Premieră medicală la București: România realizează prima protezare transcateter a valvei tricuspide din Europa Centrală și de Sud-Est
O echipă de medici de la Spitalul Clinic de Urgență București a realizat prima protezare ortotopică transcateter a valvei tricuspide. Intervenția minim invazivă a fost efectuată la un pacient în vârstă de 65 de ani, diagnosticat cu insuficiență tricuspidiană severă, pentru care operația clasică pe cord deschis prezenta un risc ridicat. Procedura a fost realizată pe 25 septembrie 2026, în Clinica de Chirurgie Cardiovasculară, echipa fiind coordonată de Prof. Univ. Dr. Habil. Horațiu Moldovan, potrivit csid.ro. În locul unei intervenții chirurgicale clasice, medicii au introdus prin vena jugulară o proteză valvulară biologică, pe care au ghidat-o până la nivelul inimii și au implantat-o în poziția valvei tricuspide afectate. Prof. Univ. Dr. Habil. Horațiu Moldovan: „Un progres medical care încununează peste 20 de ani de cercetare medicală” Potrivit reprezentanților spitalului, intervenția s-a încheiat cu succes, iar pacientul a avut o evoluție favorabilă sub supraveghere medicală. „Protezarea cu valvă tricuspidă transcateter oferă o nouă șansă pacienților cu insuficiență tricuspidiană severă pentru care intervenția chirurgicală nu este recomandată. Acest progres medical încununează peste douăzeci de ani de cercetare medicală”, a declarat Prof. Univ. Dr. Habil. Horațiu Moldovan. O alternativă pentru pacienții cu risc ridicat la operația pe cord deschis Procedura este destinată în special pacienților cu insuficiență tricuspidiană severă și simptomatică pentru care intervenția chirurgicală convențională implică riscuri prea mari. Spre deosebire de operația clasică, tehnica transcateter nu presupune deschiderea toracelui. Proteza utilizată, LuX-Valve Plus, este o valvă biologică destinată implantării transcateter. Dispozitivul a primit certificarea europeană în vara acestui an, iar, potrivit echipei medicale, România este prima țară din Europa Centrală și de Est în care această tehnologie a fost utilizată după autorizare. „Realizarea primului implant de valvă tricuspidă cu abord jugular din Europa Centrală și de Est aici, la Spitalul Clinic de Urgență din București, confirmă, încă o dată, nivelul ridicat al cardiologiei din România”, a declarat Meshal Alsaeed, director regional al Jenscare International, compania producătoare a protezei. Ce este insuficiența tricuspidiană Valva tricuspidă se află între atriul drept și ventriculul drept și permite circulația sângelui într-un singur sens. În cazul insuficienței tricuspidiene, valva nu se închide corespunzător, iar o parte din sânge se întoarce în atriul drept atunci când ventriculul se contractă. În formele severe, afecțiunea poate suprasolicita partea dreaptă a inimii și poate duce la insuficiență cardiacă dreaptă. Printre simptome se numără oboseala, dificultățile de respirație, umflarea picioarelor, acumularea de lichid în abdomen și afectarea ficatului. În cazul procedurii realizate la București, proteza a fost introdusă prin vena jugulară și ghidată până la inimă. Odată poziționată, aceasta a fost implantată la nivelul valvei tricuspide bolnave, preluând funcția acesteia. Intervenția necesită o echipă multidisciplinară Medicii subliniază că astfel de proceduri presupun colaborarea mai multor specialități, de la chirurgia cardiovasculară și cardiologia intervențională până la imagistică cardiovasculară și terapie intensivă. „Nu poți face performanță, mai ales când te joci cu cordul pacientului sau cu vasele importante ale pacientului, de unul singur. Pentru asta avem nevoie de echipe multidisciplinare”, a transmis Prof. Dr. Răzvan Ene, director medical al Spitalului Clinic de Urgență București. Nu este o alternativă automată. Pacienții sunt aleși individual Alegerea pacienților pentru această procedură se face individual, pe baza unei evaluări clinice și imagistice complexe. Noua tehnică nu reprezintă o alternativă automată la chirurgia clasică pentru toate persoanele cu insuficiență tricuspidiană. Pacientul de 65 de ani fusese evaluat anterior, iar operația convențională fusese considerată cu risc ridicat. După investigațiile necesare și evaluarea eligibilității pentru noua tehnologie, acesta a fost selectat pentru implantarea transcateter. La câteva zile după intervenție, pacientul declara că se simte bine Clinica de Chirurgie Cardiovasculară a Spitalului Clinic de Urgență București realizează anual aproximativ 1.000 de intervenții cardiovasculare complexe, proceduri cardiostructurale și endovasculare. Activitatea include tratamentul bolilor coronariene, valvulare și aortice, precum și transplant cardiac și asistență ventriculară mecanică. Prima protezare transcateter ortotopică a valvei tricuspide realizată în România extinde astfel utilizarea tehnicilor minim invazive către pacienții cu forme severe ale bolii pentru care opțiunile chirurgicale convenționale sunt limitate.
