Etichetă: Altele

Cărți Fantasy cu liste lungi de TRIGGER sau CONTENT Warnings!

Dacă tot e vară și soare afară, dacă ați mai urmărit un pic din materialele sau clipurile mele de pe Youtube, știți deja că eu iubesc contrastele, așa că am zis să vin cu niște recomandări de fantasy întunecat, misterios și… nu tocmai vesel. Nu sunt chiar lecturile clasice de pe prosopul de plajă, e adevărat, dar cred că dacă ai crescut cu literatură fantasy, cu autori grei precum Tolkien, Sanderson, Hobb, Martin sau chiar Pratchett, s-ar putea să te entuziasmeze mai tare perioada asta să descoperi ce a mai apărut în fantasy-ul modern, în lansările din ultimii 5-7 ani, să zicem, ce autori mișto duc mai departe torța fantasy-ului de altă dată în ziua de azi. Și apropo de ce se mai întâmplă nou în ziua de azi în fantasy sau în literatură în general, o să încep articolul ăsta cu un mare hot take care îmi stă pe limbă deja de mai multă vreme decât gustul de pepene. Și anume: Am o aversiune totală pentru tot ce înseamnă content și trigger warnings în literatură și eu nu cred că ar trebui să existe așa ceva. Nu știu dacă ați auzit, dar de ani buni se poartă o dezbatere interminabilă despre transparența și responsabilitatea pe care autorii ar trebui să o aibă față de cititorii lor, în special cei puternic sensibilizați de diverse subiecte/experiențe. Ei bine, această dezbatere a dus la o serie de schimbări sau de inițiative în comunitatea internațională de cititori, precum: apariția unor agregatoare de trigger sau content warnings (exemple aici si aici), un fel de Wikipedia al avertismentelor de conținut, unde cititorii pot intra să verifice dacă cartea pe care urmează să o achiziționeze conține vreo întâmplare sau idee care nu le-ar plăcea, gen că poate moare vreun câine la un moment dat (pe bune, nu era o glumă) apariția unor secțiuni de content warning pe paginile cărților din agregatoarele online, cum este de exemplu StoryGraph, adică niște secțiuni de avertisment realizate direct cu inputul cititorilor, unde fiecare dintre ei vine și completează cu informații după ce au citit cartea respectivă modificarea recenziilor de carte astfel încât să includă și content warnings și, partea cea mai enervantă, să evalueze cartea în funcție de aceste warninguri, dacă există, dacă nu, dacă sunt multe, dacă sunt prea prezente și tot așa și, nu în cele din urmă, includerea acestor avertismentele de conținut pe prima pagină a cărții. Nu știu câți dintre voi ați dat peste ele, mai ales dacă preferați să citiți traducerile în limba română, unde din câte știu eu nu prea apar, însă pot să vă confirm că, mai nou, în multe dintre primele ediții publicate ale cărților, care de cele mai multe ori sunt versiunile în engleză de US sau UK, prima pagină este negreșit… cea de avertismente de conținut. Evident, chestia asta se practică în special acolo unde vorbim despre conținut ceva mai extrem, cum sunt de exemplu cărțile horror cu mult gore sau teme foarte puternice, dar le puteți întâlni lejer și în cărți obișnuite de ficțiune, în fantasy, în special grim dark, sau chiar în anumite cărți romance. Avertismentele de conținut au fost gândite din empatie pentru cititorii vulnerabili, ca oamenii să nu aibă de-a face cu idei sau experiențe care să îi tulbure, să le strice ziua sau să îi transporte în niște amintiri traumatice. Și, dintr-un considerent mai pragmatic, au apărut și ca o modalitate de a-i ajuta pe cititori să facă niște alegeri mai bune de cumpărare, că și-așa nu-s chiar mulți și cam tind să se ia după coperte, și alea tot mai proaste, și să se frustreze că nu le-a plăcut povestea. Deci, pe scurt, scopul lor este să minimizeze până la absolut nivelul de disconfort, fie el emoțional, psihologic sau chiar financiar, al cititorilor. Opinia mea este că ele fac mai mult rău ferind oamenii de aceste disconforturi și că au ajuns să fie mai degrabă o formă de uniformizare, și, din păcate, chiar infantilizare a conținutului decât un mod benefic și responsabil de exprimare a empatiei sau respectului față de cititor. Vă spun sincer că am avut o discuție inclusiv cu un psiholog despre chestia asta, atât de tare m-a prins subiectul. Dacă avem vreun psiholog care se uită la acest video, îl sau o rog să urmărească până la capăt și să ne lase tuturor un comentariu cu o părere cât mai avizată pe subiect pentru că mi se pare un topic extrem de relevant azi. Vă explic imediat și de ce urăsc cu ardoare trigger warningurile, dar înainte de asta, ca să înțelegeți la ce mă refer, hai să vă dau și niște exemple de avertismente de conținut. Avem, de exemplu, la categoria de conținut grafic: violență, moarte și doliu. Și, mai moderat așa, niște război, xenofobie, răni, alcool, moartea unui părinte (minor, știu) și niște sânge. Ghici ce! Tocmai ai citit Stăpânul Inelelor, prima carte. Mai am niște exemple. Violență, moarte, război, moartea unui părinte, dar și a unui copil, un pic de pedofilie, niște sclavie minoră și un viol neimportant. Cam la asta s-a rezumat, în avertismente, „Dune” de Frank Herbert. Chiar că era neimportant violul ăla pentru că n-am nicio idee unde naiba apărea în carte chestia asta, dar sigur e menționat sau sugerat pe undeva. Sau, preferata mea: moartea unui copil, suicid, moarte, la care se adaugă alcoolism, niște insulte rasiale și rasism, un pic de doliu peste care mai bei un pahar de alcool și te gândești la abandon. Ei bine, tocmai ai citit „Micul Prinț”, probabil una din cele mai frumoase și inocente povești pentru copii și adulți deopotrivă. Nici nu vreau să mă gândesc ce o să apară la o lucrare precum Game of Thrones, o serie extrem de iubită și populară, sau The Witcher de exemplu. Și acum o să ziceți „Sara, nu stă nimeni să izoleze avertismentele de restul cărții, lumea citește descrierea de pe spate”… oh boy do I have news for you, bine ați venit în anul 2026, și eu

