Studiu: Cu cât ești mai ranchiunos, cu atât tinzi să crezi mai tare în teoriile conspirației!
O serie de studii recente, publicate în Journal of Social Issues, arată că dorința de a-i răni pe ceilalți – chiar și cu prețul propriei suferințe – adică, literalmente, „răutatea gratuită”, poate juca un rol important în atracția unor persoane față de teoriile conspirației. Cercetarea a fost realizată de psihologi de la Universitățile Staffordshire și Birmingham. Studiile au constatat că sentimentul de dezavantaj competitiv poate declanșa o mentalitate răzbunătoare, care la rândul ei face ca oamenii să fie mai receptivi la teoriile conspiraționiste, în special cele care neagă știința. În cadrul a trei studii, desfășurate pe eșantioane reprezentative de adulți din Regatul Unit, cercetătorii au confirmat că motive psihologice cunoscute – cum ar fi incertitudinea, lipsa de putere sau sentimentul de subapreciere socială – sunt asociate cu o gândire conspiraționistă crescută. Însă rezultatele sugerează că ranchiuna poate fi firul comun care leagă aceste motive între ele. De ce sunt unii oameni conspiraționiști Teoriile conspirației sunt larg răspândite și pot avea consecințe grave – de la subminarea încrederii în știință, până la accentuarea diviziunilor sociale sau blocarea acțiunii colective în probleme esențiale, precum schimbările climatice sau sănătatea publică. „Teoriile conspirației mă fascinează de multă vreme – de la X-Files, pe care-l urmăream la 10 ani, până la explozia teoriilor de după 11 septembrie. Ca psiholog, am ținut pasul cu cercetările din domeniu și am predat despre acest subiect ani la rând. De aici a pornit și ideea acestei cercetări”, a declarat David Gordon, lector universitar la Universitatea Staffordshire și autorul principal al studiului. Studiile anterioare identificaseră deja trei mari tipuri de motive care îi pot împinge pe oameni spre teorii conspiraționiste: motive epistemice (nevoia de a înțelege evenimente complexe), motive existențiale (nevoia de siguranță sau control) și motive sociale (nevoia de a se simți valorizați sau respectați în societate). Sursa: Pixabay De obicei, aceste motive sunt analizate separat. Gordon și colegii săi au vrut să afle dacă nu cumva există o origine psihologică mai profundă, comună tuturor. Ipoteza lor a fost că sentimentul de dezavantaj – fie el cognitiv, social sau politic – poate genera o stare de spirit resentimentară, care predispune la gândire conspiraționistă. În acest context, ranchiuna este definită ca dorința de a-i face rău altuia, chiar și atunci când costul este personal. Deși aparent irațional, unii teoreticieni ai evoluției susțin că acest comportament poate avea o funcție competitivă – reducerea avantajului rivalilor sau a grupurilor cu statut înalt. Conform ipotezei autorilor, teoriile conspirației pot reprezenta o formă simbolică de „răzbunare culturală”: prin respingerea autorităților sau a experților, persoanele devin capabile să „egalizeze terenul de joc”. În primele două studii, cercetătorii au recrutat peste 700 de participanți, folosind platforma Prolific. Eșantioanele erau reprezentative pentru populația britanică în funcție de vârstă, gen și etnie. Participanții au completat mai multe chestionare psihologice, măsurând: Credința generală în teorii conspiraționiste Credința în conspirații legate de COVID-19 Nivelul de răutate (măsurat cu scala de 17 itemi pentru „sentimentul de ciudă”) Intoleranța față de incertitudine (motiv epistemic) Sentimentul de neputință politică (motiv existențial) Narcisismul de grup și percepția unei amenințări reale (motive sociale) Rezultatele au arătat că scoruri mai ridicate pentru toate cele trei tipuri de motive erau corelate cu o credință mai mare în teorii conspiraționiste. Mai mult, sentimentul de ranchiună mediază semnificativ aceste relații. Cu alte cuvinte, persoanele care se simțeau nesigure, lipsite de putere sau amenințate social aveau tendința de a manifesta atitudini răzbunătoare, care la rândul lor preziceau o credință mai mare în teorii conspiraționiste. Legătura dintre intoleranța față de incertitudine și credințele conspiraționiste păre să fie în mod special mediată de răutate. Sursa: Pixabay Aceasta sugerează că, în momente de confuzie sau lipsă de control, respingerea versiunilor oficiale devine o formă de revalorizare de sine. Chiar dacă manipularea experimentală folosită în al doilea studiu (prezentarea