Odiseea lui Christopher Nolan și reinterpretarea istoriei
În ultimele zile au fost publicate numeroase cronici dedicate filmului Odiseea regizat de Christopher Nolan. Nu intenționez să adaug încă una. Cititorul interesat poate ajunge cu ușurință la ele. De asemenea, am publicat pe pagina mea de Facebook o analiză amplă consacrată acestui film, iar cei care doresc să parcurgă argumentația integrală sunt invitați să consulte acest text. În analiza despre care vorbesc, m-am limitat deliberat la două personaje feminine secundare. Am susținut că reinterpretarea Penelopei (de către actrița americană Anne Hathaway) mi se pare una dintre cele mai inspirate opțiuni ale regizorului, deoarece dezvoltă un personaj profund compatibil cu spiritul epopeii homerice, conferindu-i o complexitate psihologică modernă fără a-i altera funcția simbolică. În schimb, alegerea actriței kenyene Lupita Nyong’o pentru rolul Elenei din Troia nu poate fi explicată prin raportare la textul homeric, la iconografia Greciei antice sau la tradiția artistică europeană succesoare, reprezentând o opțiune contemporană de distribuție a regizorului, pe care o respectăm, dar o considerăm neinspirată. Această alegere controversată a provocat o dezbatere uriașă, ceea ce este un fapt esențialmente pozitiv, în special pentru popularizarea capodoperei homerice (în rândul celor care nu au citit-o). Elena din Troia, descrisă de tradiția homerică drept cea mai frumoasă femeie a lumii grecești, este așadar interpretată în filmul lui Christopher Nolan de o actriță de origine subsahariană. Alegerea a fost receptată de numeroși comentatori în cheia actualelor dezbateri privind reprezentarea și diversitatea în industria cinematografică americană. Dincolo de această polemică, opțiunea regizorală oferă un excelent prilej pentru câteva reflecții de sociologia artelor, o disciplină pe care o predau la Facultatea de Științe Politice (SNSPA). Pornind de aici, am discutat raportul dintre libertatea reinterpretării artistice și fidelitatea față de patrimoniul cultural din care o asemenea operă își revendică originea. Reacțiile stârnite de acea postare m-au făcut însă să înțeleg că adevărata miză a dezbaterii nu este filmul lui Christopher Nolan, ci felul în care societatea contemporană încearcă să înțeleagă și să-și reprezinte antichitatea grecească din care s-a născut civilizația europeană. Așadar, miza filmului este uriașă pentru sensibilitatea istorică europeană, căci sunt reprezentate cinematografic fundamentale acestei civilizații prin intermediul capodoperei homerice „Odiseea”. În spațiul public românesc, european și internațional au circulat, în ultima săptămână, argumente care depășesc cu mult cazul particular al „Odiseei”. S-a afirmat că reprezentările artistice moștenite din Antichitate nu ar avea nicio relevanță pentru cunoașterea societăților care le-au produs, că prezența elementelor mitologice ar transforma întreaga lume homerică într-o ficțiune fără nicio legătură cu realitatea istorică sau că personajele imaginare (precum Elena din Troia) pot fi reprezentate în orice manieră, fără ca funcția lor socială și contextul cultural din care provin să mai conteze. Dincolo de filmul lui Nolan, acestea sunt afirmațiile care merită discutate, deoarece privesc modul în care înțelegem trecutul și raportul nostru cu adevărul istoric. Convențiile artistice și adevărul istoric Prima și cea mai frecventă eroare întâlnită în dezbaterea despre „Odiseea” lui Christopher Nolan provine din interpretarea operelor de artă ale antichității grecești fără cunoașterea convențiilor culturale și tehnologiilor artistice în care acestea au fost create. O imagine desprinsă din contextul ei cultural încetează să mai fie un izvor istoric și devine pretextul unor confuzii arbitrare. În ultimele zile au circulat – inclusiv ca reacție la postarea mea (care a fost critică din punct de vedere estetic în raport cu personajul Elena din Troia) – numeroase fotografii ale unor vase grecești de ceramică decorate în tehnica figurilor negre. Ele au fost prezentate – inclusiv de colegi profesori – drept dovadă că societatea greacă din epoca homerică ar fi avut o componentă subsahariană importantă, întrucât personajele apar reprezentate cu chipuri negre. Argumentul ignoră însă chiar limbajul artistic al ceramicii grecești. Culoarea neagră aparține tehnicii de execuție, nu antropologiei personajelor. Negrul nu reprezenta culoarea pielii și nu avea semnificație etnică, ci era efectul unei convenții tehnice: siluetele erau acoperite cu un strat fin de argilă care, în urma unui proces controlat de ardere, căpăta culoarea respectivă care devenea caracteristică. De altfel, contrademonstrația este simplă. Printre cele mai cunoscute vase grecești – prezervate de marile muzee ale lumii – se află cele dedicate competițiilor olimpice. Nimeni nu a susținut vreodată până acum că acești atleți erau africani. Ei sunt greci, iar culoarea corpului exprimă convenția artistică a epocii despre care am făcut vorbire anterior. Patrimoniul grec oferă și contraexemple în mod fatal decisive. Există vase în care artiștii diferențiază deliberat fizionomia grecilor de cea a africanilor. Un astfel de recipient pentru ulei parfumat, datat în secolul al VI-lea î.Hr., prezintă două capete alăturate, unul grec și unul african. În dreptul chipului grec apare lizibilă inscripția kalos („frumos”). Nu este rolul nostru să judecăm standardele estetice ale unei civilizații dispărute. Rolul nostru este să le înțelegem însă și să le descriem cât mai fidel. În măsura în care patrimoniul artistic ne permite să reconstituim – cinematografic de pildă – aceste reprezentări, modificarea lor retrospectivă nu mai aparține cercetării istorice, ci reinterpretării contemporane. Acesta este, de fapt, primul principiu pe care îl propun: patrimoniul artistic trebuie interpretat în propriile sale coduri culturale. O civilizație are dreptul să fie înțeleasă înainte de a fi reinterpretată. Respectul față de trecut începe prin respectul față de izvoarele pe care trecutul ni le-a lăsat. Aplicată dezbaterii despre „Odiseea” lui