007 First Light – O experiență foarte BOND-tastică (review)

Mi-era dor de un joc cu spioni și de mult timp nu am mai avut un James Bond care chiar să mă intereseze. Și nu mă refer aici la tentativele stângace de a mulge numele francizei sau succesul unui film proaspăt lansat doar ca să facă o poveste aproape identică și lipsită de creativitate, în care tu ești fix actorul din film, cu tot cu vocea lui la pachet. Nu, eu personal nu voiam așa ceva. Ce aștept de la un joc care vrea să fie plasat în universul James Bond este o poveste captivantă, cu spioni, în care nu sunt reprodus fix actorul din filmul cel mai recent și nu joc o poveste similară cu cea de pe ecran. Ce sens mai are? Mă duc la film, îl văd și gata. Nu, vreau ceva separat, o reinterpretare sau o poveste scrisă în stilul Bond, care să mă facă să vreau să intru în pielea spionului britanic, să descopăr misterul, să prind răufăcătorul și să pătrund în miezul celei mai recente conspirații care ar putea duce la eradicarea unui oraș sau a unui status quo. Și recunosc că m-am bucurat când am văzut că se ocupă IO Interactive de viitorul joc Bond, chiar dacă experiența lor era, în mare, în alte francize. Cred că toată lumea din online, după ce a văzut toate trailerele și gameplay-ul pre-lansare pentru 007: First Light, a făcut asocierea asta din prima, pentru că a fost foarte la îndemână: Hitman cu Uncharted. Și da, reflectă cumva feel-ul jocului, pentru că ai bucăți în care trebuie să te furișezi mai ceva ca în Hitman, dar ai în același timp secțiuni de explorare și de cățărare tipice Uncharted. Deci este un mix bun între cele două francize și recunosc că mă așteptam ca anumite tehnici în care sunt deja experți cei de la IO Interactive să fie prezente și în First Light. Dar nu este excesiv; jocul nu este un Hitman îmbrăcat mai lejer și asta este o diferențiere importantă de făcut din start. First Light nu îți dă pe mână agentul infailibil de la început. Îl joci pe un James Bond de 26 de ani (jucat de Patrick Gibson), un fost pilot din Royal Navy, impulsiv și pe alocuri imprudent, grăbit. Scenariul (scris de Michael Vogt, cel din spatele trilogiei Hitman) se simte mai aproape de realismul din Casino Royale și de romanele lui Ian Fleming. Este o poveste de origine bine construită, unde chiar simți că Bond „își câștigă numărul”. Apropierea asta de Casino Royale, adică James Bond-ul lui Daniel Craig, mă bucură tare pe mine personal, pentru că acest stil îmi place mai mult decât versiunile din trecut. OK, James Bond era spionul ăla carismatic, care avea întotdeauna la el cele mai bune replici și cele mai bune mișcări, dar mie personal mi se părea prea implauzibil. Eu întotdeauna am rezonat mai mult cu James Bond-ul modern, mai vulnerabil, mai la limita supraviețuirii. Știu că mulți dintre voi nu veți fi de acord și îmi asum contrazicerile care vor veni în comentarii, și asta e ok. Acest stil este mai potrivit în contextul unui James Bond tânăr, care încă nu are experiența pe care o avea Sean Connery sau Roger Moore. Săracul abia a ieșit din training și deja ia parte la situații necunoscute, este aruncat în conspirații puternic dezvoltate și trebuie cumva să deslușească toate misterele care i se pun în brațe. În ecuația aceasta a unui James Bond necizelat, netrecut prin viață, intră supporting cast-ul, cap de serie fiind Greenway, care mi se pare că e exact ce trebuie ca să te ducă la următorul nivel al spionajului. Este un personaj secundar bine conturat; Greenway joacă rolul mentorului care trebuie să te țină în frâu, să-ți tempereze toate reacțiile și să te învețe, pe cât posibil, tehnici care în viitor vor fi esențiale în cariera ta de spion din seria 00. Doar că și Greenway este om, are și el piticii lui pe creier și trecutul lui, după cum vei afla pe parcurs. Problema e că, deși campania îți ia în jur de 14-18 ore, actul final pare comprimat, poate ușor grăbit. Relațiile dintre Bond și personajele secundare importante nu au timp să respire – iar aici mă gândesc fix la Greenway sau la Isola. Trecerea de la stadiul de recrut la cel de spion global se face mult prea repede în ultimele capitole, iar impactul emoțional are de suferit. Pedala de accelerație a fost apăsată către finalul jocului mai ceva ca în filmele alea care țin două ore și, când mai ai 15 minute din film, îți dai seama că nu mai au timp să închidă toate firele narative, așa că o să ai textul acela enervant la final care-ți zice că totul e bine și ce a mai făcut fiecare personaj. Sincer, în ultima oră a jocului am fost convins că o vor lăsa într-un cliffhanger imens pentru următorul joc, dar cumva o scot la liman. Finalul este rewarding și da, bineînțeles că rămâne un semn de întrebare pentru o continuare, ceea ce este cumva standard pentru James Bond. Să fiu sincer, fără să dau prea multe spoilere, mi s-a părut destul de bine atinsă partea cu AI a poveștii. Cumva, IO Interactive au lovit într-o rană destul de deschisă în prezent, aceasta a implementării AI-ului oriunde și în orice domeniu. Îmi place alegerea și face jocul să rezoneze și mai mult cu perioada în care trăim. Mai mult nu zic. Nu vom detalia nici despre bad guys, sunt ok conturați, nu extrem de memorabili însă dar suficienți cât să te țină prins în atmosfera jocului, iar asta e mai greu de făcut decât pare. Atât cu povestea, să continuăm cu jocul în sine, cum se simte, cum se joacă. Deși sunt destule momente în care jocul te lasă să abordezi diferit anumite misiuni, atât prin traseul ales pentru a ajunge la destinație, cât și prin modul în care ori te furișezi, ori furi, ori convingi lumea să te

Lenovo Yoga All In One PC – Birou curat, minimalist fără păianjen de cabluri sau sacrificii în performanță (review)

