus plăci cu conectori inversați (ASUS BTF, MSI Project Zero, Gigabyte Project Stealth) pentru build-uri fără cabluri vizibile. Nu suportă E-ATX (Extended ATX), pentru asta urci la FRAME 4000D. Carcasa poate adăposti plăci video de până la 370 mm, deci încap lejer chiar și modelele mari (cu 3 ventilatoare) sau modele mai
Roborock Saros 20 – Cel mai competent Gigel (review)
Sunt câteva momente ale anului pe care le-am disprețuit dintotdeauna, știu că sunt ciudat, îmi asum asta de ceva timp, dar nu am suportat niciodată perioada pascală cu a sa „curățenie” aferentă. Bă, deci mă chinui să spăl geamurile dinafara clădirii, eventual în poziții cât mai creative și mai aproape de un accident grav, ca după câteva zile să vină o ploaie deaia cu nisip saharian ca să-mi strice toată combinația și munca îndelungată. Sau nebunia periodică care mă bântuia încă din copilărie, ziua de sâmbătă era zi de curățenie. Mă trezeam încă de la 7 dimineața cu zgomote de parcă era război, bine, de fapt erau părinții care dădeau cu aspiratorul dar zgomotele scoate de aspiratoare atunci erau „the stuff of nightmares”. Bine, am deviat de la subiect cu acest intro, dar stați așa, că are sens totul, cel puțin avea când l-am conceput. Ajungem la modern times și în continuare mă bântuie problema curățeniei periodice, doar că între timp au apărut tot felul de soluții moderne care să ne facă viața mai ușoară. Iar despre una din aceste soluții vorbim chiar astăzi: Roboții aspirator, sau cum îi numim noi afectuos în acest birou, Gigeii, cu reprezentant principal astăzi în fața voastră: Roborock Saros 20. Roborock Saros 20 OK, deja știu ce o să ziceți, pare normal, nu e modelul ăla cu mânuța care-ți ridică șoseta uitată în mijlocul sufrageriei sau prototipul care urca trepte de 20jde centimetri, dar acelea sunt ceva mai nișate, cel puțin momentan. Astăzi vreau să vă prezint un Gigel, că așa am auzit să le zicem aspiratoarelor robot cu toții prin birou din cauza lui Alex, aparent normal, dar extrem de competent. Design/Construcție Să începem așadar cu designul: Saros 20 arată ca un aspirator robot normal, cum ziceam, are toți senzorii la care te-ai aștepta, tamburul de contact frontal, senzori anti cădere, o cameră frontală asistată de o lanternă LED pentru când aspiră noaptea sau în colțuri întunecate, în spate vedem contactele pentru încărcare a bateriei și zona de încărcare/descărcare a apei și prafului. Ce e nou însă este lipsa LiDAR-ului, treabă despre care vom dezbate după analiza vizuală. La numai 7.95cm înălțime, Saros 20 este gata să intre sub majoritatea canapelelor, cât să adune și cel mai greu de adunat praf. Stația lui Saros 20 poartă numele de RockDock și poate face o puzderie de lucruri. Înainte să le menționez voiam să trec în revistă faptul că Saros 20 este disponibil cu 2 astfel de dock-uri de dimensiuni diferite. De ce? Păi simplu, standul normal ocupă ceva spațiu, ca volum, deși este o stație destul de compactă în comparație cu ale competitorilor. Ei bine, există și varianta mai compactă care… stați jos?… se poate lega fix ca mașina ta de spălat, la conducta de apă și la scurgere, ca să nu mai stai niciodată să umblii să descarci apa uzată, să speli rezervoare că ai uitat apa prea mult înăuntru și s-a împuțit, știți voi. Wow, în ce lume trăim. Revenind la lucruri mai puțin ieșite din comun în materie de stații de aspirator robot, cea care vine la pachet cu Saros 20 are rezervor pentru praf, apă curată, apă murdară și detergent și știe să facă următoarele treburi: Descarcă murdăria colectată de robot și apa murdară rezultată, îți spală și sterilizează mopurile la 100 de grade, după care le usucă la 55, poate inclusiv să-și spele singur zona de contact cu acestea, usucă sacul cu murdărie ca să nu faci mucegai și-ți ține mopurile post spălare cât nu sunt folosite de aspirator. Performanță Primul lucru pe care-l observi este lipsa turetei LiDAR cu care suntem obișnuiți la majoritatea Gigeilor foarte competenți. Este fără îndoială metoda superioară de mapare a mediului înconjurător dar stați așa că Roborock a dus totul la alt nivel: StarSight Autonomous System 2.0: 3D Time of Flight + RGB Camera, știu, sună complex, dar hai să explicăm cât mai simplu. Acest StarSight Autonomous System 2.0 este posibil cel mai complex sistem de mapare inteligentă a mediului înconjurător pe care l-am văzut la un aspirator robot. El folosește o metodă nouă de scanare 3D numită Solid State LiDAR, cu transmițător Dual, prima astfel de implementare din ce am