Hipertensiunea ar putea accelera artroza. Cercetătorii au descoperit legătura dintre tensiunea mare și degradarea cartilajului
Un nou studiu realizat de cercetători din Coreea de Sud indică o legătură între tensiunea arterială ridicată și degradarea cartilajului articular, potrivit Science Alert. Cercetarea, coordonată de o echipă de la Chonnam National University, propune o nouă explicație pentru modul în care se dezvoltă artroza, o afecțiune care apare frecvent odată cu înaintarea în vârstă și care reprezintă una dintre principalele cauze ale dizabilității în rândul adulților vârstnici. Hipertensiunea și artroza ar putea fi legate printr-un hormon Artroza este asociată în mod tradițional cu uzura progresivă a cartilajului, țesutul care protejează suprafețele articulare și permite o mișcare lină a oaselor. Pe măsură ce acest cartilaj se degradează, oasele ajung să se frece între ele, ceea ce poate provoca durere, rigiditate și limitarea mobilității. Cercetătorii au analizat însă posibilitatea ca hipertensiunea să contribuie la acest proces. Atenția lor s-a concentrat asupra hormonului arginină-vasopresină (AVP), care se găsește în cantități mai mari la persoanele cu hipertensiune arterială. AVP poate acționa prin receptorul AVPR1A, o structură aflată la suprafața celulelor. În cartilajul sănătos, acest receptor este prezent în cantități foarte mici. Situația se poate schimba însă odată cu înaintarea în vârstă sau după o leziune articulară. Potrivit cercetătorilor, această modificare poate „pregăti” cartilajul pentru acțiunea vasopresinei. Atunci când tensiunea arterială este ridicată, semnalizarea prin intermediul AVP și AVPR1A ar putea contribui la activarea unor procese care degradează țesutul cartilaginos. Hipertensiunea și artroza au fost analizate pe zeci de mii de persoane Pentru a investiga legătura dintre hipertensiune și artroză, cercetătorii au analizat datele medicale a 36.820 de persoane cu vârsta de cel puțin 45 de ani. Analiza a arătat că persoanele cu hipertensiune arterială prezentau o probabilitate mai mare de a avea artroză. Asocierea a fost mai puternică în rândul femeilor și a fost observată cel mai clar la persoanele cu cele mai severe leziuni la nivelul genunchiului. Cercetătorii au continuat analiza prin experimente pe șoareci modificați pentru a dezvolta hipertensiune arterială. Animalele au fost supuse unor proceduri chirurgicale menite să imite apariția artrozei. Rezultatele au indicat o pierdere mai accentuată a cartilajului la nivelul articulațiilor afectate atunci când hipertensiunea era prezentă. Un aspect important este că hipertensiunea nu a produs același efect asupra articulațiilor sănătoase. Cercetătorii au observat că era necesară combinația dintre o leziune sau îmbătrânirea articulației și hipertensiune pentru activarea mecanismului identificat. Hipertensiunea și artroza ar putea avea o nouă țintă pentru tratament Pentru a verifica rolul receptorului AVPR1A, cercetătorii au folosit șoareci cărora le lipsea acest receptor și au utilizat, de asemenea, medicamente care îi blocau activitatea. În ambele situații, degradarea cartilajului a fost redusă. Experimentele efectuate ulterior pe celulele cartilajului au permis identificarea unor mecanisme prin care vasopresina poate declanșa procese ce afectează țesutul articular. Descoperirea ar putea deschide o direcție pentru dezvoltarea unor tratamente împotriva artrozei asociate cu hipertensiunea. Cercetătorii subliniază însă că sunt necesare studii suplimentare pentru a confirma dacă mecanismul observat la șoareci se manifestă în același mod și la oameni. O etapă importantă ar fi realizarea unor studii pe termen lung la oameni, care să urmărească simultan tensiunea arterială și evoluția degradării cartilajului. Artroza afectează în prezent aproape 600 de milioane de persoane la nivel mondial, iar numărul cazurilor este în creștere. Dacă rezultatele noii cercetări vor fi confirmate, înțelegerea rolului hipertensiunii ar putea contribui la identificarea unor noi metode de prevenire sau încetinire a degradării articulare.