Munca de la birou a fost întotdeauna un challenge, un compromis dacă vreți. O luptă între portabilitate versus putere de calcul. Nu ai cum să ai aceiași portabilitate ca un laptop și aceiași putere de calcul și dimensiunile ecranului ca un PC. Și despre asta vreau să vorbim astăzi. Pentru că nu ai întotdeauna cel mai masiv spațiu disponibil în care să se scalde angajații, iar dacă faci pentru fiecare ditai PC-ul plus monitoare și ce mai au nevoie, ajungi să te înghesui destul de mult. Și mai ai angajații care nu au maximă nevoie de cel mai puternic și potent sistem pentru că vor sta pe Excel și Word toată viața lor, maxim cu niște light browsing așa pe ascuns, să vadă cel mai nou episod din Clarkson’s Farm sau ceva. Asta a fost raționamentul care a dus la alegerea cea mai la-ndemână pentru toată lumea, laptopurile. Este un compromis, asta e clar, pentru că, oricât de mare ar fi un laptop, nu mai ai toată suprafața de vizionare asigurată de monitoarele mari de 24, 27, 32 de inchi și nici confortul perifericelor dedicate. Bine, toate acestea le poți atașa ulterior la respectivul laptop, cu ajutorul unor dock-uri, dongle-uri sau prin oricare altă metodă disponibilă, în cazul în care nu ai din start toate porturile necesare direct în laptop. Dar după revii la prima probemă, toate ocupă ceva spațiu pe respectivul birou, iar dacă începi cu monitoare externe și periferice plus naiba mai știe ce, atunci minimizezi beneficiul portabilității și a volumului ocupat oferit de laptopuri. Plus, cel mai mare avantaj, poți lua laptopul cu tine acasă, sau pe plajă sau cine mai știe unde ca să poți să participi la meetingul ăla blanao de Teams. Dar dacă există o soluție și mai bună, care cumva împacă ambele tabere într-o anumită măsură. Că na, e vorba de un compromis la urma urmei, cum ziceam și adineauri. Ei bine, o astfel de încercare este un sistem All in One, adică ai în esență un monitor mare, de 27 sau mai mult, peste care s-au piperat componente hardware ca să fie un sistem dintr-o bucată, de aici și numele, all-in-one. Munca la birou mi-a fost cel mai la-ndemână exemplu dat aici, dar acest raționament se poate aplica la fel de bine și la biroul de acasă în cazul în care nu ai cel mai mare birou din lume sau vrei să ai un volum ocupat cât mai mic din varii motive. Sau poate ești student și te lovești de constrângerile camerelor de cămin absolut minione. Știți voi ce vreau să zic și cu siguranță puteți extrapola peste exemplele date de mine ca să vedeți utilitatea unui dispozitiv de tip All-In-One. Conceptual vorbind, când zici All-in-One, gândul tuturor zboară instant la iMac-ul celor de la Apple. Ei au dictat practic regulile acestui format de desktop dintr-o bucată, transformându-l într-un obiect de statut pentru birourile minimaliste. Ei bine, acest LENOVO Yoga All in One PC este, în esență, răspunsul direct și echivalentul din lumea Windows pentru conceptul celor de la Apple. Este acea alternativă pe care o așteptau cei care vor estetica curată din Cupertino, dar nu vor să renunțe la libertatea sistemului de operare de la Microsoft. Asta ca să facem o trecere foarte finuță către subiectul clipului de astăzi, cel de pe masa de operație, acest finuț LENOVO Yoga All in One PC. Design/Construcție Sistemul All-in-One (AIO) de la Lenovo, în nuanța Luna Gray, vine cu un design elegant și un aspect premium susținut de carcasă metalică. Cu dimensiuni de 56.6 x 61 x 23.6 cm, acesta ocupă un spațiu similar cu cel al unui monitor de 27 de inci cu raport de aspect 16:9. Singurul lucru care-l trădează că este ceva mai mult de atât este lățimea brațului acestui monitor, dar ajungem și acolo imediat. Suportul integrat permite ajustarea pe înălțime, cu 70 mm, rotirea stil pivot sau pivotare laterală și înclinarea ecranului de la -10 până la +5 grade, ceea ce înseamnă că poți găsi extrem de ușor poziția perfectă pentru tine într-o plajă foarte largă de potențiale mișcări ale acestui monitor. Deși piciorul de susținere este fix și nu permite montarea pe un braț VESA, flexibilitatea excelentă a reglajelor compensează complet acest minus. Acum sincer, din moment ce tot hardware-ul este în brațul sistemului All in One, dacă vrei să-l montezi pe un braț multi-monitor, e împotriva naturii dispozitivului. Îi negi fix sensul, de ce nu ți-ai cumpărat doar un simplu monitor atunci? Revenind, componentele nu sunt în carcasa monitorului în sine, ci în braț, ceea ce explică de ce ecranul este mult mai subțire decât cel al unui All-in-One obișnuit. Fantele de aerisire care înconjoară partea superioară, rotunjită a suportului, se ocupă de răcirea sistemului. Un aspect cu adevărat impresionant este că PC-ul a rămas foarte silențios, chiar și în timpul testelor intense de performanță. Toate porturile sunt amplasate direct pe suportul monitorului, fiind mult mai accesibile decât cele poziționate sub ecran, așa cum se întâmplă la majoritatea sistemelor All-in-One. Pe marginea stângă se află un port USB Type-A, un port USB Type-C și o mufă jack pentru căști. Pe partea din spate găsim o intrare HDMI (care îți permite să folosești PC-ul și ca monitor secundar), încă un port USB Type-C, alte două porturi USB Type-A, o mufă Ethernet și o ieșire HDMI capabilă să transmită semnal 4K la 60Hz. Toate porturile USB suportă viteze de transfer rapide, de până la 10Gbps. Alimentarea se face printr-un adaptor extern compact, similar cu cel al unui laptop. Butoanele de control sunt plasate tot pe suport: pe marginea dreaptă avem butonul de pornire, joystick-ul pentru setările ecranului (OSD) și comutatorul fizic pentru oprirea camerei web, iar pe marginea stângă se află butonul pentru schimbarea modului de afișare. Greutatea acestui All-in-One Yoga este de aproximativ 7.5 KG, mai mult decât acceptabil pentru un astfel de dispozitiv. A da, puncte bonus, pentru că baza acestui All-in-One Yoga este și pad de încărcare Wireless pentru telefoane, ceasuri, căști, ce vreți. A

Brother MFC-L8730CDW, urmașul unui adevărat cal de povară (hands-on)

Noua serie de imprimante laser color ale japonezilor include și Brother MFC-L8730CDW, modelul care îi urmează popularului MFC-L8690CDW. Potrivit reprezentanților companiei, acesta a fost cel mai bine vândut multifuncțional laser Brother și unul dintre cele mai populare modele de pe piața din România. Pe scurt, un adevărat cal de povară pentru birouri. Brother MFC-L8730CDW păstrează aceeași rețetă, dar o aduce la nivelul cerințelor actuale. Pe scurt, imprimă, copiază, scanează, trimite faxuri, fiind un model complet, construit pentru echipe de lucru și volume mari. Brother MFC-L8730CDW, specificații și caracteristici MFC-L8730CDW imprimă și copiază cu până la 31 de pagini A4 pe minut (color și alb-negru), la fel ca toată gama. Motoarele sunt aceleași, doar carcasa și câteva funcții diferă. Primul print iese în 9,9 secunde, iar rezoluția maximă este de 2400 x 600 dpi. Ciclul lunar maxim e de 60.000 de pagini, cu un volum recomandat de până la 5.000, adică o marjă confortabilă pentru un birou harnic. În partea de sus are un alimentator automat de documente cu o capacitate de 80 de coli. Scanerul poate prelua ambele fețe ale documentului într-o singură trecere și ajunge la 56 ipm în modul duplex. Lista de dotări include și imprimare automată față-verso, fax, cititor NFC, Wi-Fi dual-band, Gigabit Ethernet, USB și compatibilitate cu Brother Mobile Connect, Apple AirPrint și Mopria. Sertarul principal primește 250 de coli, iar tava multifuncțională încă 50. Poți da comenzi și controla imprimanta printr-un ecran tactil color de 8,8 cm, adică 3,5 inch. Este suficient pentru operațiunile obișnuite, dar pare destul de mic pentru o imprimantă atât de bine echipată. Mai ales după ce vezi display-ul de 7 inch al modelului MFC-L8970CDW. În practică, MFC-L8730CDW este varianta pentru cei care vor aproape toate funcțiile vârfului de gamă, dar nu au nevoie de ecranul mare. Dacă diferența dintre cele două modele rămâne în jurul valorii de 70 de euro, alegerea devine mai complicată. Pentru o singură imprimantă, MFC-L8970CDW pare greu de refuzat dar pentru o companie care cumpără zece, douăzeci sau mai multe zeci de unități, cei 70 de euro economisiți la fiecare unitate chiar contează. Pe scurt, dacă achiziționezi multe imprimante, 8730 e alegerea logică. Dacă iei o singură unitate, mai pune 70 euro și ia 8970. Pe lângă echipa noastră uzuală de tocilari, colaborăm punctual cu diverși redactori și freelanceri la fel de pasionați ca și noi în ceea ce privește jocurile, gadget-urile și tehnologia, în general. Materialele scrise de aceștia sunt marcate cu denumirea Contributors și sunt evaluate cu atenție, pentru a ne asigura că vă oferim informații corecte și conținut de calitate, la standardele Zonei.