întâlnit noi, care poate prelua, sau interpreta până la 21.600 de puncte de detectare la o frecvență de 38400 de Herzi. Adică turețica aceia rotativă care ocupa ceva loc și presupunea o înălțime extra a robotului, LiDAR-ul, a primit un update gigant în materie de calitate, de 21 de ori mai potent, conform Roborock. Această tehnologie este întâlnită acum în toate sistemele avansate de prevenție anti-accident de pe mașini, iar în combinație cu tehnologia 3D Time of Flight și camera RGB, rezultă o mapare excelentă a mediului în care acționează Saros 20. Nu numai atât, dar tot ce am enumerat mai sus contribuie și la o detecție de obstacole extrem de pertinentă. Bine, în continuare tableta noastră cu husă cu mâner pe spate este confundată cu un papuc, dar sincer, dacă nu aș știi și m-aș uita de la distanță poate și eu aș face aceiași greșeală. Marginile, dar mai ales colțurile, acești dușmani ai primelor versiuni de aspiratoare robot, nu sunt neglijate de către Saros 20, atât în materie de curățare cu ajutorul periei rotative dar și în cazul spălării. Mai pe șleau, atât peria rotativă frontală se poate extinde cât să prindă colțul dar și adidasul din spate care ține mopul drept. În practică a funcționat ireproșabil, inclusiv curățând în jurul diferitelor standuri de lumini sau a diverselor alte obstacole. AdaptiLift Chassis 3.0 este numele oficial dat de Roborock pentru capabilitatea acestui aspirator robot de a urca/coborâ sau trece peste praguri de aproximativ 4.5cm dar și diferite combinații de trepte ușoare sau praguri combinate de 4.5 + 4.3cm înălțime. Absolut perfect pentru că studio-ul nostru este piperat de trasee canal cablu și diferite alte piedici. Cum face asta? Era să zic păi simplu, dar nu e chiar așa. E o combinație complexă de roți principale care pot ridica robotul
Brother P-Touch E720BT și E920BT, imprimante de etichete pentru profesioniștii din rețelistică și electricitate (short review)
Dacă ai cabluri de rețea de etichetat, panouri electrice de organizat sau dulapuri de servere care arată a haos, Brother a venit cu două unelte potrivite pentru tine. Brother P-Touch E720BT și E920BT sunt imprimante de etichetare nou-nouțe, proaspăt lansate, gândite pentru cei care lucrează cu infrastructură. Sunt pentru electricieni, instalatori de rețele, integratori de sisteme, constructori de centre de date. Nu sunt gadgeturi pentru acasă, sunt scule pentru meseriași. Îți poți da seama de asta nu doar după forma compactă dar solidă, ci și după culoarea portocalie care țipă „profesionist”. Cea mare, modelul E920BT, care de fapt nu e atât de mare, suportă etichete de până la 36mm lățime, iar cea mică, Brother P-Touch E720BT, până la 24mm. O chestie însă n-am înțeles la asta mică: de ce i-or fi pus mufă de încărcare pe micro USB? Cine mai folosește așa ceva? Până și vape-ul meu are USB-C! Sigur, primești și cablu micro USB în pachet pentru încărcare sau transfer de date, dar suntem în 2026! Conectivitate și funcții ale imprimantelor Brother P-Touch Și apropo de încărcare, da, astea sunt de teren, adică au acumulatori Li-Ion cu autonomie foarte bună. De conectat, se conectează fie prin cablu USB, pe unde se și încarcă, fie pe Bluetooth. Există și aplicație dedicată pe telefon, care se numește Pro Label Tool, disponibilă atât pe Android, cât și pe iOS, dar și soft pentru PC, numit P-Touch Editor, care îți permite să creezi etichetele. Au și cutter automat și tot ce îți trebuie ca să-ți faci treaba de meșter. Există evident benzi de foarte multe tipuri, pentru etichete câte în lună și în stele: drepte, tip steag, termocontractabile, colorate, tot ce vrei și ce nu vrei. Cele două P-Touch-uri noi nu sunt ieftine. Prețurile recomandate sunt în jur de 173 de euro pentru varianta mai mică și 440 de euro pentru E920. Dar sunt de nișă, pentru categorii profesionale care folosesc „industrial” astfel de scule. Am ales să le prezint pentru că sunt produse noi și pentru că știu sigur că în comunitatea ZonaIT există mulți oameni care practică meserii unde astfel de imprimante sunt esențiale. Nu sunt dispozitive pentru publicul larg, iar asta trebuie înțeles din start. Concluzia e simplă, dacă ești electrician, tehnician de rețele sau lucrezi cu infrastructură IT, P-Touch E720BT și E920BT sunt deja disponibile în magazine și fac ce promit. Nu sunt ieftine, dar pentru cine le folosește zilnic, sunt investiție, nu cheltuială. Pentru restul lumii, rămân niște gadgeturi care arată interesant, dar a căror achiziție este greu de justificat.