unor scenarii post-COVID amenințătoare) nu a avut efectul scontat, modelele statistice au continuat să susțină ipoteza că răutatea leagă cele trei motive de gândirea conspiraționistă. Un al treilea studiu experimental Pentru a testa dacă răutatea poate cauza gândirea conspiraționistă, cercetătorii au derulat un al treilea studiu cu 405 participanți, în care au indus sentimente de ranchiună. Participanții au fost rugați să-și imagineze un scenariu în care personajul cu care se identificau era respins în favoarea unui rival mai popular, apoi să descrie cum s-ar răzbuna fără a fi prinși. Cei care au participat activ la sarcină și au scris planuri detaliate de răzbunare au obținut scoruri mai mari pe scala răutății decât cei din grupul de control. Totuși, această creștere a răutății nu a dus direct la o creștere semnificativă a credinței în teorii conspiraționiste. Cu toate acestea, analizele de mediere au indicat o cale indirectă: ranchiuna indusă a fost asociată cu o creștere a gândirii conspiraționiste. Concluzii și limitări „Deschiderea față de teoriile conspiraționiste este adesea rezultatul unor probleme obișnuite, dar importante – în special sentimentul de dezavantaj în diferite aspecte ale vieții”, a declarat David Gordon pentru PsyPost. „De aceea, ar trebui să avem mai multă empatie față de un prieten sau membru al familiei care pare să adere la astfel de teorii. Iar cei care tind să respingă automat „varianta oficială” ar trebui să se gândească ce anume resping, de fapt, și ce le oferă acest gest la nivel emoțional.” Coautoarea Megan Birney, de la Universitatea din Birmingham, a adăugat: „Nu susținem că oamenii aleg în mod conștient să fie răuvoitori când cred sau răspândesc teorii conspiraționiste. Mai degrabă, concluziile noastre arată că sentimentele de dezavantaj în cele trei arii pot declanșa un răspuns psihologic comun – răutatea, ciuda –, care crește receptivitatea la astfel de teorii.” Deși studiile au fost bine concepute, autorii recunosc că există limitări. O mare parte din date sunt de tip transversal, deci relațiile cauzale trebuie interpretate cu prudență. Manipularea experimentală din Studiul 3 nu a avut efectul așteptat, iar mulți participanți nu s-au implicat pe deplin în sarcină. În plus, media credinței în conspirații legate de COVID-19 a fost relativ scăzută – un semnal pozitiv, potrivit lui Gordon: „Teoreticienii conspirației sunt foarte vocali, mai ales
Studiu: Diferențele de gen în sensibilitatea la dezgust se estompează odată cu vârsta
Femeile sunt adesea considerate mai sensibile la dezgust decât bărbații, mai ales în fața alimentelor alterate sau a riscurilor de contaminare. Un nou studiu publicat în Physiology & Behavior arată însă că această diferență de gen nu este fixă, ci se reduce – sau chiar dispare – pe măsură ce înaintăm în vârstă. Cercetătorii de la ETH Zürich, coordonați de Anne Berthold, au reanalizat date din patru studii extinse, care au implicat peste 28.000 de persoane cu vârste între 18 și 98 de ani. Scopul a fost să afle dacă sensibilitatea la dezgust și îngrijorările legate de siguranța alimentară variază în funcție de vârstă și gen. Rezultatele au fost surprinzător de consistente: femeile tinere au manifestat un nivel mai ridicat de sensibilitate la dezgust, teamă de contaminare și neofobie alimentară (reticența față de alimente noi), dar aceste diferențe s-au redus semnificativ odată cu vârsta. Sursa: Pixabay Explicația ar putea fi una evoluționistă: în perioada fertilă, femeile sunt mai vulnerabile biologic, iar o reacție puternică la posibile surse de contaminare ar putea proteja atât mama, cât și fătul. După menopauză, această protecție biologică devine mai puțin necesară, ceea ce ar putea explica stabilizarea sau chiar scăderea sensibilității la dezgust în cazul femeilor. În schimb, la bărbați, sensibilitatea crește cu vârsta, probabil din cauza vulnerabilităților crescute la boli sau dintr-un plus de prudență dobândit în timp. Un alt aspect relevant este că aceste rezultate au fost obținute din chestionare de autoevaluare, ceea ce ridică întrebări despre cât de fidel reflectă ele comportamentul real. Totuși, direcția generală a concluziilor rămâne clară: percepțiile și judecățile noastre nu sunt statice, ci evoluează în timp, influențate de factori biologici, psihologici și sociali. Acest studiu susține ideea că diferențele între sexe sunt mai fluide decât am crede.