Practici murdare în gaming (Opinie Sara & Alex)

Dacă în ultimul meu clip de pe Youtube mă plângeam de felul în care sunt adaptate anumite IP-uri, astăzi l-am cooptat și pe colegul meu, Alex, să povestim împreună despre unele dintre cele mai murdare practici din industria de gaming care ne enervează maxim, dar și câteva aspecte mai subiective care nu ne pică tocmai bine atunci când ne jucăm câte ceva. Nu facem acest clip ca să vă încurajăm să ridicăm furcile împreună, deși, dacă ar fi să ne întrebați pe noi, cred că stăm ca pe ace de câțiva ani încoace pentru că deja am ajuns să ne așteptăm la ce e mai rău. Și nu facem clipul nici ca să ne vărsăm nervii, ci mai degrabă ca să vă reamintim că, unele dintre cele mai minore sau deja obișnuite lucruri cu care interacționăm uneori în jocuri video, e foarte posibil să aibă în spate un pic de reavoință sau de interes necurat la mijloc. De asta e bine întotdeauna să fim conștienți, chiar dacă alegem să le tolerăm în cele din urmă. Așa că îi dau legătura lui Alex pentru unul dintre cele mai comune, dar printre cele mai murdare tactici de pe listă esteee… Alex: Early access! Puține lucruri mă enervează mai tare decât practica asta de lansări Early Access în jocuri. Dacă nu știți la ce mă refer, dezvoltatorii și distribuitorii au început să lanseze jocuri în stadii similare cu alpha sau beta de dezvoltare, în ideea că poate vrei să te bucuri mai devreme de ele. Problema e că, fiind neterminate, au o tonă de probleme, ba de stabilitate, ba au conținut inaccesibil, ba mecanici nu funcționează sau lipsesc cu desăvârșire, jocul crapă etc, dar tu, jucătorul, adesea plătești prețul integral sau APROAPE integral ca să fii beta tester sau Quality Assurance pentru joc. Mă scuzați pe mine dacă mă aștept să nu fac asta? Și de fiecare dată când te frustrează maxim faptul că nu merge ceva ești lovit de „E early access Bro, nu poți să ai pretenții” emm.. ba cam pot să am pretenții când banii sunt plătiți. Dacă era early access gratuit atunci nu aveam voie să mă supăr, era ceva asumat. Nu mă duc la film să văd o versiune neterminată a următorului Dune ca să-mi dau cu părerea ce culoare de pantofi să aibă și cât de mult nisip e potrivit. Bine, n-o să mint, mi-ar plăcea să ajung să conteze atât de mult inputul meu, dar nu asta era ideea. Sau poate exemplul cu filmul vi se pare exagerat, poate să vină gilette la tine să-ți vândă cel mai nou aparat al lor, în stil Early Access, e încă în dezvoltare, zi-ne și nouă când te tai, gen, dar plătești la fel de mult pe el ca pe produsul finit. Sunt sigur că sunt situații când un studio mic are nevoie de extra bani ca să-și finanțeze restul dezvoltării și practic se împrumută la gamerii care ar fi clienții finali ai jocului, cu asta sunt ok, doar că ceea ce trebuia să fie o practică nișată s-a extins mult prea mult stricând imaginea și scopul inițial al ei pentru că a ajuns un mare cash grab. Să vorbim despre Star Citizen? Sau Tarkov care a stat aproape 10 ani în Early Access? Tot ceva stil early access e și plata a 20 sau 30 de euro ca să joci jocul în weekendul înaintea lansării. Asta mi se pare o nesimțire maximă. Pui lansarea jocului duminică sau luni seara șiii… dacă plătești încă 30 de euro poți beneficia de 3 zile early access, ca să-l joci de vineri seara, adică tot weekendul dinainte. La fix cât să impulsioneze baza de potențiali clienți care se joacă doar în weekend, în ideea că dacă nu dau ăia 30 de euro extra, mai au de așteptat o săptămână de fapt, până la următorul weekend ca să se poată bucura de joc. Orice ca să mai stoarcă niște bani, iar practica asta de joacă jocul cu 2-3 zile mai devreme decât restul lumii o pot tolera în general, dar mi se pare absolut urâtă când e poziționată așa. Sara: Gambling mascat în jocuri Pe o scară de la 0 la noroi în ratingul practicilor murdare din gaming, cu care aproape că ne-am și obișnuit deja, undeva adânc înfiptă în nămol se află și practica gamblingului mascat. Nici măcar nu vorbesc despre păcănelele random care mai apar în anumite jocuri, măcar alea sunt cât se poate de „pe față”, ci despre alea la care deja e mai sofisticat sistemul de „surprise mechanics” cum a încercat EA să le spună, adică ideea de loot box-uri. Pentru cine nu știe, loot box-urile sunt orice fel de mecanism bazat pe algoritmi de probabilitate (adică noroc) pentru care tu plătești, bani reali sau virtuali, să obții anumite item-uri, upgrade-uri, skin-uri sau orice fel de avantaje sau extra resurse în jocuri. Iar ele nu trebuie neapărat să apară chiar sub forma de „box”-uri în jocuri, adică de cutii sau cufere pe care trebuie să le deschizi, ci pot lua o sumedenie de alte forme vizuale și conceptuale, atâta timp cât sistemul rămâne același: plătești ceva pentru o șansă de 0,0x% ca să câștigi altceva. Evident că dacă plătești cu bani reali, chiar dacă a trebuit să achiziționezi bundle-uri de gem-uri în joc sau mai știu eu ce, situația e mult mai gravă decât dacă ar fi trebuit să farmezi gem-urile acelea în joc, însă psihologic și structural, principiul din spatele loot box-urilor este același cu cel al jocurilor de noroc. Avem suficiente materiale care analizează pe larg relația dintre ideea de șansă și de potențial de câștig cu efectele psihologice și chimice declanșate în creierul uman pentru a ne explica întocmai cât de negative sunt jocurile de noroc în general. Cred că cel mai puternic exemplu la această categorie este clar CS:GO, CS2 sau cum s-o mai numi și, desigur, FIFA, unde „box”-urile iau forma pachetelor de cartonașe cu fotbaliști celebri. Jucătorii cumpără cu bani reali niște

Brother DCP-L8630CDW, multifuncționalul care păstrează esențialul (hands-on)