Cărți care mi-au schimbat percepția despre viață
După ce am dezbătut mai multe subiecte și cărți interesante în redacție, am zis că poate e un moment bun să vă povestesc și eu despre încă una dintre pasiunile mele. Lectura este una din metodele mele favorite de a descoperi idei și perspective noi, de a empatiza cu oameni diferiți și a-i înțelege mai bine. Știu că suntem puțini care citesc, așa cum suntem și puțini cei care ne jucăm jocuri video în România, dar am senzația că pe zi ce trece devenim tot mai importanți în lumea asta plină de superficial, artificial, gratificare rapidă, consum de dragul consumului și multe altele. Să te pierzi complet într-o lume captivantă e una, dar să rămâi blocat într-un doomscrolling infinit în timp ce îți curge o băluță în colțul gurii e cu totul alta. Și nu cred că TikTok, cu bune și cu… multe rele deopotrivă, va reuși vreodată să replice senzațiile pe care ți le dă un film bun și plin de intrigă, satisfacția că ai bătut boss-ul final dintr-un joc în care ai băgat deja peste 30 de ore sau analiza pe care ți-o declanșează un video educativ de pe Youtube, de exemplu. Aș putea să fac un rant întreg doar despre asta și despre multe altele care derivă de aici, dar atunci am sta toată ziua de vorbă. Asta o lăsăm temă pentru un alt video, eventual. Poate că Lolita Cercel se descurcă să „facă” muzică decentă, așa cum și alții se descurcă să scrie cărți mediocre cu AI, dar dacă e ceva fundamental uman pe care niciun AI nu va reuși să îl facă, acela este să livreze emoție. Storytellingul este un subiect care m-a pasionat în multe arii ale vieții mele, iar eu cred cu certitudine că Sara care se află astăzi în fața voastră nu ar fi fost aici dacă nu ar fi citit Harry Potter la vârsta potrivită. Nu că ar fi Rowling acest autor desăvârșit, dar eu cred că puterea imaginației și a curiozității, cultivată în sufletul unui copil la momentul potrivit, poate să genereze lucruri mărețe și să îi schimbe viața, dramatic, I know. Și, apropo de acest canal și de lucrurile care ne interesează aici: gaming, tehnologie, inovație. Ce este inovația dacă nu intersecția dintre curiozitate și știință? Ce sunt jocurile video, cărțile, filmele sau serialele dacă nu imaginația și viziunea creativă a unor oameni, aduse la viață și în care te poți pierde? Așa că, în spiritul celebrării acestor concepte, am zis că merge la fix să vă povestesc despre câteva dintre lecturile care mi-au schimbat percepția asupra vieții după ce le-am citit. Autobiografie: Educated Notă Goodreads: 4.46 – LINK O să încep cu Educated sau Învățare, de Tara Westover, o carte apărută în 2018, dar care va rămâne cu siguranță de actualitate mulți ani de acum încolo. Titlul este și el foarte bine ales, pentru că este mai puțin vorba despre educație, ca sistem social sau instituție de învățământ, pe cât este vorba despre educare, învățare la nivel personal. Fiind o carte autobiografică, ea urmărește copilăria autoarei într-o familie de mormoni paranoici care se pregăteau pentru apocalipsă (cam ca în stilul cultului din Far Cry 5 dacă știți). Și despre încercările prin care a trecut pentru a merge la școală. Tara a crescut alături de cei șase frați ai săi în creierii munților, complet izolată de societatea modernă și de orice interacțiune cu vreo instituție de stat, fără certificat de naștere sau documente de identificare, fără acces la spitale sau medicină, fără o educație formală și fără acces la resurse sau obiecte de igienă de bază. După o serie de întâmplări de-a dreptul traumatice, tensiunile tot mai nocive dintre ea și familia ei extremistă culminează la vârsta de 17 ani, când Tara reușește în cele din urmă să se înscrie la facultate și să evadeze pentru prima dată din mediul abuziv în care crescuse. Acolo întâlnește colegi și profesori care îi observă potențialul și o încurajează să progreseze, până când Tara reușește nu doar să recupereze decalajul față de restul colegilor ei educați, ci chiar