Schimbările vocii ar putea fi un semn timpuriu al demenței. Ce au descoperit cercetătorii
Cercetătorii au urmărit legătura dintre diagnosticul unor tulburări de voce, pierderea auzului sau prezența simultană a celor două probleme și apariția ulterioară a afectării cognitive ori a demenței. Analiza a inclus 833.417 participanți cu vârsta de 50 de ani și peste, iar cercetătorii au urmărit apariția problemelor cognitive începând de la un an după evaluarea vocii și auzului. Rezultatele sugerează că persoanele cu tulburări ale vocii ar putea avea un risc mai ridicat de declin cognitiv ulterior. Problemele analizate pot include modificări ale tonalității, volumului sau clarității vocii, potrivit Science Alert. Robert Sataloff, profesor și președinte al departamentului de la Drexel University College of Medicine, a declarat că cea mai puternică asociere cu demența a fost observată în cazul pacienților care prezentau atât o tulburare de voce, cât și pierdere a auzului. Tulburările de voce, asociate cu un risc mai mare de demență Potrivit rezultatelor studiului, participanții care aveau o tulburare de voce, dar nu prezentau pierdere a auzului, au avut un risc cu 58% mai mare de a dezvolta probleme cognitive sau demență, comparativ cu grupurile de control corespunzătoare. În cazul persoanelor care aveau atât o tulburare de voce, cât și pierdere a auzului, riscul a fost cu 104% mai mare. Cercetătorii subliniază însă că aceste procente reprezintă comparații cu grupuri de control distincte, fără probleme de voce sau de auz. Atunci când toate persoanele cu tulburări de voce au fost analizate împreună, indiferent dacă aveau sau nu pierdere a auzului, riscul asociat a fost cu 29% mai mare. Pentru pierderea auzului fără tulburări de voce, creșterea riscului a fost de 27%. Schimbările vocii nu înseamnă că o persoană va dezvolta demență Cercetătorii atrag atenția că studiul identifică o asociere, nu demonstrează o relație de cauzalitate. Prin urmare, o persoană care observă modificări ale vocii nu înseamnă automat că va dezvolta demență, boala Alzheimer sau alte probleme cognitive. Studiul nu a separat aceste trei rezultate și nu demonstrează că tulburările de voce provoacă declin cognitiv. Legătura dintre pierderea auzului și riscul de demență este deja documentată în cercetări anterioare. Noul studiu indică faptul că modificările calității vocii ar putea reprezenta un indicator suplimentar care merită investigat. Sataloff recomandă ca persoanele care se confruntă cu probleme ale vocii să discute cu un medic otorinolaringolog, care poate decide dacă este necesară și o evaluare cognitivă. De ce ar putea exista o legătură între voce și demență Cercetătorii au formulat mai multe ipoteze pentru această asociere. O tulburare de voce poate determina o persoană să vorbească mai puțin, reducând astfel interacțiunile și stimularea cognitivă. De asemenea, dificultățile de vorbire sau de auz pot determina oamenii să se retragă din activitățile sociale. Cercetările anterioare au asociat implicarea socială cu menținerea sănătății cognitive. Echipa de cercetare subliniază că tulburările de voce pot fi, în multe cazuri, tratate sau ameliorate. Studiile viitoare ar urma să analizeze dacă anumite tipuri specifice de tulburări de voce sunt mai strâns asociate cu declinul cognitiv și dacă tratarea acestor probleme poate influența riscul pe termen lung.
Ciuma Neagră nu s-a terminat în 1353. Cum a revenit în Europa timp de aproape 400 de ani
Un nou studiu arată însă că povestea ciumei a continuat timp de secole, cu noi focare și tulpini ale bacteriei care au reapărut în diferite regiuni ale Europei până în secolul al XVIII-lea. Cercetarea, publicată în revista PNAS, a fost realizată de o echipă internațională condusă de cercetători de la Universitatea din Tartu, Estonia. Oamenii de știință au reconstituit cu mai multă precizie evoluția ciumei după prima mare pandemie, potrivit Science Alert. Cercetătorii au analizat genomuri ale bacteriei Yersinia pestis, agentul patogen responsabil pentru ciumă, și le-au corelat cu informații istorice și arheologice. Au fost reconstruite și analizate 26 de genomuri ale Yersinia pestis, provenite din 11 situri arheologice din Estonia, Rusia, Anglia, Țările de Jos și Elveția. Pentru stabilirea unei cronologii cât mai precise, cercetătorii au combinat datarea cu radiocarbon cu cronologiile genetice, documentele istorice și înregistrările locale privind decesele provocate de epidemii. Metoda a permis îmbunătățirea