Noua generație de imprimante laser color Brother este construită pe aceeași platformă hardware, iar diferențele dintre modele țin mai degrabă de dotări decât de funcțiile principale. După modelul Brother MFC-L8970CDW, a venit momentul să coborâm o treaptă în gamă și să vedem ce oferă Brother DCP-L8630CDW, varianta entry-level din seria de multifuncționale color A4. Prima diferență se observă chiar din numele imprimantei. Prefixul DCP înseamnă că acest model nu include funcție fax, spre deosebire de seria MFC. În 2026 pare o caracteristică aproape exotică, dar există încă industrii și piețe unde faxul este utilizat zilnic, iar Brother continuă să ofere variante pentru toate nevoile. Brother DCP-L8630CDW, caracteristici imprimare, scanare și ecran Vestea bună este că noul model nu a făcut compromisuri la imprimare. Brother DCP-L8630CDW imprimă până la 31 de pagini pe minut, atât monocrom, cât și color, exact ca modelele mai scumpe din aceeași familie. Imprimarea față-verso automată ajunge la 20 de fețe (sides) pe minut, iar prima pagină este gata în mai puțin de 10 secunde. Rezoluția maximă de imprimare este de 2.400 × 600 dpi, iar suportul pentru limbaje precum PCL6, BR-Script3 și PDF 2.0 îl face ușor de integrat în infrastructurile IT din companii. Una dintre diferențele importante față de modelele superioare apare la partea de scanare. Brother DCP-L8630CDW scanează simplex cu până la 28 de imagini pe minut, fără scanare duplex automată. Pentru un birou obișnuit sau un IMM, această limitare va fi rareori o problemă, însă departamentele care digitalizează zilnic volume mari de documente vor simți diferența. În schimb, Brother păstrează un alimentator automat de documente (ADF) de 80 de coli, suficient pentru majoritatea fluxurilor de lucru fără intervenții dese din partea utilizatorului. Și ecranul a fost simplificat. În locul celui întâlnit pe modelele premium, Brother DCP-L8630CDW utilizează un touchscreen color de 8,8 cm (3,5 inch). Acesta este mai compact, dar interfața rămâne aceeași și permite acces rapid la funcțiile principale, copiere sau scanare și configurarea rețelei. Conectivitate extinsă și funcții moderne Chiar dacă este modelul de bază al seriei, multifuncționalul suportă USB, Gigabit Ethernet și Wi-Fi dual-band (2,4 și 5 GHz), ceea ce îl face ușor de integrat în aproape orice rețea de birou. Brother oferă și compatibilitate cu numeroase soluții de management al documentelor și fluxurilor de lucru, inclusiv platforme precum Tungsten Automation sau YSoft, iar memoria internă de 512 MB și procesorul de 1.200 MHz sunt suficiente pentru procesarea rapidă a documentelor complexe. Capacitatea standard de alimentare este de 250 de coli, dar poate fi extinsă până la 750 de coli, iar tava multifuncțională de 50 de coli permite utilizarea plicurilor, etichetelor sau a altor tipuri speciale de hârtie. Primele impresii Brother DCP-L8630CDW păstrează performanța de imprimare și conectivitatea modelelor mai scumpe, dar renunță la funcțiile pe care multe birouri nu le folosesc zilnic. Scanarea este ceva mai lentă, ecranul este mai mic, iar faxul lipsește complet, însă viteza de imprimare, fiabilitatea și posibilitățile de extindere rămân la un nivel foarte bun. Pentru un birou mic sau mediu care are nevoie în primul rând de un multifuncțional color rapid și robust, și nu vrea să plătească dotări pe care nu le folosește, DCP-L8630CDW pare una dintre cele mai echilibrate opțiuni din noua gamă Brother.

MOVA Z60 Ultra Roller Complete – O abordare diferită dar oare la fel de eficientă? (review)

Să fim sinceri: câți dintre noi nu am visat măcar o dată ca treburile casnice să se facă singure, printr-o simplă apăsare de buton? Într-o lume în care timpul a devenit cea mai prețioasă resursă, curățenia de weekend, de fapt curățenia în general, a trecut rapid de la o necesitate la o corvoadă pe care o amânăm cât de mult putem. Aici intervine MOVA Z60 Ultra Roller Complete și magia tehnologiei moderne. De ce să pierzi o oră din viață dând cu mătura sau plimbând mopul pe gresie, când poți lăsa un aspirator robot să facă asta în locul tău? Aspiratoarele robot nu mai sunt de mult doar niște jucării scumpe care dau haotic cu capul, a se citi tamburul, de mobilă, nu nu. ele au devenit adevărați manageri ai curățeniei din locuințele noastre. Cel mai mare beneficiu pe care îl aduc nu este doar podeaua curată, ci mai degrabă liniștea mentală. Ideea că poți pleca la birou, la cumpărături sau pur și simplu să te relaxezi pe canapea la un film sau să te joci la PC, în timp ce ajutorul robotic îți aspiră covoarele și îți spală parchetul, este definiția pură a confortului modern. Practic, cumperi timp liber și scapi de una dintre cele mai plictisitoare activități de prin casă. Însă, ca orice pasionat de tech, cu cât vrei mai multă automatizare și mai puțin efort din partea ta, cu atât devii mai pretențios. Vrei ca robotul nu doar să adune praful, ci să spele eficient, să nu lase dâre, să știe singur când să-și curețe lavetele și să nu te oblige pe tine să-i porți de grijă la fiecare colț de cameră, că nu ai rezolvat nimic. Exact această căutare a confortului absolut și a independenței totale a robotului m-a făcut să-mi pun câteva întrebări serioase de-a lungul timpului. Primul aspirator robot disponibil pe piață nu a fost Roomba, știu că vă așteptați cu toții să zic asta, nu, primul a fost Electrolux Trilobite, demonstrat încă de prin 1996 dar care a ajuns la consumatori abia în 2001. Era mare, greoi, scump ca naiba, nu aspira pe margini și avea un sistem de navigație complex care dădea ceva failuri, chiar dacă bazat pe senzori și radar plus acel tambur clasic cu care suntem obișnuiți la absolut toate aspiratoarele. Ca să vă faceți o idee cât de scump.. era cam 2000 de dolari nou, ceea ce raportat la prețurile de azi l-ar face cel mai scump Gigel ever. Următorul pe listă, apărut un an mai târziu, este cel de care știm cu toții: Roomba Intelligent Floorvac. Acest aspirator considerabil mai mic ca înălțime, aproape de 10 ori mai ieftin, mai simplu, a rupt piața în 2 și a născut gigantul care a fost iRobot. În primii ani de existență ai aspiratoarelor cam toate modelele erau similare, ai tamburul frontal de care se folosesc în navigație pentru a se „lovi” de chestii, absorbind impactul, poți avea senzori pe lateral dar nu sunt încă obligatorii. Patternul aspirării era aproape complet aleatoriu, dar măcar nimereau până la urmă singuri înapoi la încărcător. Aveai în general o perie rotativă care direcționează murdăria sau resturile către peria principală. Aceasta din urmă este simplă sau duală, în funcție de model. Și bineînțeles un motoraș care dă puterea de aspirare. Cam atât. A venit anul 2010 și deja vorbim de aspiratoare ceva mai smart. Poziționarea în spațiu a aspiratoarelor este mai bună în această perioadă în urma popularizării sistemelor care se folosesc de laser sau LiDAR dar și a celor care se foloseau de camere țintite la tavan. Încep să aibe sens pattern-urile de curățare. O curățare mai eficientă înseamnă și baterie mai puțină consumată, deci o suprafață mai mare acoperită per ciclu. Tot în 2010 a început revoluția 2in1, adică aspiratoare care știau să dea și cu mopul. Bine, dar cu mopul e generos spus acum, dar pentru acea perioadă era un adevărat nice to have. Cum funcționau? Păi anumite modele aveau un mic rezervor atașat în care puneai apă (Da, tu, manual turnai apă în respectivul rezervor), apă pe care o picurau printr-o lavetă atașată de fundul aspiratorului. Iar moppingul era de fapt cum își târa respectivul aspirator fundul pe podea. Și da, știu mișto-urile, e exact ce face cățelul tău când vrea să se scarpine sau să se șteargă cu ajutorul covorului. În mod evident, fiind prima încercare, are ceva dezavantaje. Primul ar fi saturarea lavetei. Dacă adunau destulă murdărie sau apă, primele versiuni de robot nu știau să-ți spună că e cârpa murdară sau prea plină de apă și nu aveau stand unde să se întoarcă să o curețe. Și nici nu opreau picurarea, deci ce se întâmpla era că lăsau dâre murdare sau răspândeau prea multă apă prin casă. De asemenea, robotul nu știa să își ridice mopul. Dacă aveai covoare în casă, trebuia să blochezi accesul robotului în acele zone, altfel trecea peste ele cu laveta udă. Dezavantajele au început să dispară treptat, au apărut sisteme automate de dozaj al apei și diferite metode prin care aspiratorul detecta covoarele. Totuși mop-ul static avea limitările lui, așa că următorul breakthrough a fost introducerea mopurilor rotative. Această metodă a dus aspiratoarele robot la un alt nivel. Petele uscate dar și spălarea podelelor este mult mai eficientă tocmai pentru că lavetele se învârt cu 120-180 de rotații pe minut. Mai mult de atât, unele modele au arcuri care pun presiune pe podea, tocmai pentru a ajuta în eliminarea petelor. Iar când ajungi la covoare, grație sistemelor de senzori, lidar și uneori chiar camere, acestea știu sigur că ăla e un covor, așa că pur și simplu ridici lavetele rotative și gata, numai uzi covorul. Aplicațiile au evoluat și ele considerabil în acel punct încât poți configura comportamentul aspiratorului în funcție de podea, covor, parchet etc. Dusă la extrem, există chiar un model de aspirator de la Dreame, compania mamă a brandului Mova, care găzduiește în stand mai multe seturi de lavete pe care aspiratorul și le instalează în funcție de tipul

