Odiseea lui Nolan a declanșat un val de interes pentru mitologia greacă. Vânzările de carte au crescut cu peste 1.000%
Adaptarea cinematografică a „Odiseei”, de Christopher Nolan, a provocat un interes masiv în Marea Britanie, relatează AFP. Vânzări record în librării și pe platformele digitale Potrivit datelor NielsenIQ, vânzările edițiilor tipărite ale „Odiseei” au crescut cu 1.400% în perioada de patru săptămâni încheiată pe 25 iulie, comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut. Traducerea realizată în 2017 de clasicista britano-americană Emily Wilson s-a epuizat rapid din librării, lanțul Waterstones raportând o creștere de peste 1.000% a vânzărilor pentru această lucrare comparativ cu 2025. Creșteri importante ale vânzărilor au fost înregistrate și pentru alte lucrări inspirate din mitologia antică, precum „Iliada”, romanul „Circe”, de Madeline Miller, și „Penelopiada”, de Margaret Atwood. Interesul publicului s-a extins și în mediul digital. Platforma Spotify a raportat o creștere de 310% a căutărilor pentru audiobookurile și traducerile „Odiseei”. Efectele asupra lumii academice Specialiștii în studii clasice consideră că succesul filmului ar putea contribui la revitalizarea interesului pentru literatura antică și chiar la creșterea numărului de studenți. „Oamenii sunt atrași de aceste povești. Și nu e vorba doar despre scriitorii care revin neîncetat la greci și romani, la istoria, miturile, personajele și evenimentele lor, ci și despre cititori. Sunt niște povești captivante, de o calitate excepțională”, a declarat Richard Kendall, lector de studii clasice la Universitatea din Exeter. În plus, șeful Departamentului de Greacă și Latină, Phiroze Vasunia a transmis: „Interesul stârnit de film a fost uriaș și sperăm să vedem o creștere a numărului de studenți în următorii câțiva ani”. Deși pelicula a fost primită cu entuziasm de public și a înregistrat încasări de aproximativ 640 de milioane de dolari la nivel mondial, adaptarea lui Christopher Nolan a stârnit și critici. Emily Wilson, a cărei traducere a fost apreciată anterior chiar de regizor, a susținut că scenariul nu reușește să redea profunzimea psihologică, politică și morală a poemului lui Homer.
Legătura usturoiului cu sarcina / Testele de sarcină ale Antichității erau niște ciudățenii care, uneori, funcționau
Nu aveau teste rapide, nu aveau laboratoare și, în general, prea puține dintre femeile antichității aveau acces la o minimă educație. Cunoștințele despre propriu corp se transmiteau din generație în generație, pe linie feminină, iar moașa, în administrarea sarcinii, era esențială. Medici erau doar bărbații, iar aceștia nu veneau decât la cazuri deosebit de grave. Pentru aducerea pe lume a copilului, moașa era esențială. Gestionarea sarcinii aparținea exclusiv femeii, deși corpul ei era proprietatea bărbatului – una dintre puținele libertăți În același timp, preocuparea pentru determinarea sarcinii, înainte de medicina modernă, a fost o constantă în societățile antice, pentru care corpul femeii era considerat proprietatea bărbatului: tatăl decide cui îi dă fata, soțul fetei are drepturi nelimitate asupra corpului ei. Preocuparea pentru evitarea sarcinii sau, dimpotrivă, pentru a obține una, dar și gestionarea sarcinii și a nașterii era, de asemenea, o constantă. Papirusuri egiptene și tratate medicale greco-romane indică existența unor metode variate, bazate pe observație emirică, analogii și teorii fiziologice incomplete pentru determinarea timpurie a unei sarcini. Acum știm că estrogenul e fertilizator, deci urinarea pe grâu nu era chiar o prostie Cea mai veche metodă este documentată în Papirusul Kahun (cca. 1800 î.Hr.), un text medical egiptean, deidcat în mare parte sănătății feminine. Acesta descrie o procedură în care femeia urinează pe semințe de grâu și orz. Germinarea acestora era determinată ca indiciu al sarcinii, ba chiar bătrânele credeau că germinarea grâului este indiciul că se va naște o fată, iar germinarea orzului – că se va naște un băiat – desigur, superstiții fără acoperire științifică. Mai există un papirus – Papirusul Ebers (cca. 1550 î.Hr.). Acesta conține referințe similare privind utilizarea urinei în determinarea sarcinii. Literatura de specialitate modernă menționează experimente realizate în secolul XX care au sugerat că urina femeilor însărcinate poate