Gâdilatul – formă de tortură, cu explicație neelucidată complet. Ce spun oamenii de știință
Râs sacadat, necontrolat, o senzație de neplăcere exprimată prin râsul în cascade. Uneori, este confundat cu plăcerea, datorită efectului fals pozitiv. Dar râsul provenit ca efect al gâdilatului nu este chiar indiciul unei stări pozitive, de euforie. În Roma Antică, era folosit ca metodă de tortură: tălpile prizonierilor erau presărate cu sare, iar apoi li se dădea drumul caprelor să le lingă. Limbile aspre ale caprelor, combinate cu sarea, produceau o senzație insuportabilă, exprimată prin râs, însă râsul era doar expresia unei suferințe fizice și psihologice extreme. În China Antică, gâdilatul, ca formă de tortură, era folosit pentru persoanele privilegiate, nobile, care nu trebuia să aibă urme vizibile pe corp. Gâdilatul era folosit la interogatorii scurte, când nu se căuta vătămarea fizică extremă, ci doar un disconfort crescut. În context modern, gâdilatul a mai fost folosit în școli militare sau închisori „informale”, ca o formă de umilire sau ritual de inițiere. Gâdilatul intens poate duce la lipsă de oxigen, prin râsul necontrolat, atacuri de panică și chiar episoade de leșin. Se știu multe despre efectele lui, dar aproape nimic despre gâdilat. Nici Aristotel, nici Socrate n-au reușit să-i dea de cap, iar, în zilele noastre, nici ditamai specialiștii în neuroștiințe. Dacă pentru Aristotel, gâdilatul era „un reflex natural, care nu are nevoie de rațiune sau intenție pentru a apărea”, la Socrate, gâdilatul e „o metaforă pentru tensiunea dintre plăcere și suferință, atât în trup, cât și în suflet”. Și totuși, ce este gâdilatul? De ce contează? De ce enervează? Konstantina Kilteni este neurocercetător la Universitatea Radboud din Olanda. Și ea consideră că acestui subiect nu i s-a dat atenția cuvenită. „Gâdilatul este puțin cercetat, ceea ce înseamnă nu doar o lipsă, ci și o oportunitate”, spune aceasta. În opinia ei, gâdilatul este rezultatul unor interacțiuni complexe între factori motori, sociali, neurologici, evolutivi și dezvoltare personală. Cercetările lui Kilteni disting două forme de gâdilat: Knismesis – senzația ușoară, ca o mângâiere cu o pană – aceasta nu provoacă râsul, ci mai degrabă un fior Gargalesis – forma intensă de râs involuntar, generată de atingeri repetate și puternice, cum ar fi în zona subrațului sau a tălpilor. Pe câtă vreme Knismesis e mai ușor de măsurat și de reprodus, forma sa mai neastâmpărată e complet ignorată și, prin urmare, plină de oportunități cu potential științific. Gâdilatul – formă de interacțiune socială Dincolo de aspectul amuzant, gâdilatul poate spune multe despre cum distingem între ceea ce vine din interiorul nostru și ce vine din afară – un aspect esențial în înțelegerea unor afecțiuni precum autismul sau schizofrenia. Reacțiile la gâdilat apar devreme, încă din primul an de viață. Și nu suntem singura specie: gorilele, cimpanzeii bonobo și chiar șobolanii reacționează la