Jocul luminii vine în cinematografe din 6 mai / Două generații se regăsesc în același loc
Când Dumnezeu a spus „să fie lumină” a trasat, de fapt o graniță între timp și netimp. Lumina începuse, de atunci, să puncteze Creația și s-o împartă, s-o facă măsurabilă. Dar, în același timp, lumina „luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o”. Lumina aduce la suprafață Necuprinsul. Ai nevoie de lumină ca să te vezi, cum ai nevoie de întuneric ca să te ascunzi. Așa se naște un „joc al luminii”, un joc al ceea ce se vede și al ceea ce se vrea ascuns. Regizorul Ovidiu Georgescu propune publicului român un film unic, un film de concepție și de introspecție în care se pot regăsi ușor generațiile: „Jocul luminii” este despre relația tensionată dintre un tată, Paul (Nicu Mihoc), fost actor ajuns într-un azil izolat, și fiul său Johnny (Marius Turdeanu), finanțist în New York, care se regăsesc după 20 de ani. Un film ca o viață: cu tensiuni, orgolii, lucruri rămase nespuse, emoții îngropate. Căci cam despre asta este cinema-ul de cameră: despre introspecție în detrimentul spectaculosului. Mediafax: Filmul „Jocul luminii”, care intră în cinematografe din 6 mai, pornește de la piesa de teatru „Nu mai sunt vișine. La cină”, semnată de Teodora Herghelegiu. Unde s-a terminat teatrul și unde a început filmul, în procesul dumneavoastră de lucru și cum s-au îmbinat cele două arte în acest proiect inedit? Ovidiu Georgescu: Piesa Teodorei Herghelegiu a fost pentru mine un punct de plecare, nu unul de sosire. Am preluat din ea arhitectura narativă, această confruntare interumană concentrată, această tensiune aproape claustrofobică și am început să o gândesc în termeni strict cinematografici. Teatrul s-a terminat, dacă vreți, în momentul în care am ales să nu filmez o piesă, ci să construiesc un film. Îmbinarea celor două arte s-a făcut, într-un fel, organic. Camera de filmat nu urmărește un actor de la distanța spectatorului de teatru, ea se apropie de el, îi caută fața, îi citește modul de a respira. De aceea am optat pentru încadraturi strânse, pentru prim-planuri care să facă din tăceri, din trăirea interioară a personajelor, miezul vizual al filmului. În teatru, distanța fizică dintre scenă și sală impune un anumit tip de construcție a rolului. La mine, aparatul de filmat e atât de aproape încât orice falset s-ar fi văzut imediat. Ceea ce a rămas din spiritul teatral este tocmai esența Kammerspielfilm-ului, cinematograful de cameră, un gen în care spațiul restrâns, actorii și cuvântul poartă toată greutatea dramei. Locația unică, camera de azil a lui Paul, devine ea însăși un personaj. Iar cele două arte nu s-au îmbinat prin compromis, ci prin asumare: am vrut un film care să aibă nervul și esența teatrului, dar privirea și intimitatea cinematografului. „M-a atras incapacitatea de a comunica autentic” Mediafax: „Jocul luminii”, o poveste aproape în două personaje dintre un tată dificil și fiul său înstrăinat, într-o căutare de apropiere și dorință de iubire. Ce v-a interesat cel mai mult la această dinamică și de unde a pornit nevoia de a spune această poveste acum? Ovidiu Georgescu: M-a interesat, înainte de toate, zona aceea fragilă și, în același timp, extrem de dură, în care iubirea există, dar nu mai știe cum să se exprime. Relația părinte-copil are ceva universal, dar și profund particular în fiecare caz, iar în „Jocul luminii” m-a atras tocmai această incapacitate de a comunica autentic, chiar și atunci când există o nevoie reală de apropiere. Dinamica dintre tată și fiu nu este construită pe un conflict spectaculos, ci pe acumulări, pe lucruri nespuse, pe orgolii și pe acea formă de ego care, paradoxal, maschează vulnerabilitatea. Tatăl, un fost actor, trăiește într-o lume a propriilor roluri și iluzii, în timp ce fiul vine cu o logică pragmatică, aproape rece. Între ei nu e doar o diferență de generație, ci o diferență de limbaj emoțional. Nevoia de a spune această poveste, acum, vine, cred, dintr-un context mai larg, în care relațiile umane devin tot mai fragmentate, iar distanțele, nu doar geografice, ci și afective, se adâncesc. Trăim într-o lume în care comunicăm constant, dar ne spunem din ce în ce mai puțin lucrurile esențiale. Iar relația dintre cei doi devine un fel de lupă pentru această realitate. În plus, m-a interesat ideea de „prea târziu”, acel moment în care realizezi că ai vrea să repari ceva, dar nu mai ai timpul, instrumentele sau disponibilitatea celuilalt. Filmul nu oferă soluții, dar pune spectatorul în fața unei întrebări incomode: cât de mult amânăm, de fapt, lucrurile care contează cu adevărat? „Mulți spectatori se vor regăsi în lucruri nespuse” Mediafax: Filmul explorează relația fracturată dintre un fost actor, un „cinic histrion” ajuns într-un azil, și fiul său, finanțist întors de pe Wall Street, care încearcă să repare două decenii de absență și distanță emoțională. Ce credeți că va avea cel mai mare impact emoțional asupra spectatorilor care vor veni la cinema? Ovidiu Georgescu: Cred că impactul emoțional nu vine dintr-un moment singular, spectaculos, ci din acumulare, din felul în care spectatorul ajunge, aproape fără să-și dea seama, să se recunoască în fragmentele acestei relații. Pe de o parte, este confruntarea directă dintre cei doi, acel schimb de replici în care ironia, luciditatea și reproșul se amestecă permanent. Tatăl, „cinicul histrion” și fiul, aparent rațional și controlat, nu sunt niciodată complet sinceri unul cu celălalt, iar această duplicitate cred că produce o tensiune foarte recognoscibilă. Mulți spectatori se vor regăsi în lucrurile nespuse, în felul în care evităm, de fapt, esențialul. Pe de altă parte, cred că va conta foarte mult dimensiunea umană a eșecului, încercarea sinceră, dar stângace, de a repara ceva după prea mult timp. Există o formă de neputință care traversează filmul și care nu ține de lipsa dorinței, ci de incapacitatea de a mai găsi drumul către celălalt. Asta poate genera un tip de emoție profundă, pentru că nu e spectaculoasă, ci dureros de familiară. Și, poate cel mai puternic, finalul, fără a-l dezvălui, mută tot ceea ce ai văzut până atunci într-o altă cheie. Repune într-un nou context relația, replicile, gesturile, și lasă în urmă