EZVIZ RS20 Max, aspiratorul robot care face aproape totul singur (review)

De curând am luat un aspirator nou pentru acasă. Un model vertical, subțire, pe care îl folosești manual. Îl iei de mâner și te plimbi cu el prin casă, pe covor, parchet sau gresie. Nu știe decât să aspire, dar face asta foarte bine.Doar că, dacă ar fi fost după mine, în locul lui ar fi ajuns acasă un aspirator robot. Unul care să-și vadă singur de treabă, să aspire, poate chiar să dea și cu mopul. Numai că, înainte de achiziție, am avut o mică dezbatere în doi. Eu eram în tabăra automatizării, „my better half” era în tabăra controlului total. Ea voia un aparat clasic, pe care să-l folosească direct, cu mâna ei. Nu cred că mai trebuie să vă spun cine a câștigat :).Și totuși, chiar dacă am pierdut disputa asta, n-am abandonat deloc ideea unui aspirator robot. Pentru că, din punctul meu de vedere, în 2026, nu mai vorbim despre două soluții care se exclud, ci despre soluții care se completează.Aspiratorul clasic e pentru momentele în care vrei să faci rapid treaba, exact cum vrei tu. Aspiratorul robot îți dă mai multă bătaie de cap la început, dar cere mai puțin efort pe termen lung. Îl setezi, îi spui în ce zile să intre, la ce ore, în ce camere să aspire, unde să dea cu mopul, și apoi îl lași să-și facă numărul. Da, mai trebuie să revii din când în când ca să golești rezervorul de praf sau să schimbi apa, dar mult mai rar decât în cazul unui aspirator clasic. Cine e EZVIZ? Și dacă tot am ajuns aici, hai să facem cunoștință cu fabricantul. Este făcut de EZVIZ, un brand chinezesc pe care, îl legi mai degrabă de camere de supraveghere decât de curățenie. Și pe bună dreptate, pentru că de acolo a pornit. Vorbim despre o companie din Hangzhou, lansată în 2013, crescută inițial în umbra Hikvision. Numai că, între timp, EZVIZ n-a rămas doar în zona de securitate, ci a împins ecosistemul spre smart home în sensul mai larg al termenului. Așa au ajuns să facă și aspiratoare robot, ceea ce, sincer, nu e deloc ceva ieșit din comun. Când deja lucrezi cu senzori, camere și automatizări pentru casă, parcă e firesc ca următorul pas este să pui tehnologia asta și la treabă, nu doar să stea de pază. EZVIZ RS20 Max, unboxing și design Modelul testat este EZVIZ RS20 Max și hai să vedem ce primești în cutia care nu e deloc mică și are peste 23 de kg: robotul , stația de bază care e masivă (are 12 kg singură), periile laterale, două seturi de lavete pentru mop, perie de curățare, soluție de curățare, cablu de alimentare și un autocolant pentru cameră, despre care vorbim imediat. Robotul arată ca multe alte aspiratoare de acest gen. E alb, mare la 36,5 cm diametru și 10 cm înălțime, nu e cel mai subțire de pe piață, dar nici chiar un tanc. Stația de bază, în schimb, e un obiect de mobilier în sine. De la stânga la dreapta are un rezervor de 5 litri de apă curată, unul de 4,2 litri pentru apă murdară și un sac de praf de 5 litri. Este „casa” robotului, locul unde se încarcă, se spală, se usucă, se golește etc. Teoretic, nu trebuie să te atingi de el 120 de zile, doar să schimbi sacul de praf și apa în funcție de cât de mult îl pui la lucru. După ce am montat periile și rotițele mop, hai să vedem cum arată zona de aspirare. Arată ca o față cu ochi mari și o „gură portocalie” dreaptă, clar nemulțumită de ce găsește pe jos, dar cumva funny. Acea „gură” este de fapt sistemul brevetat 3-în-1CutFree Brush 2.0, o rolă care combină peri, cauciuc și o lamă de tuns pe același ax. Bate covorul de 3.000 de ori pe minut și, când se întoarce la stație, lama taie automat părul încurcat acumulat, deci nu va trebui să cureți tu manual peria. Apoi remarc „ochii”, cele două lavete rotative de mop, care nu sunt simple discuri umede, ci se rotesc la 180 RPM cu o presiune constantă de 10N pe podea. Din acest motiv apar și dungile de apă pe covor (despre care vom vorbi mai târziu), pentru că apasă suprafața, nu doar alunecă. Și cele trei roți: două mari „de teren”, care pun în mișcare aspiratorul, și una mică pe post de cârmă, care îl direcționează. Dacă-l privim din lateral, de jur împrejur, în față central are camera AI RGB. În spate, două aerisiri și două „butoane” metalice, probabil senzori de contact pentru detectarea căderii de pe trepte sau praguri înalte. Pe latura dreaptă are o zonă de îmbinare între cele două părți ale carcasei, o fereastră neagră verticală adâncită și una lungă orizontală, senzorii LDS LiDAR și de distanță, care împreună cu camera formează sistemul de cartografiere și evitare a obstacolelor. Pe stânga aproape la fel, dar fără fereastra neagră verticală. Deasupra are un fel de turn rotund negru cu capac metalic prins în gratii albe, acesta este turnul LiDAR, care se rotește continuu și cartografiază spațiul din jur, permițându-i să navigheze corect și să rețină harta pentru până la 4 etaje. Tot pe capac se află butonul de pornire cu simbolul power și o linie de separare care delimitează capacul care se ridică. Pe acolo se accesează recipientul de praf de de 0,35L și filtrul E11. Aplicație și configurare Configurarea se face prin aplicația EZVIZ, prezentă în Google Play și App Store, pe wireless în bandă de 2,4 GHz. Sigur, cere acces și la Bluetooth, și la locație. Setupul inițial mi-a luat ceva timp. La „Add device” trebuie să selectezi rețeaua wireless și să introduci parola de Wi-Fi, apoi aplicația caută dispozitivul, îl găsește și îl conectezi. Selectezi locul unde are baza, sufragerie, dormitor, bucătărie, hol etc și configurarea inițială e gata. Pentru camera video îți cere să setezi o nouă parolă de criptare, apoi cere acces nerestricționat la bateria telefonului, posibilitatea