gâdilat, ceea ce îl face interesant și din perspectivă evolutivă. Kilteni a creat un „laborator al gâdilatului”, în care participanții își introduc picioarele printr-o placă, iar o baghetă mecanică le gâdilă controlat tălpile. Astfel, cercetătoarea poate urmări reacții fiziologice clare – ritmul cardiac, respirația, transpirația și activitatea cerebrală. Autismul și percepția senzorială Persoanele cu autism reacționează adesea mai intens la gâdilat, ceea ce ar putea reflecta diferențe în modul în care creierul procesează informația senzorială. Aceste observații ar putea duce la dezvoltarea unor terapii mai eficiente pentru hipersensibilitate senzorială. Un aspect interesant este că nu ne putem gâdila singuri. De ce? Creierul nostru anticipează mișcarea și diminuează senzația, printr-un mecanism numit atenuare predictivă. Cu alte cuvinte, dacă știe exact unde și cum urmează să fie atins, creierul „filtrează” senzația pentru a rămâne vigilent la stimuli neprevăzuți. Unii râd necontrolat când sunt gâdilați, alții nu simt mai nimic. Reacția poate depinde de genetică, sensibilitatea pielii, conexiunile neuronale sau chiar trăsături de personalitate. Copiii par a fi mai sensibili, poate pentru că astfel învață mai bine unde le sunt limitele fizice și cum să interacționeze social. Rămâne neclar de ce există gâdilatul. Poate că a evoluat ca mecanism de apărare sau ca mod de întărire a legăturilor sociale. Poate că e doar un reflex. Cert e că, deși pare banal, gâdilatul deschide uși către unele dintre cele mai fascinante mistere ale creierului uman.
Două transplanturi de cord în trei zile, realizate la Institutul de Boli Cardiovasculare și Transplant din Târgu Mureș
O echipă din cadrul Institutului de Boli Cardiovasculare și Transplant din Târgu Mureş a realizat, cu succes, două transplanturi de cord în doar trei zile, anunță marți șeful unității spitalicești. „Primul – un bărbat de 35 de ani, soț şi tatǎ a trei copii. Cordul a venit de la București. O inimă oprită într-un alt piept, dar care bate din nou într-un altul, aici, la noi. A fost o intervenție grea, dar reușită. Și astăzi, când am intrat în salonul lui, l-am văzut respirând”, a scris pe Facebook șeful institutului, Horațiu Suciu. Al doilea transplant a fost realizat pe un pacient de 53 de ani, aflat de mult timp pe lista de așteptare. Sursa: Facebook Bărbatul a primit o inimă din Oradea, iar operația a fost un succes. „Mulțumesc colegilor din echipele de prelevare, deplasate la București și la Oradea. Mulțumesc echipei mele de la Institutul de Boli Cardiovasculare și Transplant din Târgu Mureș, oameni cu mâini ferme și suflet mare, care nu cedează niciodată. Și vă rog, pe voi toți, cei care citiți aceste rânduri: vorbiți în familie despre donarea de organe. Fiți pregătiți să spuneți da vieții, atunci când vi se pare că totul s-a sfârșit. Pentru că, uneori, ceea ce moare într-un om, salvează în altul. „Inima nu moare. Doar învață să bată altfel”, a scris dr. Suciu pe facebook.