Christopher Nolan, concluzia este limpede. Patrimoniul artistic al Greciei antice nu susține reprezentarea Elenei din Troia ca femeie de origine subsahariană. Dimpotrivă, izvoarele iconografice păstrate până astăzi arată că artiștii greci distingeau foarte clar între propriile standarde estetice și fizionomiile altor populații cunoscute. Alegerea realizată de Nolan aparține, desigur, libertății sale artistice. Ea nu poate fi însă justificată prin invocarea ceramicii grecești sau a patrimoniului artistic antic, deoarece acestea transmit un mesaj fundamental diferit. Mitologia nu anulează realitatea istorică Un al doilea argument întâlnit frecvent în dezbaterea despre „Odiseea” pornește de la existența elementelor supranaturale din epopeea homerică. Se afirmă că, din moment ce lumea lui Homer este populată de zei, ciclopi, sirene, vrăjitoarea Circe, Scylla și Charybda sau de intervențiile permanente ale Atenei și ale lui Poseidon, întreaga narațiune ar aparține exclusiv domeniului ficțiunii. În consecință, reprezentarea
Cazul Eminescu: neglijență sau crimă de nebun? / Un martor-surpriză spune ce-a văzut, dar nimeni nu-l crede
Puține subiecte din cultura română au provocat atâtea controverse precum moartea lui Mihai Eminescu. Eminescu avea doar 39 de ani când, la 15 iunie 1889, a închis ochii pentru totdeauna și nici acum nu există răspunsuri clare la întrebări obiective. „De ce a murit Eminescu”? Aceasta e întrebarea care împarte, desparte și iar îi împarte deopotrivă pe istorici, medici, eminescologi. Documente și mărturii care susțin alte ipoteze Versiunea oficială și ce am învățat la școală: complicații ale unei boli nervoase. Literatura de specialitate mai adaugă: boală nervoasă agravată de sifilis și de probleme cardiace. Cu toate astea, documente și mărturii din ultimele decenii încearcă atestarea unei alte ipoteze: poetul ar fi murit în urma unei lovituri primite în ospiciul doctorului Șuțu din București. În volumul „Eminescu târziu. Trecerea”, cercetătorul Nicolae Georgescu reia documentele epocii și reconstruiește ultimele luni din viața poetului. Cartea nu oferă un verdict definitiv, dar arată cât de neclară și contradictorie este povestea morții lui Eminescu. Mărturia care a reaprins scandalul – fostul frizer al regelui și apropiat al poetului Una dintre cele mai tulburătoare relatări apare într-un articol publicat în ziarul „Universul”, în 1926. Martorul este Dumitru Cosmănescu, fost frizer al regelui și apropiat al poetului, care susține că l-a îngrijit pe Eminescu în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu. Potrivit acestuia, în după-amiaza zilei morții, Eminescu i-ar fi propus să iasă la plimbare prin grădina ospiciului și să cânte împreună „Deșteaptă-te, române!”. În timpul plimbării, un alt pacient l-ar fi lovit pe poet din spate cu o cărămidă în zona capului. „Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat”, a povestit Cosmănescu. Martorul susține că poetul i-ar fi spus: „Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!”. La scurt timp după incident, Eminescu ar fi murit. Relatarea a fost considerată mult timp exagerată sau neverosimilă. Totuși, Nicolae Georgescu arată că ea coincide cu alte mărturii din epocă, inclusiv cu scrisoarea surorii poetului, Harieta Eminovici, care afirma că moartea fratelui său „a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun”. Versiunea oficială: boală și stop cardiac În 1931, medicul V. Vineș, care îl tratase pe Eminescu la Institutul Caritatea, a publicat în revista „România medicală” o explicație complet diferită. Potrivit lui, poetul suferea de o boală psihică severă și de o afecțiune cardiacă mai veche. Doctorul descrie un Eminescu dezorientat, slăbit fizic, cu tulburări neurologice și psihice. El susține că poetul fusese lovit accidental cu o piatră de un alt pacient, dar rana ar fi fost superficială și s-ar fi vindecat rapid. Problema ar fi apărut ulterior, când Eminescu și-ar fi infectat singur pansamentul, provocând un erizipel – o infecție gravă a pielii. Potrivit medicului, această complicație, combinată cu boala cardiacă de care suferea deja, ar fi dus la moartea poetului prin sincopă cardiacă. Această versiune a fost preluată ulterior de George Călinescu și a devenit, practic, explicația oficială a morții lui Eminescu pentru mare parte a secolului XX. A avut Eminescu sifilis? O altă controversă privește diagnosticul de sifilis, repetat ani la rând în biografiile poetului. Nicolae Georgescu arată însă că multe dintre presupusele dovezi sunt indirecte și interpretate forțat. În plus, tratamentul cu mercur administrat poetului – standard pentru sifilis în epocă – i-ar fi putut agrava starea generală. Mai mulți cercetători moderni au pus sub semnul întrebării diagnosticul de sifilis, considerând că simptomele lui Eminescu ar putea indica alte afecțiuni neurologice sau efectele intoxicației cu mercur. Nicolae Georgescu nu afirmă direct că Eminescu a fost asasinat, dar sugerează că varianta unei lovituri mortale nu poate fi eliminată complet. El vorbește despre posibilitatea unei „a doua agresiuni” asupra poetului și despre încercarea medicilor de a evita un scandal public care ar fi compromis imaginea ospiciului. Autorul atrage atenția și asupra condițiilor din azilele psihiatrice ale vremii, unde pacienții violenți și cei liniștiți erau ținuți împreună, fără supraveghere adecvată. „Nu e vina stabilimentului că ținea laolaltă nebuni cuminți și furioși – ci a celor care l-au adus pe Eminescu aici”, notează Georgescu. Un mister care nu s-a închis nici azi La mai bine de 130 de ani de la moartea poetului, cazul Eminescu rămâne deschis interpretărilor. Unele documente indică o moarte naturală, provocată de boală și complicații medicale. Altele sugerează o moarte violentă, ascunsă sub explicații convenabile. Cert este că ultimele luni din viața lui Eminescu au fost marcate de izolare, suferință și tratamente discutabile. Iar imaginea poetului genial, internat într-un ospiciu și mort în condiții neclare, continuă să provoace emoție și controverse peste tot în societatea românească.