datării pentru 75 de genomuri ale ciumei: 11 dintre probele recuperate recent și 64 analizate în cercetări anterioare. „Am reușit să îmbunătățim intervalele de datare pentru multe probe, ceea ce ne-a permis să le asociem cu anumite valuri ale ciumei și cu focare înregistrate în orașele sau regiunile respective”, a explicat istoricul Philip Slavin, de la Universitatea din Stirling. Ciuma Neagră și noi tulpini ale bacteriei Yersinia pestis Una dintre principalele descoperiri ale cercetării este legată de diversificarea importantă a liniilor genetice ale Yersinia pestis în perioada 1450-1500. Potrivit cercetătorilor, în această perioadă s-ar fi putut forma noi rezervoare ale bolii în rândul rozătoarelor. Aceste rezervoare puteau permite bacteriei să persiste în natură și să reapară ulterior în populațiile umane. Oamenii de știință au identificat, de asemenea, dovezi privind introduceri repetate ale ciumei în Estonia începând încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Unele dintre liniile genetice descoperite anterior nu fuseseră identificate în cercetările precedente. Ciuma Neagră, seceta și războaiele din Europa Cercetătorii au identificat posibile legături între evoluția bacteriei și evenimente istorice majore. Una dintre perioadele importante a fost asociată cu Marea Secetă a Renașterii, produsă aproximativ în aceeași perioadă cu diversificarea liniilor de Yersinia pestis. Cercetătorii sugerează că schimbările de mediu ar fi putut determina rozătoarele să moară în număr mai mare sau să se apropie de așezările umane, facilitând transmiterea bolii. Alte conexiuni au fost observate în timpul Războiului de Treizeci de Ani (1618-1648) și al Marelui Război Nordic (1700-1721). Deplasarea masivă a armatelor, refugiaților, comercianților și altor grupuri ar fi putut contribui la răspândirea infecțiilor de-a lungul rutelor comerciale și militare. „Vedem cum Yersinia pestis se ramifică în noi linii în perioadele de conflict și se răspândește de-a lungul rutelor parcurse de trupe și populații strămutate”, a declarat geneticiana Christiana Scheib, de la Universitatea din Tartu. Ciuma Neagră oferă indicii pentru pandemiile viitoare Ciuma nu a dispărut complet. Bacteria Yersinia pestis continuă să existe și în prezent, deși cazurile umane sunt rare și pot fi tratate cu antibiotice. Cercetătorii consideră că studierea modului în care boala a evoluat de-a lungul mai multor secole poate oferi informații importante despre bolile infecțioase care trec de la animale la oameni. Analiza pandemiilor istorice poate contribui, astfel, la o mai bună înțelegere a modului în care agenții patogeni se răspândesc, se adaptează și persistă în timp. În cazul pandemiei de COVID-19, cercetătorii au putut urmări mult mai precis răspândirea diferitelor variante deoarece genomurile virusului erau asociate cu date precise. Pentru pandemiile istorice, însă, aceste informații lipsesc adesea sau acoperă perioade foarte lungi. Pe măsură ce sunt descoperite și analizate noi probe de ADN antic, cercetătorii speră să poată reconstrui și mai precis istoria ciumei și legăturile acesteia cu schimbările climatice, migrațiile și conflictele din Europa.
Anestezia generală și misterul conștiinței. Ce se întâmplă în creier atunci când se stinge conștiența
Timp de cea mai mare parte a istoriei, intervențiile chirurgicale, inclusiv amputările, erau realizate asupra unor pacienți aflați în stare de veghe. Introducerea anesteziei generale, în 1846, a schimbat radical medicina. În prezent, peste 350 de milioane de operații sunt realizate anual cu ajutorul anesteziei generale. Anestezia generală reduce comunicarea dintre regiunile creierului Există mai multe categorii de anestezice, însă cele generale au un efect distinct: induc o stare de inconștiență în care pacientul nu mai este conștient de ceea ce se întâmplă în jurul său. Printre substanțele utilizate se numără propofolul, unul dintre cele mai folosite anestezice generale, dar și gaze precum xenonul, utilizate mai rar, scrie BBC. Deși au structuri chimice diferite, anestezicele generale par să aibă un efect comun: interferează cu comunicarea dintre celulele nervoase din creier. Scanările prin rezonanță magnetică au arătat, de asemenea, o reducere globală a activității cerebrale în timpul anesteziei. Totuși, oamenii de știință nu știu încă dacă pierderea conștienței presupune oprirea întregului creier sau dacă anumite regiuni joacă un rol esențial în declanșarea acestui proces. Una dintre