Studiu-pilot: Activitatea sexuală înainte de somn crește calitatea somnului
Un studiu-pilot publicat în revista Sleep Health a scos în evidență faptul că activitatea sexuală, fie singură, fie cu partener, poate să ducă la un somn mai bun. Potrivit cercetării, indiferent de natura sexului, timpul petrecut treaz în timpul nopții s-a redus, iar calitatea generală a somnului a crescut. Aceste efecte au fost indicate de o monitorizare obiectivă și nu au fost reflectate în mod subiectiv. Ca să fim mai expliciți: mulți oameni cred că orgasmul are un efect relaxant în sine și că favorizează somnul, dar aceasta este doar percepția lor subiectivă. Acest studiu s-a concentrat pe măsurători obiective, în încercarea de a recrea un alt studiu pe aceeași temă, realizat acum trei decenii. Cercetătoare: „Unul dintre motivele pentru care nu am explorat până acum această temă a fost tabu-ul legat de sex” Studiul de acum 30 de ani avea, însă, deficiențe semnificative de design. Cercetarea de față și-a propus să acopere acest gol folosind un dispozitiv portabil de monitorizare a activității cerebrale pentru a evalua stadiile somnului și calitatea acestuia, în condiții reale. „Studiez comportamentele legate de somn în rândul populației adulte de câțiva ani. Deși m-am concentrat în principal pe îmbunătățirea somnului în cazul sportivilor de performanță, primesc adesea întrebări variate despre somn”, a declarat autorul studiului, Michele Lastella, lector universitar la CQUniversity Australia. „Una dintre cele mai frecvente întrebări este: De ce partenerul meu adoarme imediat după sex, iar eu nu pot? Am realizat că, dacă primesc atât de des această întrebare, înseamnă că există o lipsă reală de dovezi științifice în domeniu. Unul dintre principalele motive pentru care nu a fost explorat mai mult până acum este tabu-ul legat de discuțiile despre sex. Mulți menționau că bărbații adorm imediat, în timp ce femeile nu, iar eu am presupus că acest lucru ar putea avea legătură cu orgasmul”, a spus Michele Lastella. Lastella își bazează cercetarea aceasta pe una anterioară, care pornea de la presupunerea subiectivă că orgasmul induce un somn mai odihnitor. Cercetătorii au recrutat șapte cupluri heterosexuale, toți sănătoși, activi sexual, care locuiau împreună, undeva în Australia de Sud. Participanții selectați nu acuzau tulburări de somn, nu erau însărcinați (sic!), nu aveau copii. Toți au declarat că aveau activitate sexuală de cel puțin două ori pe săptămână. Grupul a fost format din bărbați și femei cu vârsta medie de 26 de ani. Participanții au fost monitorizați timp de 11 nopți consecutive, folosind un design cu măsurători repetate și încrucișate. Fiecare cuplu a avut nopți în trei condiții diferite: fără activitate sexuală, sex cu partener (cu orgasm), sex fără partener (cu orgasm). Măsurătorile cerebrale au fost realizate cu o bentiță DREEM3 – un dispozitiv wireless de polisomnografie, care monitorizează activitatea cerebrală, mișcările și respirația. Participanții au completat jurnale de somn dimineața, detaliind activitatea sexuală, calitatea somnului, starea de spirit și nivelul de pregătire pentru ziua următoare. Participanții au descris că, în nopțile cu activitate sexuală, mergeau la culcare mai târziu decât în nopțile fără activitate sexuală. Oxitocina și prolactina, cele mai bune somnifere Totuși, ei adormeau mai repede și aveau o calitate a somnului mai bună în nopțile cu activitate sexuală, iar motivul pentru care adormeau mai repede este că, după orgasm, corpul eliberează oxitocină și prolactină – hormoni care reduc stresul și induc relaxare. În același timp, scade nivelul cortizolului, hormonul stresului. Toate acestea creează condițiile ideale pentru un somn bun. Eficiența somnului a fost de 93,2% după masturbare solo și 93,4% după sex cu partener, comparativ cu 91,5% în nopțile fără activitate sexuală. Participanții au petrecut, în medie, cu 7 minute mai puțin treji în timpul nopților cu activitate sexuală. Noutatea studiului vine din măsurătorile obiective și nu din raportările subiective ale participanților. De altfel, participanții nu au raportat diferențe semnificative în percepția lor asupra somnului, în cele trei condiții. Cu toate acestea, toți participanții au raportat o motivare mai bună pentru ziua ce urma, după activitatea sexuală. În medie, aceștia au evaluat aceste aspect cu 8-11 puncte mai mult (pe o scară de 100) față de nopțile fără sex. Studiul a mai scos în evidență un lucru, anume sincronizarea stadiilor de somn între parteneri, cunoscută sub numele de concordanță REM. Somnul în comun poate influența tiparele de somn, iar concordanța REM e semnificativ mai mare la cuplurile care dorm împreună decât la cuplurile care dorm separat.