Trenurile groazei: 85 de ani de la marea deportare a românilor din Basarabia și Bucovina de Nord / Cum s-a jucat Stalin cu destinele românilor
Se împlinesc 85 de ani de la primul val al deportărilor organizate de regimul bolșevic împotriva românilor din Basarabia și Bucovina de Nord – una dintre cele mai dureroase răni din istoria României. În toiul nopții de 12 spre 13 iunie 1941, NKVD-ul sovietic a organizat operațțiunea de deportare a 30.000 de români din Basarabia și Bucovina de Nord. Pentru 30.000 de români, începea, în acea noapte, un coșmar care nu mai avea să se termine. Duși în Siberia, Kazahstan și în alte părți ale imperiului sovietic, transportați în condiții inumane, însetați, înfometați, înghesuiți unii într-alții în vagoane cu aer irespirabil. Înghesuiți în vagoane pentru vite După cum se arată în studiul-document „Deportările în masă din R.S.S. Moldovenească din 13-16 iunie 1941”, oamenii aveau dreptul la doar 200 de ml de apă – pe care s-o folosească și pentru băut, și pentru igiena personală. La plecarea forțată din casă, au avut voie la maximum 10 kilograme de efecte personale. Au călătorit în vagoane pentru vite, înghesuiți câte 70 – 100, timp de două sau trei săptămâni. Cei mai slabi nu făceau față condițiilor și mureau. Trupurile celor morți erau aruncate în câmp. Bărbații în putere erau deportați în lagăre de muncă forțată (Gulag), unde trăiau în condiții greu de suportat și unde, de altfel, își găseau și sfârșitul. Mulți basarabeni au ajuns să muncească în minele din Munții Ural. Aici au pierit 80 la sută dintre ei, se arată în studiu. Ambițiile lui Stalin Deportările au început imediat după ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică, în vara anului 1940. Regimul stalinist urmărea să elimine orice posibilă opoziție și să transforme rapid teritoriile ocupate după modelul sovietic. Intelectuali, preoți, profesori, foști funcționari români, țărani înstăriți, comercianți sau oameni considerați „nesiguri politic” au devenit ținte ale represiunii. Primul mare val de deportări a avut loc în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 Operațiunea a fost organizată minuțios de NKVD, poliția politică sovietică. Oamenii erau treziți brusc, li se dădeau câteva minute să își adune câteva lucruri și erau urcați în trenuri păzite de soldați înarmați. Familiile erau adesea despărțite: bărbații erau trimiși în lagăre de muncă, iar femeile, copiii și bătrânii în așezări speciale din Siberia sau Kazahstan. Cei deportați nu știau unde merg și nici dacă vor mai vedea vreodată casa de care fuseseră smulși. Drumurile durau săptămâni întregi, în condiții cumplite. Vagoanele erau supraaglomerate, fără apă suficientă, fără hrană și fără condiții minime de igienă. Mulți copii și bătrâni au murit încă din timpul transportului. După reocuparea Basarabiei de către sovietici, în 1944, represiunea a continuat. Al doilea mare val de deportări Al doilea mare val de deportări, cunoscut drept Operațiunea „Iug”, a avut loc în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 și a vizat în special țărănimea. Sovieticii încercau să forțeze colectivizarea agriculturii, iar țăranii care refuzau să intre în colhozuri erau considerați „dușmani ai poporului”. Documentele vremii arată că deportările erau atent planificate. Se întocmeau liste, dosare personale, inventare ale bunurilor confiscate. În multe cazuri, oamenii erau denunțați chiar de vecini sau cunoscuți, într-un climat de frică și teroare care a distrus încrederea dintre oameni. Consecințele au fost devastatoare Sate întregi au rămas fără gospodarii lor cei mai harnici, fără intelectuali, fără preoți și fără lideri locali. Potrivit cercetării realizate de istoricul Viorica Olaru-Cemîrtan, regimul sovietic a lovit sistematic în toate categoriile considerate incomode: „reprezentanți ai clerului, intelectualii, țăranii înstăriți, foști funcționari ai administrației românești, proprietarii, comercianții, foștii ofițeri ai armatei române și țariste”. Deportările nu au însemnat doar pierderea libertății, ci și distrugerea unei lumi întregi. Averile erau confiscate, casele ocupate, iar cei rămași trăiau cu teama permanentă că pot fi următorii. Frica s-a instalat adânc în conștiința oamenilor și a rămas acolo zeci de ani. Al treilea val de deportări În studiul citat se vorbește despre „deformarea mentalității oamenilor și distorsionări comportamentale sub frica terorii roșii”. În 1951 a avut loc un nou val de deportări, numit Operațiunea „Sever”, care i-a vizat în special pe membrii cultului Martorii lui Iehova. Era încă o dovadă că regimul sovietic nu tolera nici libertatea religioasă, nici diferențele de opinie. Abia după moartea lui Stalin, începând cu 1956, o parte dintre deportați au primit permisiunea să se întoarcă acasă. Dar pentru mulți nu mai exista „acasă”. Casele fuseseră ocupate, bunurile dispăruseră, iar rudele muriseră sau se risipiseră. Unii nu s-au mai întors niciodată. Încercare brutală de ștergere a identității românești Istoricii estimează că, în anii stalinismului, milioane de oameni din întreg spațiul sovietic au fost deportați în Siberia și Asia Centrală. Basarabia și Bucovina de Nord au făcut parte din acest mecanism uriaș al terorii. Astăzi, mărturiile supraviețuitorilor și documentele scoase la lumină din arhive reconstruiesc una dintre cele mai tragice pagini din istoria românilor. În spatele cifrelor se află destine frânte, familii destrămate și generații întregi marcate de frică și suferință. Deportările din Basarabia și Bucovina de Nord nu au fost doar un episod al represiunii sovietice. Au fost o încercare brutală de a șterge identități, de a distruge elite și de a transforma prin teroare o societate întreagă.