să exceleze. În plus, ea ajunge să rupă complet legătura cu familia sa toxică și să își scrie povestea de viață în paginile acestei cărți ca reper și inspirație pentru alți oameni aflați în situații similare. Mai mult decât a fi o simplă odă pentru importanța școlii și a educației în dezvoltarea oamenilor, pe mine Educated m-a lăsat cu încă două mesaje marcante pe care le port cu mine în viața de adult până astăzi. Primul este faptul că, indiferent de mediul sau familia din care provii, poți ajunge acolo unde îți propui cu ambiție și perseverență și poți deveni propria ta persoană, uneori cu valori distincte de cele în care ai fost crescut. Însă al doilea, și poate cel mai de impact pentru mine, este faptul că putem depăși legăturile bolnăvicioase și limitative ale familiei, că puterea integrității individuale nu doar că este mai puternică chiar și decât cea a sângelui, ci chiar o depășește. Iar asta, în anumite cazuri, poate presupune până și sacrificarea relației cu cei care ți-au dat viață. Vă super-recomand cartea asta și sunt sigură că veți regăsi multe teme importante în ea, indiferent cine sunteți sau în ce moment al vieții vă aflați. Și, ca să ne și amuzăm puțin, să știți că Educated apare inclusiv în top 5 recomandări de carte ale lui Bill Gates, ceea ce este absolut ironic astăzi, având în vedere compania mai mult sau mai puțin educată pe care părea să o aibă, ca să nu zic chiar deciziile dezastruoase pe care chiar și un om învățat le poate lua. Autobiografie: In Order To Live Notă Goodreads: 4.48 – LINK O carte controversată, dar totuși marcantă a fost și „In Order To Live” de Yeonmi Park, al cărei titlu mi se pare că își pierde din impact odată tradus în limba română, unde devine „Drumul către libertate”. Tot o autobiografie, cartea spune povestea evadării lui Yeonmi din Coreea de Nord și toate
Noutățile TCL la MWC2026: telefoane și tablete NXTPAPER, ochelarii inteligenți Rayneo și alte inovații cu potențial
TCL este o marcă îndeobște recunoscută pentru televizoarele sale cu un raport excelent preț/calitate și este în top trei producători globali din acest domeniu. Dar cred că mai putini știu că pe lângă televizoare și monitoare, TCL mai fabrică și telefoane, tablete sau ochelari de realitate virtuală și augmentată. Ei bine, tehnologia de afișare NXTPAPER dezvoltata de TCL este o găselniță extrem de interesantă. Practic display-ul tradițional de telefon este regândit de TCL pentru a funcționa în mai multe feluri. E o combinație de hardware și software cu rezultate năucitoare: practic display-ul tradițional primește în primul rând un tratament anti-glare, adică o suprafață mată care înlătură reflexiile și care este categoric mai odihnitoare pentru ochi decât tratamentul glossy uzual. Apoi, afișajul însuși beneficiază de trei moduri diferite: Standard, adică afișarea tradițională a textului și imaginii pe care o întâlnești pe toate telefoanele, Paper Color, adică așa cum arată elementele de text și imagine pe o pagina tipărită color, și Ink Paper, alb/negru, așa cum arată informația într-o carte, pe hârtie. Intenția este una foarte isteață. Ne petrecem cea mai mare parte a timpului citind pe telefon, fie ca este vorba despre știri, feed-uri de Social Media, Website-uri, cărți etc. Veți spune acum ca pentru cărți există eBook Readere specializate. Uitați de ele. Sunt un consumator vorace de cărți electronice, și le-am încercat pe toate: Kindle, Boox și toate cele. Refresh-ul la eINK este atroce, rezoluția mi se pare insuficientă, indiferent de preț și marcă, sau cel puțin așa este comparat cu ce oferă ecranele standard de pe telefoane sau tablete. Dar mai ales pentru că un astfel de device este „a one trick pony”. Face un singur lucru, și cred ca toleranța mea la a căra device-uri multiple pentru diferite activități a scăzut dramatic. Vreau un singur dispozitiv și bun, iar aici este partea interesanta a ofertei TCL. Practic modelele pe care am pus mână la Mobile