accelera germinarea semințelor. Totuși, aceste rezultate nu indică o metodă fiabilă în sens modern, iar ipoteza rămâne discutată. Soranus din Efes are un tratat de ginecologie considerat fundamental Tratatele greco-romane abordează diagnosticarea sarcinii prin interpretarea simptomelor: absența menstruației, modificări ale corpului, reacții la substanțe care, până atunci, nu provocau nimic. Soranus din Efes (sec. II d.Hr.), autor al unui tratat de ginecologie considerat fundamental pentru Antichitate, propune o abordare mai sistematică. El acordă prioritate semnelor clinice (amenoree, greață, modificări ale sânilor) și respinge unele practici speculative. Chiar și așa, lipsa unei înțelegeri corecte a fiziologiei reproducerii limita precizia diagnosticului. Alte metode pentru determinarea sarcinii, care, acum, par ciudate, dar care atunci erau uzuale: introducerea în corpul femeii a unui cățel de usturoi, înainte ca aceasta să adoarmă, în ideea că, dacă mirosul de usturoi urca până la gură, atunci nu exista sarcină, dar dacă nu mirosea era pentru că a întâlnit pe drum un obstacol – embrionul. Evul Mediu: uroscopia și interpretarea urinei În Europa medievală, diagnosticul sarcinii a fost integrat în practica mai largă a uroscopiei — analiza urinei ca instrument medical general. Practicienii evaluau culoarea, consistența sau sedimentele. Unele surse menționează teste empirice, precum amestecarea urinei cu vin, însă eficiența acestor metode nu este susținută de dovezi științifice. Ele trebuie înțelese în contextul teoriei umorale – dominante în epocă (legătura celor patru umori ale corpului cu diferitele boli vine, de fapt, tot de la Hipocrate). Limitele cunoașterii medicale Studiile moderne din istoria medicinei (de exemplu, lucrările lui Helen King sau Lesley Dean-Jones) subliniază că aceste practici nu erau arbitrare, ci se bazau pe observații reale, interpretate însă prin cadre teoretice eronate. Absența conceptelor moderne — hormoni, ovulație, fertilizare — făcea imposibil un diagnostic precis. În acest context, metodele antice combinau observația corectă a unor simptome cu unele inferențe speculative.
De unde credeau grecii și romanii antici că vine fulgerul: nu doar zeii aveau răspunsul
În cultura greacă și romană, fulgerul era asociat direct cu Zeus, respectiv Jupiter, conducătorii panteonului. Textele antice descriu fulgerul ca pe o armă divină folosită pentru pedepsirea oamenilor care sfidau zeii, distrugerea dușmanilor divini sau transmiterea voinței divine. De exemplu, conducători sau generali erau considerați pedepsiți de zei dacă erau loviți de fulger, iar astfel de evenimente erau interpretate ca semne ale mâniei divine, arată The Conversation. Ritualuri și credințe în lumea romană Romanii acordau o importanță deosebită locurilor lovite de fulger. Acestea erau supuse unor ritualuri speciale de purificare și deveneau spații sacre, interzise. Chiar și împărați precum Constantin cel Mare au ordonat ritualuri tradiționale după astfel de evenimente, în ciuda răspândirii creștinismului. Fulgerul nu era doar un fenomen natural – era un mesaj, o intervenție directă în viața oamenilor. Cu toate acestea, nu toți acceptau explicația religioasă. Filozofi și gânditori precum Socrate sau Seneca au sugerat că fulgerul ar putea avea cauze naturale. Socrate, într-o piesă a lui Aristofan, respinge ideea intervenției divine și vorbește despre un „vortex de aer”. Seneca, în schimb, explica fulgerul prin ciocnirea norilor și mișcarea aerului – o teorie surprinzător de apropiată de explicațiile moderne. Fulgerul în alte culturi Interpretarea fulgerului ca fenomen divin nu era limitată la Grecia și Roma. În religia persană zoroastriană, fulgerul era asociat cu focul sacru, iar în alte culturi, precum cele din Australia, era legat de spirite ancestrale care controlau natura. Aceste credințe arată cât de universală era tendința de a atribui fenomenele naturale unor forțe supranaturale. Astăzi știm că fulgerul este rezultatul descărcărilor electrice dintre nori și sol, dar în Antichitate era un mister profund. Chiar dacă majoritatea oamenilor îl vedeau ca pe o manifestare a zeilor, unii gânditori au pus bazele unei înțelegeri mai raționale a naturii. Această tranziție – de la explicații mitologice la observație și logică – marchează de fapt unul dintre primii pași ai umanității spre știință.