Rasputin, călugărul care a deschis ușa către sfârșitul imperiului rus
„Era un om unic”, a comentat despre Rasputin o celebră scriitoare rusă. „Fără egal, ca un personaj de roman: a trăit o viață de legendă, a avut o moarte de legendă și amintirea lui este învăluită în legendă.” Nadejda Lojvițkaia, cunoscută mai bine sub pseudonimul Teffi, s-a bucurat de rara distincție de a fi citită și apreciată atât de țarul Nicolae al II-lea, cât și de Vladimir Ilici Lenin. În mod curios, deși a fost și una dintre numeroasele femei pe care Rasputin a încercat să le seducă, cu Teffi acesta și-a găsit, fără îndoială, nașul, notează El Pais. Un țăran din Siberia aproape analfabet care a schimbat cursul istoriei Figura lui Rasputin mă fascinează de mult timp, chiar înainte de a începe cercetarea pentru cartea mea anterioară: „Rusia. Revoluție și război civil”. Cum a fost posibil ca un țăran din Siberia, aproape analfabet, să provoace un efect atât de devastator asupra cursului istoriei? Nu avea nicio funcție oficială. Nu avea trupe sub comandă. Era un monarhist devotat, nu un revoluționar. Și totuși, fără să intenționeze, a contribuit mai mult decât oricine altcineva la prăbușirea celei mai mari autocrații din lume. Poetul Aleksandr Blok, care a lucrat în Comisia Extraordinară care a analizat cazul în ansamblu imediat după revoluția din februarie 1917, a scris: „Oricine ar fi fost acest om, sfera lui de influență a fost enormă. Zilele lui s-au desfășurat într-un mediu unic de adorație isterică și ură permanentă; unii i se rugau, alții au încercat să-l distrugă. Caracterul unic al mujicului libidinos care a fost ucis cu un glonț în spate la petrecerea cu gramofon a lui Iusupov s-a datorat mai presus de toate faptului că glonțul care l-a ucis a lovit chiar în inima dinastiei conducătoare.” Această imagine a glonțului care a distrus regimul țarist este puternică, dar și prea simplistă. Rănile mortale au fost cumulative și, în realitate, fuseseră provocate deja mai devreme. Corpul ofițeresc al Imperiului era atât de demoralizat de știrile exagerate despre corupția politică și financiară, ca să nu mai vorbim de zvonurile, complet false, despre desfrâul lui Rasputin cu împărăteasa și chiar cu fiicele ei, încât în 1917, când a izbucnit Revoluția din Februarie, aproape că nu s-a ridicat nicio sabie în apărarea țarului. În lanțul de cauze și efecte al istoriei, rar s-a văzut o influență atât de puternică a unui singur om de origine umilă, precum și a unor zvonuri nefondate. Importanța lui Rasputin oferă o perspectivă diferită și intrigantă asupra teoriei istoriei bazate pe ceea ce se numește „oamenii mari”. Miturile și minciunile care roiau în jurul lui erau fake news-ul vremii Există un alt aspect al a ceea ce Teffi a numit „legenda” lui Rasputin, care nu este mai puțin intrigant. Miturile și minciunile care roiau în jurul lui erau fake news-ul vremii. Însuși Rasputin a fost în parte responsabil pentru ele, din cauza modului în care se lăuda cu legăturile sale cu familia imperială. Dar consecințele evidențiază un fenomen pe care istoricii îl ignoră prea des: zvonurile și teoriile despre presupuse conspirații pot produce efecte chiar mai puternice decât realitatea. Relația extraordinară dintre țăranul siberian și familia imperială subliniază spațiul incert dintre adevăr și mituri, dintre fapte și fantezii, care este o parte esențială atât a istoriei lui Rasputin, cât și, din ce în ce mai mult, a prezentului nostru. Când, la începutul anului 1868, împărăteasa văduvă era însărcinată cu primul ei copil, viitorul țar Nicolae al II-lea, se spune că a fost traumatizată de o predicție sau de un vis: o înspăimânta ideea că fiul ei va muri asasinat de un țăran rus, un mujic. Potrivit profesorului Aleksandr Bojanov și altora, „a trăit sub presiunea profeției” întreaga ei viață. De aceea, când, treizeci și opt de ani mai târziu, a aflat brusc că fiul și nora ei erau fascinați de un țăran numit Rasputin, a fost îngrozită. În interiorul familiei Romanov, ea a condus opoziția față de influența lui Rasputin la curte. Jurnalul lui Rasputin În 1919, Maria, fiica lui Rasputin, i-a povestit lui Nikolai Sokolov, însărcinat cu investigarea masacrului familiei imperiale, că țarina îi spusese chiar lui Rasputin că știa că un țăran o va ucide. Potrivit profesorului Bojanov, împărăteasa văduvă auzise o astfel de predicție de la o bătrână fără nume. Totuși, în arhiva centrală de stat a Rusiei se păstrează un jurnal al lui Rasputin care descrie visul în detaliu și cu dramatism, presupus redat de împărăteasa Alexandra. În această versiune, mama țarului a cerut unei vechi doici din familie să îl interpreteze. Experții au denunțat acest jurnal drept fals, dar chiar