O recenzie sinceră: Merită să vezi Odiseea lui Christopher Nolan?
Înainte de a vorbi însă despre film, merită discutate cele două controverse care au dominat conversația din jurul său: alegerea unei actrițe de culoare în rolul Elenei din Troia și lipsa autenticității istorice. Elena din Troia, fiica unui zeu și un personaj născut dintr-un ou Una dintre cele mai mari controverse a fost distribuirea actriței Lupita Nyong’o în rolul Elenei. Discuția s-a concentrat aproape exclusiv asupra culorii pielii sale, de multe ori înainte ca oamenii revoltați să vadă filmul și să înțeleagă cât de important este, în realitate, personajul. Trebuie spus din capul locului că Elena din Troia nu este o personalitate istorică pentru care avem un portret verificabil, un mormânt identificat sau o genealogie demonstrată. Este un personaj mitologic în sensul deplin al cuvântului. În unele interpretări, Elena este fiica lui Zeus și a Ledei. Zeus ia forma unei lebede, iar Elena se naște dintr-un ou. Alte versiuni o prezintă drept fiica zeiței Nemesis și îi oferă o genealogie diferită. Nici măcar mitologia greacă nu propune o singură poveste definitivă a nașterii sale. În aceste condiții, o dezbatere purtată cu pretenții de rigoare antropologică despre nuanța exactă a pielii Elenei pare lipsită de proporții. Discutăm despre fiica unui zeu care s-a transformat într-o lebădă și care, în unele dintre cele mai cunoscute versiuni ale mitului, a ieșit dintr-un ou. În plus, Elena nu este personajul principal al „Odiseei”. Nici în poem, nici în film nu ocupă centrul poveștii. Apariția sa este relativ scurtă, câteva minute din trei ore, iar Lupita Nyong’o face un rol bun în puținul timp pe care îl are la dispoziție. Zgomotul din jurul alegerii sale a fost mult mai mare decât importanța personajului în film. O vânătoare de vrăjitoare woke Întregul scandal pare alimentat de oameni care nu au plecat la film pentru a ajunge la o concluzie, ci au plecat de la o concluzie deja formată și au încercat să transforme producția într-o confirmare a propriilor prejudecăți. Distribuirea unei actrițe de culoare într-un rol mitologic a devenit automat dovada că filmul este „woke”. Nu a mai contat interpretarea, contextul sau dimensiunea rolului. Concluzia fusese stabilită dinainte, iar filmul trebuia doar să ofere pretextul. În viziunea mea, seamănă mai mult cu o vânătoare de vrăjitoare woke decât cu o analiză sinceră a unei adaptări cinematografice. Asta nu înseamnă că orice alegere de casting trebuie acceptată automat sau că un film nu poate fi criticat. Înseamnă doar că analiza ar trebui să pornească de la interpretare, coerența lumii construite și calitatea rolului, nu exclusiv de la culoarea pielii actorului. Nyong’o construiește o Elena conștientă că numele și frumusețea ei au fost transformate în justificarea unui război purtat, în realitate, pentru putere, orgoliu și control. În puținele sale scene, actrița oferă personajului suficientă gravitate încât întregul scandal să pară și mai lipsit de substanță. Armurile nu sunt autentice. Dar nici Homer nu făcea arheologie A doua controversă privește armurile. Da, echipamentul folosit de Nolan nu reprezintă o reconstrucție fidelă a armurilor din secolul al XII-lea î.Hr., perioada în care este plasată în mod tradițional legenda războiului troian și călătoria lui Ulise. Coifurile, platoșele și costumele provin din perioade diferite sau au fost reinventate pentru film. Este o observație corectă. Problema apare când această observație este transformată în verdictul că Nolan ar fi trădat un original perfect precis din punct de vedere istoric. Un asemenea original nu există. Nu știm cu certitudine cine a fost Homer sau dacă numele desemnează un singur autor. Ar putea fi vorba despre un poet, un pseudonim sau despre rezultatul unei tradiții construite de mai mulți rapsozi. „Odiseea” a circulat timp de secole pe cale orală, fiind spusă, modificată și recompusă înainte de a fi fixată în forma pe care o cunoaștem astăzi. Nici Homer, indiferent cine a fost, nu a trăit în perioada în care ar fi avut loc războiul troian. Poemele sale amestecă amintiri ale epocii bronzului, realități din epoci ulterioare, convenții poetice, mitologie și invenție. Cu alte cuvinte, nici opera adaptată de Nolan nu este corectă istoric în sensul modern al expresiei. Nici grecii antici nu îl îmbrăcau „corect” pe Ulise Mai există un aspect care face indignarea legată de armuri și mai greu de susținut. Nici grecii antici nu îi reprezentau mereu pe Ulise, Ahile și ceilalți eroi în echipamentul exact al finalului epocii bronzului. Artiștii din perioadele arhaică și clasică îi înfățișau adesea purtând armuri și costume familiare propriului public. În reprezentări realizate în secolele în care Atena și Sparta se luptau cu perșii, Ulise apare îmbrăcat ca un războinic al epocii respective, nu ca rezultatul unei reconstrucții arheologice a lumii miceniene. Ar trebui să-i acuzăm și pe atenieni că nu au respectat istoria? Ar trebui să le reproșăm că nu l-au reprezentat pe Ulise cu armura exactă de la sfârșitul epocii bronzului? Evident că nu. Pentru ei, mitul era o poveste vie, nu o piesă sigilată într-o vitrină. Putem spune că nu ne place designul armurilor lui Nolan. Putem considera că o reconstrucție miceniană ar fi fost mai interesantă. Aceasta este o discuție estetică legitimă. Dar să ne plângem de „trădarea istoriei” într-un film despre o legendă grecească transmisă în nenumărate forme, cu zei, ciclopi, sirene, vrăjitoare, călătorii în lumea morților și personaje născute din ouă este, în viziunea mea, ipocrizie selectivă. Un mit trăiește numai dacă poate fi spus din nou „Odiseea” nu a ajuns până la noi pentru că fiecare generație a repetat-o mecanic, fără să schimbe nimic. A supraviețuit pentru că fiecare epocă a găsit în ea altceva și a spus-o în propriul limbaj. Chiar și în Grecia, unde poemul este studiat sistematic în școli, profesori și cercetători au apărat ideea reinterpretării. Profesorul Christos Tsagalis, specialist în literatura greacă veche, a arătat că operele lui Homer au devenit universale tocmai fiindcă au fost repovestite și reinterpretate de generații succesive. Acum că am explicat controversele, să trecem la film! Până la urmă acesta este subiectul Trei ore care trec fără să le simți Filmul urmărește drumul lui Ulise spre casă după distrugerea Troiei. Regele