Mai mult decât talent, o stare de spirit: Marin Moraru și arta de a rămâne copil până la sfârșit
Există actori care joacă roluri și actori care devin parte din sufletul nostru, rudele noastre de departe pe care le primim în case prin ecranul televizorului sau pe scena teatrului. Marin Moraru a făcut parte din a doua categorie, acea specie rară de artiști care nu au nevoie de artificii pentru a cuceri, ci doar de o privire. Când spui „Marinuș”, nu te gândești la un monstru sacru intangibil, ci la un prieten drag, la acel unchi hâtru și bun care știe să te facă să râzi chiar și atunci când cerul e gri. A fost un actor genial cu suflet de copil, un paradox ambulant: timid până la roșeață în viața de zi cu zi, dar un vulcan de energie pe scenă. Modestia lui nu era o mască, ci o a doua natură. Într-o lume a orgoliilor zgomotoase, el a ales discreția, lăsând personajele să vorbească în locul său. Și cât de frumos au vorbit! De la Take, Ianke și Cadîr la Toamna bobocilor, Marin Moraru a țesut o pânză invizibilă de emoție între el și public, o legătură care nu s-a rupt niciodată, nici măcar acum, când el nu mai este. Povestea lui Marin Moraru începe simplu, aproape ca într-un roman neorealist, într-un București al contrastelor. S-a născut pe 31 ianuarie 1937, în inima Giuleștiului, pe strada cu nume parcă predestinat, Tabla Buții. Acolo, printre case modeste și oameni care munceau din greu, micul Marin visa. Dar nu la aplauze sau reflectoare. Visa să zboare. Tatăl său, vopsitor de vagoane la CFR, era un om al realității concrete, iar când fiul i-a spus că vrea să devină aviator, răspunsul a fost pragmatic. Așa a ajuns viitorul mare actor la Școala de Construcţii Căi Ferate. Pare greu de imaginat astăzi, dar mâinile care aveau să modeleze personaje de o finețe psihologică rară au învățat întâi să repare drumuri și poduri, să simtă vibrația șinelor și mirosul de catran. La școală, Marin Moraru era Marinuş şi nici mai târziu n-au ezitat prietenii şi colegii de facultate sau de scenă să-l strige astfel, păstrându-i acea candoare a copilăriei în nume. S-a născut într-o zi care, multă vreme, nu i s-a părut deosebită, până când a citit „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian. Acolo a descoperit o însemnare magică: în anul respectiv, fix în acea zi de 31 ianuarie, ningea la Sinaia „cu fulgi mari cât vrabia“. Pentru sufletul sensibil al lui Marinuș, aceasta a fost o adevărată revelaţie poetică, o cheie de boltă a existenței sale. În cartea sa autobiografică, „Suntem ce sunt amintirile noastre“, actorul mărturisea cu emoție: „Această personificare a zilei mele de naştere mi s-a întipărit în minte şi ori de câte ori mă gândesc la ea văd pufuri mari de nea căzând din cer“. Imaginea iernii blânde și a purității zăpezii l-a însoțit toată viața, fiind poate metafora perfectă pentru sufletul său: curat, moale, dar capabil să acopere lumea cu frumusețe. Viața nu i-a așternut covorul roșu de la început, testându-i răbdarea și vocația. După absolvire, a fost repartizat la Brașov, ca asistent de picher. Imaginați-vă: Marin Moraru, cel care avea să devină unul dintre cei mai mari actori ai națiunii, patrula de-a lungul șinelor de cale ferată, verificând traversele. Apoi a lucrat la uzina Grivița Roșie, în zgomotul infernal al metalului. Familia insista să urmeze Politehnica, dorindu-i o meserie „serioasă”. Copil ascultător, a dat examen și a intrat, dar destinul lucrează prin coincidențe. Într-o zi, a auzit la radio că se fac pregătiri și la Teatru. Acel anunț a fost chemarea sirenelor. „Fugeam de la cursurile de la Politehnică la teatru. Se întâmpla în zilele de duminică“, povestea el mai târziu, rememorând acea perioadă de dublă existență. Prima încercare la I.A.T.C. a fost un eșec aparent, dar o lecție de umilință necesară. A dat examen în faţa unei comisii alcătuite din coloșii scenei românești: Marcel Anghelescu, Radu Beligan şi Ion Finteşteanu. A picat sub linie, ceea ce pentru mulți, ar fi fost capătul drumului, dar pentru Marinuș a fost începutul ambiției. I-au permis să participe la lecţii ca „audient”, fără să primească note. Timp de un an, a stat în umbră, a privit, a învățat, a absorbit totul ca un burete, șlefuindu-și talentul în tăcere. Anul următor a dat din nou examen de admitere. Atunci l-au primit şi, recunoscându-i evoluția uluitoare, l-au trecut direct în anul II. Şi-a luat diploma de absolvire cu rolul Agamiţă Dandanache în spectacolul „O scrisoare pierdută“, demonstrând încă de atunci o maturitate artistică excepțională și a șa a început ascensiunea sa, fiind repartizat imediat la Teatrul Tineretului, actualul Teatru Mic. Absolvirea din 1961 a fost doar începutul. Marin Moraru nu juca roluri; el le locuia. La vreo cinci ani după încheierea studiilor, Marin Moraru făcea deja parte din distribuţia unor spectacole impresionante din Bucureştiul anilor ’60. La Teatrul Bulandra l-a interpretat pe Crăcănel în „D-ale Carnavalului“, regizat de legendarul Lucian Pintilie, alături de o echipă de actori în care mai erau, printre alţii, Toma Caragiu, Grigore Vasiliu Birlic, Gina Patrichi şi Octavian Cotescu. Să strălucești într-o asemenea constelație de genii nu era ușor, dar Marinuș avea o lumină proprie, o ingenuitate scenică ce cucerea iremediabil. Putea fi comic până la lacrimi, dar în secunda următoare îți putea frânge inima cu o privire pierdută. Nu epata, nu se strâmba inutil; avea o economie de mijloace specifică marilor maeștri. Dincolo de succesul fulminant, exista o discrepanță fascinantă între omul public și cel privat. De la actorul exuberant de pe scenă și de pe micul ecran, cu replici memorabile care intrau în folclorul urban, acasă, Marin Moraru era un alt om. Devenea introvertit, concentrat, oarecum închis în carapacea sa creativă. Nu vorbea prea mult, mai ales când avea de repetat, procesul său de creație fiind unul interiorizat și intens. Soția sa, Lucia, femeia care l-a înțeles cel mai bine, mărturisea cu tandrețe despre aceste momente: „Dragă, să ştii că eu aveam un principiu. Când se enerva, foarte rar, că el nu era prea expansiv, îl lăsam în pace. Las’ că-i trece”. Această liniște de acasă