și așa, relatarea are un evident caracter veridic. Falsificatorul cunoștea, fără îndoială, foarte bine pe Rasputin sau pe cineva din cercul său apropiat. Oricum ar fi, întreaga poveste era bine cunoscută în familia regală. O veche prietenă și vecină de la țară, prințesa Olga Romanoff, a aflat despre visul străbunicii sale prin intermediul tatălui ei, prințul Andrei, care era, întâmplător, fratele frumoasei mari ducese Irina, căsătorită cu prințul Iusupov, asasinul lui Rasputin. Din toate aceste motive, visul, fie că a fost real sau nu, este un bun exemplu al observației lui Teffi despre viața lui Rasputin „învăluită în legendă”. Mai presus de toate, subliniază faptul fundamental că, în ceea ce privește efectul lui Rasputin asupra cursului evenimentelor, percepția a fost mult mai puternică decât realitatea. Adevărata față a lui Rasputin Ascensiunea sa fulgerătoare către o poziție de influență a fost atât de improbabilă încât a atras atenția nu doar în Marea Rusie, ci și în străinătate. Majoritatea știrilor din presă exprimau o formă de dezgust. Din fericire pentru istorici, numeroși bărbați și femei de mare inteligență l-au observat îndeaproape și ne-au lăsat relatări foarte lămuritoare. Lucrările publicate chiar de Rasputin au fost atât de mult corectate de cei din jurul lui, inclusiv de țarină, încât aproape că nu a mai rămas nimic din haosul care le caracteriza. Singurele excepții, care trebuie totuși tratate cu mare prudență, sunt câteva interviuri jurnalistice. Să nu uităm că, după cum spunea marele poet din
Dinamo București a reușit eventul după ce a câștigat al 22-lea titlu din istorie
Echipa masculină de handbal Dinamo a câștigat al 22-lea titlu din istorie, cu două etape înainte de final și, în contextul în care a cucerit și Cupa României, a realizat eventul. „Dulăii” au demonstrat, încă o dată, că nu au rivali pe plan intern. Au câștigat al 10-lea titlu consecutiv, fiind pentru a treia oară al rând când realizează eventul. Pentru a treia oară la rând, Dinamo București a reușit eventul! Este al 22-lea titlu din istorie Dominația echipei masculine de handbal Dinamo a început în toamna lui 2016. Din acel sezon, „dulăii” au câștigat toate titlurile, cu mențiunea că în anul pandemic 2020 campionatul a fost suspendat, iar titlul nu s-a mai dat. Așadar, 10 trofee câștigate la rând, timp în care pe locul 2 s-au clasat CSM București, Steaua, Dobrogea Constanța, Potaissa Turda, Minaur Baia Mare de două ori, CSM Constanța și Potaissa. Practic, o singură echipă a fost în stare să dea emoții dinamoviștilor două sezoane la rând. Mai mult, chiar, Steaua a jucat în acest sezon în a doua divizie a țării, dar a obținut de mult timp promovarea, în condițiile în care a câștigat toate meciurile. Revenind la Dinamo, titlul cu numărul 22 din palmares a venit după victoria de pe teren propriu, 36-27 (16-12), cu HC Buzău. Meciul a contat pentru etapa 13, jucată la jumătatea lunii februarie, iar principalii marcatori au fost Buzle cu 7 goluri și Stanciuc 5 pentru Dinamo, respectiv Virbauskas 10 pentru HC Buzău. După 20 de etape, Dinamo Bucureşti este lider cu 32 de puncte, iar pe locul 2 se află HC Buzău, cu 26. Cu două etape înainte de finalul stagiunii, campioana nu mai poate pierde un nou titlu, chiar dacă în ultima rundă stă. Dinamo a fost ciuca bătăilor în Grupa A din Liga Campionilor Etapa 21 se va juca pe 21 mai și programează partidele: SCM Poli Timişoara – Dinamo, U Cluj – CSM Constanţa, CSM Vaslui – CSM Sighişoara, Minaur Baia Mare – Potaissa Turda și CSU Suceava – CSM Bucureşti, iar HC Buzău stă. În fine, între 21 și 24 mai au loc copnfruntările CSM Constanţa – CSU Suceava, CSM Bucureşti – Minaur Baia Mare, Potaissa Turda – CSM Vaslui, CSM Sighişoara – SCM Poli Timişoara și HC Buzău – U Cluj, iar Dinamo stă. Pe 19 aprilie, Dinamo a câștigat Cupa României pentru a 10-a oară în istorie și a 6-a oară în ultimii 7 ani. În turneul final de la Timișoara, echipa alb-roșie a învins Minaur cu 36-27 (21-11), iar Politehnica Timișoara a eliminat Steaua cu 33-22 (14-13). Medaliile de bronz au revenit băimărenilor, după 32-28, iar Dinamo a câștigat trofeul grație succesului cu 29-27. Pe plan european, însă, formația bucureșteană a fost ciuca bătăilor în Grupa A din Liga Campionilor. „Dulăii” și-au trecut în cont doar două victorii, 29-28 acasă cu Nantes în etapa 8, pe 20 noiembrie, și 33-23, tot pe teren propriu, împotriva lui Kolstad, scor datorită căruia a terminat pe locul 7, penultimul, în fața formației norvegiene, datorită rezultatelor directe (în tur fusese 31-28). Dinamo a pierdut celelalte 12 meciuri, terminând la 10 puncte de locul 6, ocupat de Sporting, care permitea disputarea barajului pentru sferturile de finală.