structurile analizate este talamusul, o zonă profundă a creierului care funcționează ca un important centru de legătură între regiuni cerebrale. Cercetările indică faptul că talamusul își reduce activitatea foarte devreme după administrarea anesteziei generale. Zona este implicată și în inițierea și menținerea stării de somn. Experimente pe animale au arătat că stimularea anumitor regiuni ale talamusului poate duce la trezire chiar și în timpul anesteziei. Descoperiri similare au fost raportate în cazul unor pacienți aflați în comă, deși sunt necesare cercetări suplimentare pentru a stabili exact rolul talamusului în pierderea și recâștigarea conștienței. Anestezia generală poate dezvălui o „a treia stare” a conștiinței Nu toți pacienții aflați sub anestezie generală par să experimenteze exact aceeași stare. Un fenomen rar, numit conștientizare accidentală, apare atunci când o persoană își amintește ulterior anumite momente din timpul operației. Un studiu citat în cercetările asupra acestui fenomen a identificat pacienți care puteau răspunde la comenzi prin mișcarea mâinii, deși primeau anestezie și nu prezentau semne obișnuite de trezire sau durere. Aceste observații au dus la ipoteza existenței unei stări intermediare între conștiență și inconștiență. Anestezistul Jaideep Pandit consideră că această stare ar putea reprezenta un nivel distinct al conștienței, diferit atât de starea de veghe, cât și de inconștiența profundă. Anestezia generală oferă indicii despre unicitatea conștiinței Cercetătorii analizează și felul în care anestezia modifică „amprenta” activității cerebrale individuale. În stare de veghe, modul în care diferitele regiuni ale creierului comunică între ele prezintă caracteristici atât de specifice încât poate contribui la identificarea unui individ. Cercetările coordonate de neurologul Andrea Luppi, de la Universitatea Cambridge, au arătat că, sub anestezie generală, creierele individuale devin mai puțin distincte între ele. Activitatea cerebrală a oamenilor aflați sub anestezie ajunge, de asemenea, să semene mai mult cu cea observată la alte primate. Una dintre explicațiile propuse este că anestezia întrerupe comunicarea dintre regiuni cerebrale care nu sunt conectate direct. În timpul stării de veghe, diferite zone ale creierului pot interacționa într-un mod complex, în timp ce sub anestezie aceste conexiuni la distanță devin mult mai rare. Aceste observații susțin ipoteza potrivit căreia conștiința nu este localizată într-o singură regiune a creierului, ci apare din interacțiunea dintre mai multe rețele neuronale. Anestezia generală și întrebarea despre originea conștiinței Studierea anesteziei generale le oferă oamenilor de știință o modalitate de a compara direct activitatea cerebrală din timpul stării de veghe cu cea din timpul inconștienței. Spre deosebire de somn, anestezia poate fi indusă și întreruptă controlat, ceea ce o transformă într-un instrument important pentru cercetarea conștiinței. Cercetătorii compară aceste efecte și cu cele produse de substanțe psihedelice, precum LSD sau psilocibina. Dacă anestezicele reduc interacțiunile dintre regiuni cerebrale, cercetările asupra psihedelicelor indică, în anumite condiții, o creștere a numărului de conexiuni funcționale dintre zone ale creierului. Mecanismul prin care anestezia generală „oprește” conștiința rămâne însă o problemă deschisă. Studierea acestui fenomen ar putea contribui nu doar la înțelegerea modului în care funcționează anestezicele, ci și la elucidarea uneia dintre cele mai dificile întrebări din neuroștiință: cum apare experiența conștientă.
Ce este mahmureala socială | De ce a devenit singurătatea un lux
„Omul este un animal social”. Când a spus asta, Aristotel nu avea conturi pe țî rețele sociale, nu avea telefon mobil care să-i trimită notificări de 20 de ori pe minut, atenționări de vreme rea, Ro-Alert-uri la 4 dimineața, Breaking-News-uri din 5 în 5 minute, aparatură de bucătărie care țiuie, piuie, țăcăne, sare și, dacă e, te și bate. Dacă Aristotel ar fi avut toate astea, probabil că și-ar revizui puțin definiția și ar ajunge la concluzia că „omul tinde să devină un animal asocial”. Cercetări recente arată că, în esență, creierul nu urmărește să fim permanent conectați, ci să mențină un anumit echilibru între contactul cu ceilalți și retragere. Un studiu publicat în 2026 în Annual Review of Neuroscience descrie socializarea ca pe o nevoie care are unele caracteristici ale unor nevoi fiziologice precum