Trust GXT 721 Ruya Pro Batman Edition: Confort de Cavaler Negru sau doar un alt scaun de gaming?

GXTrust a lansat la începutul acestui an, în colaborare cu Warner Bros si DC Comics o serie Batman de produse de gaming, iar astăzi vă voi prezenta unul dintre ele. Cum piața e plină de scaune de gaming care promit marea cu sarea, am plecat la drum destul de sceptic versus acest Trust GXT 721 Ruya Pro (Batman Edition). Producătorul laudă echilibrul perfect între formă și funcție, dar după câteva zile de testat adevărul e, ca de obicei, undeva la mijloc. Montaj și construcție Montajul a fost destul de intuitiv, a durat cam 45 de minute, iar în cutie găsești tot ce ai nevoie, inclusiv uneltele necesare instalării. Sunt destul de multe piese de asamblat, dar procesul este logic, nu am avut nevoie să studiez manualul din scoarță în scoarță. Construcția lui Trust GXT 721 Ruya Pro Batman Edition este solidă, cusăturile sunt impecabile, iar combinația de materiale folosite, adică PU Leather (tradus în limba română piele poliuretanică) o alternativă sintetică la pielea naturală, plus un textil respirabil este exact ce trebuie. Chiar dacă este o tapițerie mai rigidă, măcar nu rămâi “sudat” de scaun în zilele caniculare de vară. Ar mai fi de menționat și faptul că, pentru dimensiunea scaunului, materialele folosite în structura de bază sunt suficient de solide cât să țină și gameri de până la 150 de KG, conform Trust. Acum nu am avut pe nimeni de astfel de dimensiuni la birou ca să testăm acest gramaj dar a ținut cu brio colegul de 121 (nu dau nume, persoană importantă), fără să comenteze, deci mare plus. Structura interna este din aluminiu, dar greutatea totala a scaunului depășește 20 kg. În limitele clasei, nimic spectaculos. roțile sunt de plastic și, cel puțin momentan, se rotesc fără probleme. Mai rar am întâlnit scaune de gaming la care roțile să nu devină greu de mișcat în timp, dar mai avem în birou scaune Trust și până acum nu am avut niciunul la care să apară probleme la roți. Design și utilizare Designul este selling point-ul principal al acestui produs. Fiind o ediție specială, mă așteptam la ceva strident, „in your face”, dar am fost plăcut surprins. Designul este unul elegant, logo-ul iconic al liliacului este brodat discret pe tetieră și pe spătar, oferind scaunului un aer autoritar fără să pară o jucărie. Accentele aurii și finisajele mate îi dau un look premium care se potrivește perfect în orice setup de gaming. Un mare plus este rotița pentru reglajul lombar integrat în spătar. Poți să scoți suportul mai în față sau să-l retragi exact cât ai nevoie. Pentru spatele meu bătrân, a fost un adevărat game changer, mă bucur că am scăpat de acele perne enervante. Și vorbind despre confort, faptul că scaunul este relativ tare față de alte scaune, în mod paradoxal, îl face mai confortabil pentru mine. Am nevoie de suport pentru spate în sesiuni lungi de gaming, iar Trust GXT 721 Ruya Pro Batman Edition este foarte bun pentru asta. Alt lucru care îmi place la Trust GXT 721 este Tilt Lock. Nu credeam că o să folosesc această funcție atât de mult. Poți înclina și bloca tot scaunul într-o poziție ușor lăsată pe spate, a nu se confunda cu înclinarea doar a spătarului. E genial pentru momentele când vrei să te uiți la un clip pe YouTube, la share-ul colegului de pe Discord cum se chinuie cu un boss fight sau să te joci mai relaxat. Bineînțeles sunt și lucruri ” Not-so-Good” la Trust GXT 721 și unul dintre ele este problema înălțimii. Prietena mea are 1,65m. Din păcate, perna pentru gât e fixată mult prea sus și nu poate fi coborâtă, ca urmare îi sprijină creștetul capului, nu gâtul, ceea ce devine obositor. Dacă ești scund(ă), s-ar putea să ai aceeași problemă. Dacă ar fi să fiu cârcotaș, cotierele 4D nu sunt perfecte. Deși se mișcă în toate direcțiile, sunt poziționate o idee prea departe una de alta. Chiar și trase la maximum spre interior, tot mi se pare că stau cu brațele prea depărtate și pe lângă asta, butoanele de reglaj sunt destul de rigide și greu de apăsat. Bine, problema asta ar putea să nu fie neapărat o problemă și pentru tine, știu mulți oameni care nici măcar nu mai montează cotierele. Cum ziceam și mai devreme, șezutul lui GTX 721 este destul de ferm. Nu este acel tip de șezut în care să te scufunzi, ceea ce poate face sesiunile lungi mai puțin confortabile pentru unii, dar este posibil să se mai înmoaie în timp. Eu n-am avut o problemă cu asta. Dacă nu ești fan Batman, Trust a lansat și o ediție Superman, care schimbă negrul și auriul cu albastrul și roșul clasic, ideală pentru cei care preferă un setup mai colorat. Mai mult, poți completa look-ul biroului si cu alte produse cu aceeași tematică: mousepad XXL, căștile Carus, sau controllerul Muta Wireless. La un preț de aproximativ 399,99 euro,Trust GXT 721 Ruya Pro Batman intră direct în ringul cu greii de la Secretlab sau Noblechairs. Plătești și calitatea construcției, dar în principal licența oficială DC. Chiar dacă este o sumă considerabilă, materialele și finisajele par să justifice investiția dacă ești în căutarea unui scaun rezistent care să nu scârțâie după primele luni de utilizare. De cumpărat sau de evitat? Ar trebui să cumperi acest scaun? E clar că dacă ai ajuns la această recenzie, cauți un scaun tematic pentru o cameră sau o zonă inspirată din universul DC. Din acest punct de vedere, Trust GXT 721 Ruya Pro Batman Edition e ce trebuie – nu este țipător, respectă codul de culori Batman și are suficiente elemente distinctive. Lucru valabil de altfel și pentru versiunea Superman. Dacă obiectivul tău nu este un colț tematic, versiunea standard a lui Trust GXT 721 Ruya Pro este mai ieftină și are aceleași calități ergonomice. Dacă ești o persoană care are nevoie de suport lombar serios și versatil și apreciezi un scaun mai ferm, e o alegere solidă. Dacă ai sub 1,70 m înălțime,