Jannik Sinner a câștigat turneul de la Madrid și a scris istorie! Performanță uluitoare reușită
Jucătorul italian Jannik Sinner l-a învins fără niciun fel de emoții pe germanul Alexander Zverev cu 6-1, 6-2 în finala de la Madrid și a rescris istoria tenisului. În urma acestui succes categoric, Sinner a devenit primul jucător din istorie care și-a trecut în cont 5 victorii finale la rând în turneele de categorie Masters 1000. Meciul din ultimul act al turneului din capitala Spaniei nu a avut istoric, în condițiile în care succesul s-a conturat în 58 de minute. Sinner s-a desprins în primul set la 5-0, iar în al doilea a condus cu 3-1, după ce Zverev și-a făcut serviciul, și a pus capăt confruntării cu un game alb. Liderul clasamentului ATP a devenint primul om care câștigă cinci turnee Masters 1000 consecutive. Performanța este cu atât mai importantă cu cât Jannik a cedat doar două seturi în cele 25 de meciuri jucate, potrivit ATP. În toamna anului trecut, la Paris, i-a „executat” pe belgianul Zizou Bergs, argentinianul Francisco Cerundolo, americanul Ben Shelton, același Zverev (cu 6-0, 6-1!) și canadianul Felix Auger Aliassime. Tot de câte două seturi a avut nevoie și pentru a câștiga turneele din acest an de la Indian Wells și Miami. Pșrimul semn de slăbiciune l-a arătat în optimi la Monte Carlo, când cehul Tomas Machac a câștigat al doilea set al confruntării, la tie-break. De asemenea, în turul secund la Madrid, francezul Benjamin Bonzi a câștigat primul set la tie-break, dar Sinner și le-a adjudecat pe următoarele cu 6-1, 6-4. Sinner a recunoscut că Zverev nu a jucat cel mai bun tenis al lui Întrebat ce au însemnat pentru el cele cinci titluri Masters 1000 câștigate la rând, Sinnera spus că în spate există foarte multă muncă, dăruire și sacrificiu. El se bucură de aceste rezultate, deoarece este conștient că, în timp, nu va mai avea rezultate la fel de bune. „Sunt foarte fericit că am continuat să cred în mine. Sunt prezent în fiecare zi, la fiecare sesiune de antrenament, încercând să depun munca potrivită cu disciplina potrivită. Pentru a face asta, trebuie să ai echipa potrivită în spate, ceea ce la mine se întâmplă. Sunt foarte fericit pentru mine, dar și pentru echipă, iar asta înseamnă mult pentru noi toți”, a mai spus el. Dominația lui Sinner în finala cu Zverev de la Madrid este înțeleasă mai bine dacă privim cifrele. Italianul a convertit în punct toate cele 4 mingi de break pe care le-a avut, nu s-a aflat în situația de salva vreuna și a câștigat 27 de puncte în urma primului său serviciu, din 29 de „încercări”. „Am început meciul foarte bine, realizând imediat break. El nu a jucat cel mai bun tenis al său, așa că am încercat să fiu cât mai agresiv. Sunt foarte mulțumit, evident, de nivelul la care joc. Este incredibil să câștig un alt titlu ca acesta, înseamnă mult pentru mine. A fost un alt turneu incredibil”, a mai precizat liderul ATP.
Cea mai mare frescă medievală din Transilvania și tezaur de 3.500 de ani, în satul cu șase biserici
Satul Șmig numără mai puțin de 800 de suflete, însă oferă nenumărate motive de uimire celor care ajung să-i cunoască trecutul. Parte din comuna Alma, satul numără șase biserici, are cea mai mare pictură murală din Evul Mediu din Transilvania, iar în secolul al XIX-lea, aici a fost descoperit mai mult de o jumătate de kilogram de aur, sub forma unui tezaur vechi de peste 3.500 de ani, povestește, pe pagina de Facebook, președintele Consiliului Județean Sibiul, Daniela Cîmpean. „Războiul” dintre războaie Bătrânii satului mai vorbesc încă despre incidentul petrecut între cele două războaie mondiale, când o delegație a sașilor brașoveni a fost alungată cu o ploaie de pietre și bucăți de lemn, în contextul în care sătenii au preluat terenurile lui Papp Kálmán, un moșier armean falimentar. Astăzi, Șmigul adăpostește credincioși ai cinci confesiuni: romano-catolici, greco-catolici, evanghelici, reformați și ortodocși, cei din urmă deținând două biserici. Satul cu un sas și jumătate de care s-a îndrăgostit un neamț „În tot satul mai există un sas și jumătate”, spune, zâmbind, Alexander Kloos, cu referire la o săsoaică și un sas pe jumătate maghiar, singurii reprezentanți ai etniei care a clădit, la mijlocul secolului al XIV-lea, biserica în care se află una dintre cele mai mari fresce medievale din Transilvania. Alexander este cetățean german și un personaj cunoscut în zona Târnavelor, după ce s-a implicat în proiecte de conservare și restaurare a bisericilor fortificate săsești. Și el aparține acestei etnii, de trecutul căreia s-a îndrăgostit la vârsta de 30 de ani. Este născut în București, din tată sas sibian și mamă basarabeancă. „Aveam trei ani când părinții mei au decis să emigrăm în Germania. Era vremea când statul german plătea pentru fiecare sas între 2.000 și 5.000 de mărci. Nu știu exact cât am valorat noi pentru comuniști”, povestește bărbatul. În România, Alexander a revenit ca adult: „Am ajuns la biserica fortificată din Hosman și pur și simplu am simțit că aparțin acestor locuri. Am făcut o pasiune pentru istoria sașilor și cred că am vizitat peste 200 de biserici fortificate din Transilvania, majoritatea în județele Sibiu, Brașov, Mureș și Bistrița-Năsăud”. Alexander își dedică tot timpul liber salvării bisericii din Șmig Graphic designer de meserie, Alexander își dedică tot timpul liber salvării bisericii din Șmig. „Fiecare concediu de odihnă mi-l petrec în România și, de multe ori, îmi mai iau câte o lună de concediu fără plată pentru a putea fi aici, unde este mare nevoie de sprijin pentru restaurarea frescei”, spune Alexander. Mica biserică din satul de pe Valea Târnavelor a devenit un mare atelier de restaurare după ce Fundația Biserici Fortificate i-a reabilitat acoperișul. Din 2020, aici vin zeci de studenți din diferite țări europene pentru a se pregăti în meseria de restaurator, proiect datorat asociațiilor Kulturerbe Kirchenburgen și ARCUS din