World și pe care vi le voi detalia imediat, sunt de fapt niște multifuncționale care acoperă mai multe scenarii simultan: ai în buzunar și un eBook Reader, dar și un telefon cu toate funcționalitățile Android la îndemână. Unul dintre modele este NXTPAPER 60 Ultra, vârful de gama al seriei de anul trecut, iar celălalt e noul NXTPAPER 70 Pro. NXTPAPER 60 Ultra și NXTPAPER 70 Pro Să le luam pe rând. 60 Ultra este un smartphone uriaș cu display de 7.2 inch, cel mai mare pe care eu unul l-am văzut vreodată pe vreun barphone tradițional. Dar faptul ca este și o semi-tabletă, face din el un eBook Reader senzațional. În momentul în care l-ai comutat pe Paper Color sau alb negru, frânge pe genunchi orice eBook Reader am avut eu vreodată. Rezoluția este excelentă, iar fluiditatea este din alta ligă față de orice eReader dedicat. Este un telefon și prin urmare la capitolul fluiditate se comportă exact așa cum te-ai aștepta. Fiind făcut din plastic și cu componente nu tocmai exagerate din punct de vedere al puterii, este și foarte subțire și ușor, prin urmare se simte îndemânos. Displayul este „La Piece de Resistance”, deși „pe hârtie” nu are cele mai impresionante specificații. Este un IPS la 120 Hz și cu o strălucire maxima de 850 de nits. Dar e perfect lizibil, stratul ala anti-glare face toți banii, iar tehnologiile de protecție a ochilor sunt stelare. Haideti să va dau și un exemplu interesant: la expoziție erau disponibili niște ochelari care filtrau frecventele luminoase în așa fel încât să scoată în evidenta lumina albastra, adică aia super obositoare pentru ochi și responsabila pentru insomnii. Ei bine, fiecare telefon pe care l-am privit prin acei ochelari, avea Blue Light cât cuprinde… cu excepția celor cu display NXTPAPER care nu aveau aproape deloc. În momentul în care comuți ecranul printr-un simplu buton aflat pe rama în modul Paper, experiența de citit este genială. Odihnitoare și totuși cu contrast, rezoluție și fluiditate excelente. Unde mai pui ca telefonul asta suporta și Stylus, daca vrei să-l folosești și pe post de agenda pentru notițe, ceea ce mi se pare ca îi extinde și mai mult funcționalitatea. Deci ai un eBook Reader veritabil, care dublează și ca agendă pentru scris de mână sau pentru schițe, și în același timp este și un telefon mai mult decât rezonabil, cu ecran imens și care face tot ce trebuie să facă un telefon. NXTPaper 60 Ultra este plastic fantastic, deci nu plătești Titan și nici măcar Aluminiu, și e și foarte rezistent, având inclusiv protecție IP68 la apă și praf. În pieptul sau bate un banal Mediatek Dimensity 7400 pe 4 nm, nici pe departe cel mai strălucit procesor, dar cu siguranță unul care rezolva fără probleme ceea ce fac cei mai multi utilizatori cu un telefon în fiecare zi. Poți derula prin Social Media până te plictisești, te poți uita la filme și seriale, poți face Office și mesagerie cat cuprinde, ba poți să te și joci la setări grafice un pic mai slabe, ceea ce oricum este irelevant pe un display de telefon. Toate modelele dispun de 12GB RAM și versiuni de stocare de 256 sau 512Giga. Nici camerele nu sunt pârâciuni, pentru ca telefonul se lauda cu 2 senzori de 50MP, unul pe principala de 24mm cu f1/1.8 și stabilizare optica, și celălalt pe obiectivul telefoto periscop de 71mm, ce să vezi, și el stabilizat optic. Pozele nu arată rău deloc, chiar daca nu sunt on par cu ce oferă iPhone 17 Pro sau S26 Ultra Dar sunt decente într-o lume în care probabil 99% dintre utilizatori pozează cu telefonul lista de la întreținere, pisica, câinele și copii în vacanta. Iar la acest setup se mai adaugă un ultrawide inutil de 8MP și o foarte utila camera frontala de 32MP. Sunetul este stereo și dimensiunea generoasă a carcasei permite probabil niște difuzoare mai mari, pentru ca telefonul nu se aude rău deloc iar bateria de 5200 de mAh ce se încarcă la 33W pe fir, grație procesorului frugal și ecranului care nu exagerează cu brightness-ul, bateria