foamea, setea sau somnul. Creierul detectează nivelul de conectare socială, sesizează un eventual deficit și poate declanșa comportamente care ne împing spre ceilalți. Când nevoia este satisfăcută, apare ceea ce cercetătorii numesc saturație socială. Sau, mai poetic, „mahmureală socială”. Neuronii răspund diferit la izolare și diferit la revenirea în grup Un studiu publicat în Nature în 2025 a dus această idee mai departe. La șoareci, cercetătorii au identificat în hipotalamus populații neuronale care răspund diferit la izolare și la revenirea în grup. Una dintre ele se activează în perioada izolării și contribuie la apariția nevoii de interacțiune, în timp ce alta răspunde după reunirea cu ceilalți. Contactul social, inclusiv atingerea, pare să participe la acest mecanism de reglare. Cu alte cuvinte, creierul pare să aibă propriul său termostat social. Iar aici apare „mahmureala socială”. Dar un studiu publicat în iScience în 2025 oferă una dintre cele mai interesante dovezi de până acum. Socializarea: începe bine, se termină rău Cercetătorii au urmărit 80 de persoane timp de două săptămâni și au măsurat prezența socială prin dispozitive Bluetooth, alături de stările emoționale raportate de participanți. Starea viguroasă, inițial, a fost urmată la scurtă vreme de descurajare și oboseală. Efectele sociale și emoționale au ajuns la paroxism abia după trei-patru ore după contactul social și s-au tradus prin epuizare fizică și psihică maximă. Acesta este costul interacțiunii sociale, care nu este rea în sine, dar obosește fără să ne dăm seama. Există și un „dar” Nu înseamnă că socializarea este un stres continuu. Dimpotrivă. Un studiu publicat în Psychophysiology în 2025, pe 712 adulți, a găsit creșteri ale activității parasimpatice, măsurate prin aritmia sinusală respiratorie, în timpul interacțiunilor față în față. Sistemul nervos poate, așadar, să susțină reglarea și conectarea în timpul unei conversații, nu doar să intre într-o stare de alarmă. Problema apare când punem toate aceste procese sub aceeași etichetă: „socializare”. O conversație cu un prieten apropiat, o petrecere zgomotoasă, o zi între colegi, un eveniment profesional sau ore întregi de mesaje nu solicită creierul în același fel. Aceste interacțiuni sociale extenuante! Interacțiunile sociale presupun atenție, interpretarea expresiilor și a vocii, anticiparea reacțiilor celuilalt, reglare emoțională și adaptarea permanentă a comportamentului. Cercetări recente despre sincronizarea fiziologică interpersonală arată că, în timpul interacțiunilor, corpurile oamenilor își pot coordona ritmul cardiac, respirația, activitatea electrodermală și alți parametri fiziologici. Această sincronizare poate reflecta co-reglare, dar în anumite contexte poate fi asociată și cu transmiterea stresului. De aceea, după o zi plină de oameni, dorința de a fi singur poate să nu fie o problemă. Poate fi pur și simplu nevoia de a reduce stimularea socială. Izolarea socială nu este același lucru cu solitudinea Izolarea înseamnă lipsa contactelor sociale. Există o diferență majoră între singurătate și solitudine. Singurătatea este sentimentul subiectiv că legăturile pe care le avem nu sunt suficiente sau satisfăcătoare și are o componentă de frustrare. Solitudinea este, în schimb, aleasă. Ea este o stare de pace ce nu poate fi comparată cu nimic altceva. Creierul nu pare să răspundă identic la cele trei situații Singurătatea nedorită poate amplifica preocuparea pentru informația socială și nevoia de reconectare. Solitudinea aleasă poate crea un context diferit, în care atenția se mută de la ceilalți către propriile gânduri. Cercetările despre această formă de solitudine discută inclusiv rolul default mode network, rețeaua cerebrală implicată în procese precum reflecția asupra propriei persoane, amintirile autobiografice și simularea unor situații. De aici se poate naște o explicație pentru o tendință tot mai vizibilă: solitudinea începe să semene cu un lux. Într-o lume în care suntem permanent disponibili, timpul în care nimeni nu ne cere un răspuns devine rar. Nu mai este vorba doar despre a fi fizic singur. Este vorba despre câteva ore în care creierul nu trebuie să interpreteze, să răspundă, să anticipeze sau să se sincronizeze cu altcineva. Dacă cercetările despre „mahmureala” socială au dreptate, această alternanță nu este un defect al creierului. Este chiar una dintre metodele prin care creierul încearcă să-și păstreze echilibrul într-o lume a notificărilor permanente.