Târgu Mureș, Universităților de Artă din București și Cluj-Napoca, Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, precum și parteneriatelor cu Universitatea de Arte Frumoase din Budapesta și Federația Restauratorilor din Germania. Intitulat „The Conservation Summer School”, acest program urmează să fie acreditat către Erasmus drept „Școală Europeană de Vară”. „În premieră, în acest an vom avea trei școli de vară destinate studenților care se pregătesc în conservarea suprafețelor arhitecturale. Ei provin din România, Ungaria, Germania, Franța, Olanda, Austria și Italia, toți fiind conștienți de șansa unică pe care o întâlnesc aici, în Șmig, unde pot învăța practic despre restaurare și conservare pe o frescă din Evul Mediu. În Europa nu mai există prea des astfel de ocazii, majoritatea lucrărilor de acest tip fiind deja restaurate”, arată Alexander. Ce reprezintă fresca Liniștea domină Șmigul, puținii săteni ieșiți pe stradă fiind pensionari sau femei cu copii mici. Adulții sunt în câmp sau la serviciu, în Mediașul aflat la 16 kilometri distanță. În mica biserică ajung turiștii care au aflat de fresca unică în această zonă a țării. „Are cam 260 de metri pătrați și reprezintă Legenda Sfântului Ladislau, Rugăciunea Sfintei Ecaterina sau Crucea Vie, teme importante specifice catolicismului medieval. O frescă atât de mare într-o biserică de sat este greu de întâlnit chiar și în Europa”, spune Alexander, cetățean german îndrăgostit de istoria sașilor transilvăneni. De pe pereții înalți, sfinții privesc spre cei care trec de ușa grea, cu inserții metalice, a bisericii. S-au înfățișat din nou oamenilor abia în urmă cu câțiva ani. „Știm că trecerea de la cultul catolic la cel evanghelic a însemnat și acoperirea picturilor de pe pereții bisericii. Din fericire, acestea nu au fost distruse, ci doar acoperite cu var sau tencuială subțire, iar misiunea noastră este să îndepărtăm straturile depuse și să readucem la lumină întreaga lucrare realizată în urmă cu mai bine de cinci secole”. Despre fresca din Șmig am vorbit și cu Lorand Kiss, unul dintre cei mai apreciați specialiști restauratori de picturi medievale din România. „Este o frescă despre a cărei existență nu știa nimeni în urmă cu 20 de ani. A fost realizată, probabil, de același pictor care a lucrat și la biserica din Mălâncrav”. Legat de culori, acesta ne dezvăluie câteva secrete din Evul Mediu: „Pentru galben se utiliza inclusiv gălbenușul de ou, iar pentru suportul culorilor se apela la cazeina din lapte. Desigur, nu lipsea cărbunele pentru negru sau oxidul de cupru pentru verde”. Vara, biserica prinde viață datorită zecilor de tineri studenți veniți în Șmig pentru a-i scoate pe sfinți la lumină. Lucrează precum medicii, mulți folosind bisturie pentru îndepărtarea pojghiței de tencuială și „injecții” pentru diferitele soluții care ajung în stratul suport al picturii. O muncă titanică, asumată de o mână de oameni cu suflet mare. Toți contribuie la readucerea la viață a unui crâmpei din trecutul comunității săsești, care continuă să-și lase amprenta asupra județului Sibiu.
Un al doilea coif era și el pe lista jafului de la Drents – Coiful aparținând Tezaurului Princiar Getic de la Cucuteni-Băiceni
Jaful de la Muzeul Drents de anul trecut ar fi putut să aibă consecințe și mai grave, pentru că hoții au încercat să mai fure încă un obiect: un coif aparținând Tezaurului Princiar Getic de la Cucuteni-Băiceni, evaluat la 3,2 milioane de euro. Din fericire, vitrina în care era expus era securizată și cele 7 lovituri de baros aplicate de hoți nu au reușit s-o spargă, în ciuda pagubelor considerabile aduse. În documentele depuse în dosar, se vede că vitrina a fost lovită de șapte ori cu un baros, dar a rezistat atacului, arată rtvdrenthe.nl. Un jaf mai scurt de un minut În cele din urmă, atacatorii au reușit să sustragă alte piese extrem de valoroase: coiful de aur de la Coțofenești, prin excelență, piesa de rezistență a expoziției, și trei brățări din aur. Întreaga operațiune a durat sub un minut, după care autorii au părăsit rapid muzeul. Ulterior, coiful de la Coțofenești și două dintre cele trei brățări au fost recuperate, în urma unei înțelegeri încheiate între Parchet și doi dintre suspecți. Pedepse diferite pentru suspecți Pentru cei doi inculpați care au acceptat acordul cu procurorii a fost cerută o pedeapsă de trei ani și opt luni de închisoare. În schimb, pentru al treilea suspect, care nu a ajuns la o înțelegere și își susține nevinovăția, procurorii solicită o pedeapsă mai severă, de 5,5 ani de detenție. Un artefact mai vechi și mai mare Coiful de la Cucuteni-Băiceni, vizat în tentativa eșuată de furt, este unul dintre cele mai rare artefacte descoperite în România. Alături de coiful de la Coțofenești, este singurul realizat integral din aur. Descoperit în 1959 și datând din secolul al V-lea î.Hr., acesta este mai vechi decât coiful de la Coțofenești, realizat în secolul următor. De asemenea, este și mai mare, având 34,5 centimetri înălțime și aproximativ 500 de grame, comparativ cu dimensiunile mai reduse ale piesei deja furate. Deși mai puțin cunoscut publicului larg, coiful de la Cucuteni-Băiceni este considerat o piesă de valoare excepțională, în timp ce coiful de la Coțofenești este adesea comparat cu „Rondul de noapte” a României, fiind una dintre cele mai reprezentative opere ale patrimoniului național. Procesul continuă Procesul împotriva celor trei suspecți continuă, instanța urmând să audieze pledoariile apărării. Avocații celor doi inculpați care au încheiat acorduri cu Parchetul au anunțat intervenții scurte, în timp ce apărarea celui de-al treilea suspect ar putea avea nevoie de mai mult timp pentru a-și susține poziția. Audierea este programată și pentru ziua de vineri, însă există posibilitatea ca dezbaterile să se încheie mai devreme.
Reacție de milioane a Juliei Sauter după ce a intrat în istoria sportului românesc: Sunt copleșită de emoții!