Rapperul Lil Nas X, în spital cu paralizie parțială a feței
Rapperul și muzicianul Lil Nas X a dezvăluit că suferă de o paralizie parțială bruscă a feței. Lil Nas X a postat pe Instagram pentru cei 10,4 milioane de urmăritori ai săi că și-a „pierdut controlul” părții drepte a feței. „Apropo, acum zâmbesc complet”, a spus el într-un videoclip, în timp ce încerca fără succes să zâmbească. „Frate, nici măcar nu pot să râd cum trebuie”. Într-o postare ulterioară, Lil Nas X și-a asigurat fanii că este „OK” și le-a cerut să „nu mai fie triști”. Într-o a treia postare, el a scris: „O să arăt ciudat pentru un pic, dar asta e tot”. În secțiunea de comentarii, fanii și prietenii și-au exprimat îngrijorarea. Starul nu a dezvăluit cauza stării sale, dar fanii au speculat că ar putea fi vorba de paralizia Bell, o afecțiune nervoasă care provoacă paralizia unei părți a feței, sau de sindromul Ramsay Hunt, în care o epidemie de herpes zoster afectează nervul facial din apropierea urechii și provoacă probleme de auz, cum ar fi tinitus, potrivit BBC. Ambele afecțiuni sunt de obicei temporare și pot fi declanșate de infecții sau stres. Justin Bieber a anulat mai multe date din turneul său mondial 2022 după ce a contractat sindromul Ramsay Hunt. Muziciana și prezentatoarea TV Tulisa Contostavlos are, de asemenea, cazuri recurente de paralizie Bell, care s-a dezvoltat după ce a suferit leziuni nervoase într-un accident de călărie.
Părinții care cresc copii echilibrați emoțional fac aceste 4 lucruri
Specialistul afirmă că tinerii care posedă această calitate nu doar că își revin mai ușor după dezamăgiri, dar prezintă și un risc mai scăzut de a face depresie, anxietate sau de a adopta comportamente auto-critice. Conform psihologului, copiii cu rezistență emoțională au un element comun: părinți care știu să își gestioneze propriile emoții. Atunci când adulții demonstrează că emoțiile nu sunt rușinoase sau interzise, ei transmit copiilor că sentimentele nu sunt inconveniente deranjante, ci „mesageri biologici inteligenți” care ne indică nevoile și ne ghidează prin viață, asemenea setei sau foamei. Patru practici Părinții care reușesc să crească copii echilibrați emoțional aplică patru practici esențiale: În primul rând, aceștia își observă și își onorează propriile emoții, recunoscând că sentimentele nu trebuie îngropate, respinse sau reprimate. Ei înțeleg că ignorarea emoțiilor doar le amplifică. Numirea emoțiilor reprezintă primul pas pentru a le valida și a putea lua măsuri pentru a se simți mai bine. În al doilea rând, părinții eficienți știu să își regleze propriile emoții, conștienți fiind că acestea sunt contagioase. Specialistul recomandă tehnici de respirație pentru calmarea sistemului nervos: inspirarea lentă timp de cinci secunde, urmată de expirare tot timp de cinci secunde, repetată două minute. A treia practică constă în evitarea etichetării emoțiilor drept „bune” sau „rele”. Psihologul subliniază că emoțiile nu sunt pozitive sau negative, ci reprezintă doar informații valoroase și acționabile. Tristețea ne spune că există ceva de plâns, frica ne alertează asupra pericolelor, iar entuziasmul ne îndeamnă să sărbătorim. În cele din urmă, auto-reflecția reprezintă a patra practică importantă. Modul în care propriii noștri părinți au gestionat emoțiile noastre în copilărie ne modelează viața emoțională actuală. Întrebările „Cum au reacționat părinții mei când mă simțeam astfel?” și „Ce vreau să fac diferit cu copiii mei?” pot ajuta la întreruperea tiparelor familiale dăunătoare. „Părinții care pot reflecta asupra propriilor emoții îi învață pe copiii lor să facă același lucru. Este ca și cum ai modela maniere adecvate. Copiii învață observând ceea ce facem, nu doar ascultând ce spunem”, concluzionează psihologul citat de CNBC.