Mirosul de cafea poate schimba starea de spirit înainte de prima înghițitură. Ce au descoperit cercetătorii
Un studiu realizat de cercetători de la Showa Pharmaceutical University, din Japonia, indică faptul că aroma cafelei proaspăt preparate a fost asociată cu reducerea unor stări negative și cu modificări ale unui indicator EEG asociat relaxării. Cercetarea, publicată în revista Nutrients, a inclus 20 de studenți cu vârste cuprinse între 20 și 29 de ani. Participanții nu au băut cafeaua, ci au stat timp de cinci minute în apropierea unei băuturi proaspăt preparate, astfel încât să îi poată simți aroma, scrie Science Alert. Mirosul de cafea a fost asociat cu reducerea stărilor negative Pentru experiment, cercetătorii au preparat cafeaua folosind 20 de grame de cafea măcinată și 400 de mililitri de apă încălzită la 85 de grade Celsius. Băutura a fost așezată într-un recipient aflat la aproximativ 50 de centimetri de participanți. Înainte și după expunerea la mirosul de cafea, voluntarii au completat chestionare privind tensiunea și anxietatea, depresia și starea de deprimare, furia și ostilitatea, energia, oboseala și confuzia. După cinci minute, scorurile privind tulburarea dispoziției au scăzut. Participanții au raportat mai puțină oboseală, tensiune și anxietate, confuzie, precum și mai puține sentimente asociate depresiei și deprimării. În schimb, nivelul de vigoare nu a crescut semnificativ. Rezultatele sugerează astfel că aroma cafelei ar putea fi mai degrabă asociată cu diminuarea unor stări negative decât cu o creștere bruscă a energiei. Mirosul de cafea și activitatea creierului, analizate prin EEG Cercetătorii au urmărit și activitatea cerebrală cu ajutorul unui dispozitiv EEG portabil. După expunerea la aroma cafelei, a fost observată o creștere a unui indice calculat pe baza activității undelor cerebrale alfa, beta și theta, asociat cu relaxarea. Rezultatul trebuie însă interpretat cu precauție. Deși efectul statistic standardizat a fost mare, modificarea absolută a indicatorului a fost modestă. Cercetătorii subliniază că nu se poate spune pe baza acestui rezultat că aroma cafelei „relaxează creierul”. În același timp, măsurătorile privind inima nu au indicat schimbări semnificative. Nici ritmul cardiac, nici variabilitatea ritmului cardiac nu s-au modificat după cele cinci minute de expunere la aroma cafelei. Mirosul de cafea nu dovedește că organismul intră într-o stare de relaxare Un alt rezultat important este că modificările de dispoziție și cele observate la nivelul EEG nu au fost semnificativ corelate la nivel individual. Cu alte cuvinte, persoanele care au raportat cele mai mari îmbunătățiri ale stării de spirit nu au fost neapărat și cele care au prezentat cele mai mari modificări ale activității cerebrale. Studiul are și o limitare majoră: cercetătorii nu au folosit un grup de control. Participanții nu au fost comparați cu persoane care au stat într-o încăpere fără miros sau care au fost expuse unui alt miros. Prin urmare, nu se poate stabili dacă efectele observate au fost produse în mod specific de aroma cafelei. Cinci minute de odihnă într-un laborator sau așteptarea ca mirosul cafelei să aibă un efect pozitiv ar fi putut contribui la rezultate. Cercetarea a avut, de asemenea, un eșantion redus și format exclusiv din tineri studenți. Nu au fost evaluate sistematic obiceiurile participanților privind consumul de cafea, preferințele acestora sau familiaritatea cu aroma. Cercetătorii consideră că viitoare studii, cu grupuri mai mari și condiții de control, ar putea clarifica efectul mirosului de cafea asupra stării de spirit și activității cerebrale.
Nașterea în apă : cât de sigură e, de fapt?
Pentru unele femei, ideea unei nașteri în apă are ceva aproape instinctiv. Căldura apei, senzația de plutire, intimitatea și posibilitatea de a găsi o poziție mai confortabilă pot face ca travaliul să pară mai ușor de dus. Pentru altele, gândul ca bebelușul să vină pe lume sub apă ridică o întrebare firească: este sigur? Două cercetări recente aduc răspunsuri importante, iar una dintre ele este studiul britanic POOL, cea mai amplă evaluare ale siguranței nașterii în apă. Nașterea în apă vs nașterea clasică Cealaltă este un studiu randomizat realizat în Statele Unite și publicat în 2025. Împreună, cele două cercetări conturează o imagine mai nuanțată decât vechea dispută „naștere în apă sau naștere clasică?”