Julia Sauter a intrat în istoria sportului românesc, realizând cea mai bună performanță la o ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă și a recunoscut că este copleșită de emoții. La această oră au loc ultimele reprezentații din finala feminină de la Jocurile Olimpice care au loc la Milano Cortina. Julia Sauter este sigură de prezența în top 17. Patinatoarea română Julia Sauter se simte împlinită după ce a scris istorie pentru sportul românesc Niciodată în istoria Jocurilor Olimpice nu s-a mai întâmplat ca o sportivă din România să se claseze mai sus de locul 20 în finală. Acum 24 de ani, la Salt Lake City, Roxana Luca termina pe 23. Însă ceea ce a făcut Julia Sauter la Milano Cortina a depășit cele mai optimiste așteptări. Ea și-a depășit recordul personal cu 16 puncte, la finalul unei evoluții impecabile, obținând 127,8 puncte în programul liber, totalul ajungând la 190,3 puncte și este sigură de prezența în top 17. „Sunt copleșită de atât de multe emoții acum. Chiar am sperat că voi reuși să arăt aici tot ce pot și am reușit. Dar să depășesc atât de mult cel mai bun rezultat al sezonului meu, să obțin un nou «season best» (n.r. – sportiva încă nu realizase că 127,80 a însemnat și cel mai bun record personal la programul liber; precedentul era de 121,84) într-o asemenea competiție, sunt cu adevărat împlinită. Sunt atât de recunoscătoare celor care m-au susținut și atât de fericită”, a spus Julia Sauter, potrivit We Love Sport. Cele două decizii importante luate de Sauter, care i-au permis să realizeze o performanță istorică pentru România la JO În vârstă de 28 de ani, Julia Sauter se află la prima participare la Jocurile Olimpice. Născută pe 18 iunie 1997 în Weingarten, în Germania, a început patinajul la 5 ani, iar în numai 3 ani ajunsese să stăpânească toate săriturile duble. A reprezentat Germania la competiții internaționale de juniori în până în 2011, dar la 14 ani a ajuns într-un punct critic al carierei. Nu a fost inclusă în grupul de elită din Germania pentru că nu putea executa anumite elemente și a avut de ales: să renunțe la sportul de performanță sau să reprezinte o altă țară. Marius Negrea, care a concurat pentru România la Jocurile Olimpice din 1992 de la Albertville și 1994, de la Lillehamer, antrena în Germania la vremea respectivă și i-a propus Juliei să reprezinte România. Între 2014 și 2025, Julia a cucerit 8 titluri naționale și a reprezentat România la 5 ediții de CM și alte 9 de CE. A terminat pe locul 7 competiția continentală, obinând cel mai bun rezultat din istoria României la o astfel de întrecere. A devenit cetățean român pe 9 octombrie 2025, prin Hotărâre de Guvern semnată de premier, iar cu puțin timp înainte de întrecerea de la Milano Cortina a renunțat la serviciile lui Negrea, care o pregătea de 14 ani, apelând la Luca, aceasta fiindu-i și coregrafă.
Cel mai lung pod locuit din lume adăpostește 80 de rezidenți
Podul Negustorilor a fost construit inițial din lemn, apoi reconstruit din piatră în 1325. În inima orașului Erfurt din Turingia, Germania, se află un pod medieval arcuit inclus în patrimoniul cultural. Acesta nu numai că leagă diferite părți ale orașului pentru localnici, dar îi și adăpostește, scrie Express. Krämerbrücke este cea mai lungă serie de poduri locuite din întreaga Europă. Cu o lungime de 125 de metri, podul a fost construit inițial din lemn. A fost reconstruit din piatră în 1325. Inițial, pe lungimea sa se aflau 62 de clădiri înguste. Ulterior, în urma reamenajării, au rămas doar 32. Cele mai vechi mențiuni despre pod datează din 1156. Atunci a fost menționat în documente ca „Pons rerum venalium”, care se traduce prin podul lucrurilor oferite, potrivit site-ului oficial al podului. Un loc important pentru comercianți în Evul Mediu Podul avea șase arcade din gresie. Fundația pilonilor podului conține pivnițe ascunse. Remodelarea sa finală sugerează inspirație gotică, renascentistă și barocă. Conectând două părți ale orașului de-a lungul râului Gera, a devenit un loc important pentru comercianții locali. Aceștia își vindeau marfa în mici cabane de lemn de-a lungul podului în Evul Mediu. Podul și-a primit numele de la comercianții care vindeau țesături fine, mirodenii și bijuterii. Podul avea odată două biserici la fiecare capăt. Biserica Sfântul Aegidius (Sfântul Giles) la est și biserica Sfântul Benedict la vest. Cu toate acestea, doar biserica Sfântul Giles mai există la capătul estic. De acolo se poate admira o priveliște impresionantă a podului din turnul său. Înălțimea până la vârful turnului este de 33 de metri. Supraviețuitor al incendiilor și războaielor În secolele următoare, podul a suferit o serie de incendii repetate. Acest lucru a dus la remodelarea mai multor case cu structură din lemn între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea. Cele 62 de case au fost treptat comasate în 32. După Reforma Protestantă, utilizarea bisericilor a scăzut. Biserica Sfântul Benedict a ajuns în cele din urmă în proprietate privată. Biserica a fost demolată la începutul secolului al XIX-lea. Krämerbrücke a fost supus unei serii de lucrări de restaurare. S-a construit și Rathausbrücke pentru a face față traficului tot mai intens. În urma războaielor din secolul al XX-lea, Krämerbrücke a suferit daune. Acest lucru a dus la o serie de proiecte moderne de restaurare. Astăzi, alături de casele localnicilor, veți găsi podul înconjurat de un amestec eclectic de galerii, cafenele și buticuri. Acestea oferă meșteșuguri tradiționale, țesături imprimate în albastru din Turingia, ceramică, sticlărie suflată manual, bijuterii, sculpturi în lemn, antichități și delicioase delicatese din Turingia.