Am testat XIAOMI Electric Scooter 6 Ultra, un adevărat SUV al trotinetelor (review)

După fabulosul XIAOMI 17 Ultra, continuăm cu încă 5 dispozitive din oferta XIAOMI ci 5, cap de serie fiind acest Electric Scooter 6 Ultra cu care poți ajunge și pe lună, hai să ne distrăm împreună. Am primit e noul Scooter 6, tot galben, tot cu baterie mare, tot puternic, tot cu indicativul Ultra… dar e o trotinetă. Ați auzit de T800? Modelul de Terminator pe care li juca Schwarzenegger în celebra serie cu același nume. Și fix asta a fost senzația, ca am ieșit cu Terminator-ul prin oraș. Probabil Xiaomi s-au gândit ca trotineta asta i s-ar potrivi unui motociclist fanatic ca mine. Lăsând caterinca de-o parte, haideti să va zic pe repede înainte ce știe, ce poate și cum mi s-a părut. În primul rând este mare și grea. Are aproape 34 de kilograme, ceea ce o face oricum numai „portabilă” nu. Este într-adevăr stabilă și confortabilă, dar ia-ți gândul ca o vei putea coborî la metrou, sau ca o vei urca în apartamentul tău la etajul 4 al unui bloc fără lift. Desigur, asta daca nu ești mai sus amintitul Schwarzenegger pe vremea când juca în Terminator 1 și 2. Sau poți s-o iei și altfel, vine cu culturismul la pachet. Și nu e doar grea, e și mare. Are aproape 1metru 40 lungime și tot cam atât înălțime. Este un adevărat SUV al trotinetelor, fie și după poziția foarte înaltă „la volan”. Mai adaugă la înălțimea ta încă aproape 20 de centimetri, deoarece cam atât este garda la sol, deci dacă ai în jur de 1.80m înălțime, ochii se vor afla undeva pe la 2m. Rotile sunt de 12 inch, cu balon mare, și din acest motiv, este una dintre cele mai comode trotinete pe care am mers vreodată. Balonul mare absoarbe foarte bine șocurile provocate de diversele borduri, hopuri și dâmburi de care e plin Bucureștiul. Apropo, cei de la Xiaomi insistă pe abilitățile off-road ale acestui model, despre va voi povesti mai la vale, dar până una alta, Bucureștiul însuși este un traseu de Enduro, mai ales după terminarea iernii. Rotile au și niște crampoane care să le asigure aderența, pe lângă grosimea foarte ne-specifică trotinetelor obișnuite, și sunt asistate de suspensie față-spate cu brațe mobile, așa ca te vei simți ca pe covorul magic atunci când rulezi pe suprafață dreaptă, dar sistemul absoarbe bine și denivelările atunci când te deplasezi pe suprafețe accidentate. De siguranță se ocupa frânele cu disc, atât pe fata cat și pe spate. Ai destul stopping power, frâne ce pot fi acționate simultan sau independent de pe ghidon. Ce am mai observat apropo de comportament, este ca suspensia babana absoarbe bine frânările agresive cu fata, ceea ce la trotinetele obișnuite nu prea se întâmplă. Adică riscul unui Stoppie este mai mic decât la trotinetele standard, pe care atunci când frânezi brusc riști să te duci în cap daca nu te lași pe spate pentru a echilibra utilajul. Așadar Scooter 6 Ultra se înfige bine, dar și frânează bine. Și uite așa am ajuns și la partea cu înfiptul. Trotineta are un motor cu o putere nominală de 500W, adică asta este puterea pe care o livrează în mod constant la rulare. Dar poate oferi în reprize scurte până la 1200W. Ce înseamnă asta? Ca atunci când pleci de pe loc sau urci o pantă, trotineta are oomph și se simte mai puternică decât una obișnuită. Da, există trotinete mai puternice și mai rapide decât asta, dar sunt modele exotice, sau cu limitatoare scoase și alte astfel de artificii balcanice. Deci nu mă refer la trotinetele ALEA tunate, ci la cele stock, dar cu specificații tehnice mai înalte. Fix din aceasta categorie face parte și Scooter 6 Ultra. Dar aceste caracteristici nu sunt în sensul huliganic descris mai-înainte, pentru ca ea este oricum limitată la 25KM/H este, și tot nu accelerează ca o motocicletă. Dar livrează niște putere extra la plecarea de pe loc sau în panta, o baterie mare care  oferă autonomie extinsa și așa mai departe. Ce vreau să spun este că deși specificațiile îndeamnă la așteptări mai mari de performanță, limitările sunt acolo și păstrează aceasta trotineta în limitele legalității, siguranței și bunului simt. Dacă e să mă întrebați pe mine, consider chiar ca Scooter 6 Ultra e prea mult pentru o trotinetă de oraș: e prea mare, prea puternică, prea grea. Este de nișă, adică un model gândit pentru deplasări lungi, la viteze susținute, pe teren variat. Cei care chiar folosesc zilnic o trotinetă pentru deplasare urbană, vor s-o plieze și s-o care ușor în metrou sau în autobuz, s-o urce în birou sau în casă, deci din acest punct de vedere Scooter 6 Ultra nu este cea mai versatilă pentru un astfel de scenariu. Revenind la specificații, ai aproape un cal putere la rulare constantă și unu și jumătate în Boost, atunci când ai nevoie de oomf suplimentar. Bateria este și ea mare pentru o trotinetă, la 585Wh, iar Xiaomi se laudă cu o autonomie de 75 de KM în regim mixt și 55 de KM la viteza maximă. Dar din punctul meu de vedere, astea sunt doar niște cifre pe o hârtie, pentru ca în realitate exista o mulțime de variabile: greutatea pasagerului, temperatura ambientala, viteza de deplasare, etc. Ce pot însă confirma după cele câteva zile în care m-am dat cu ea, este ca bateria tine bine, ar trebui să stai la Periș și să faci zilnic naveta în oraș ca să-ți faci griji. Dar pe de altă parte, cine vine cu trotineta de la Periș?! Cat despre clamatele performante „offroad”, am ieșit cu ea și pe arătură, prin iarba, peste dâmburi, printre cioturi de copaci și alte astfel de obstacole. Nu recomand. Chiar dacă roțile sunt mari pentru o trotinetă și au crampoane, asta nu înseamnă ca o trotinetă devine prin magie motocicleta de Enduro. Rotile sunt tot mici, poziția este improprie pentru off-road și riscurile mari. Și nici măcar nu cred că Xiaomi au avut în minte astfel de scenarii când