. Ce au aflat cercetătorii britanici Studiul POOL, publicat în Health Technology Assessment în februarie 2026, a analizat 60.402 de nașteri din 26 de organizații NHS din Anglia și Țara Galilor, între 2015 și 2022. Cercetătorii au comparat femeile cu sarcini și travalii fără complicații care au născut în apă cu cele care au folosit apa în timpul travaliului, dar au ieșit din bazin înainte de naștere. Rezultatul este important: pentru mamele fără complicații obstetricale sau medicale, nașterea în apă nu a avut un risc mai mare pentru mamă sau copil decât nașterea în afara apei. Leziunile la naștere în funcție de mediu La femeile aflate la prima naștere, leziunile severe ale sfincterului anal au apărut la 4,8% dintre cele care au născut în apă, față de 5,3% dintre cele care au ieșit din bazin înainte de naștere. La femeile care mai născuseră, procentele au fost de 1,1%, respectiv 1,7%. Și pentru bebeluși rezultatele au fost încurajatoare. Evenimentele incluse în principalul indicator neonatal – decesul, internarea într-o unitate neonatală cu suport respirator sau administrarea de antibiotice intravenos în primele 48 de ore – au apărut la 2,7% dintre bebelușii născuți în apă, față de 4,4% dintre cei născuți în afara apei. Cercetătorii au concluzionat că nașterea în apă nu a fost mai puțin sigură Există însă un detaliu care merită spus fără dramatizare: trei bebeluși născuți în apă au murit în perioada analizată, față de niciunul din grupul care a ieșit din apă. Autorii subliniază însă că astfel de evenimente sunt foarte rare, iar rezultatul principal al studiului nu a indicat un risc neonatal mai mare pentru nașterea în apă. Apa poate însemna și mai puțină medicație Un studiu randomizat american, publicat în august 2025 în AJOG Global Reports, a urmărit femei cu sarcini considerate cu risc scăzut. Din 186 de participante înscrise, 106 au rămas eligibile pentru analiza finală: 74 în grupul nașterii în apă și 32 în grupul nașterii pe uscat. Rata de abandon a fost de 39%, un aspect important atunci când interpretăm rezultatele. Femeile din grupul nașterii în apă au apelat mai rar la medicamente intravenoase împotriva durerii: 13,5% față de 37,5%. Epidurala și nașterea în apă Și utilizarea epiduralei a fost mai redusă: 27% față de 71,9%. În plus, femeile care au născut în apă au acordat scoruri mai mari experienței nașterii. Studiul nu a identificat diferențe semnificative între cele două grupuri pentru celelalte rezultate materne și neonatale analizate. A existat însă un caz de avulsie (rupere) a cordonului ombilical în grupul nașterii în apă – o complicație rară, dar cunoscută și importantă. Așadar, este nașterea în apă sigură? Pentru femeile cu sarcină și travaliu fără complicații, cele mai noi date sunt încurajatoare. Ele sugerează că nașterea în apă nu aduce un risc suplimentar evident pentru mamă sau copil și poate reduce nevoia de anumite forme de analgezie. Dar „sigură” nu înseamnă „potrivită pentru oricine”. Studiile se referă la femei atent selectate, cu sarcini și travalii fără complicații. Iar nașterea în apă presupune supraveghere medicală, personal pregătit și protocoale clare pentru situațiile în care femeia sau copilul au nevoie rapid de intervenție. Bâldâbâc și studii exacte Poate că acesta este, de fapt, cel mai interesant lucru pe care îl spun cercetările recente: nu apa este marea necunoscută, ci contextul în care este folosită. Pentru o femeie sănătoasă, cu o sarcină fără probleme, un bazin cu apă caldă poate fi mai mult decât o imagine frumoasă. Poate fi o opțiune reală pentru controlul durerii și pentru o experiență a nașterii pe care să o simtă mai aproape de propriul corp.
Cum va fi citit ADN-ul românilor | Cea mai mare capacitate de secvențiere genomică e dezvoltată în România prin proiectul ROGEN
Institutul de Cercetare-Dezvoltare în Genomică (ICDG) își extinde infrastructura de secvențiere genomică prin proiectul ROGEN, prin integrarea platformei PromethION 48, dezvoltată de Oxford Nanopore Technologies. Noua tehnologie, bazată pe secvențierea cu citiri lungi (long-read sequencing), contribuie la dezvoltarea celei mai mari capacități de secvențiere genomică din România. Noua structură presupune și dezvoltarea de competențe noi a echipei de cercetare Platforma permite analizarea unor fragmente foarte lungi de ADN, oferind cercetătorilor acces la informații dificil de obținut prin metodele tradiționale de secvențiere cu citiri scurte. Tehnologia long-read poate fi deosebit de utilă pentru investigarea regiunilor genomice complexe sau repetitive și pentru identificarea anumitor variante structurale. Investiția în noua infrastructură este însoțită de dezvoltarea competențelor echipei de cercetare. Reprezentanții ICDG au participat recent, la Oxford, în Marea Britanie, la un program specializat de instruire dedicat tehnologiei Oxford Nanopore. Spre o infrastructură genomică națională performantă În cadrul programului au fost analizate inclusiv soluții pentru automatizarea protocoalelor de pregătire a librăriilor, optimizarea fluxurilor de lucru din laborator și eficientizarea proceselor de secvențiere la scară largă. Potrivit ICDG, combinarea tehnologiilor avansate cu automatizarea proceselor și formarea specialiștilor reprezintă un pas important în dezvoltarea unei infrastructuri genomice naționale performante. ROGEN urmărește construirea Genomului Național de Referință Investițiile realizate prin ROGEN susțin unul dintre obiectivele majore ale proiectului: construirea Genomului Național de Referință al României. Proiectul urmărește, de asemenea, consolidarea capacității naționale pentru cercetare genomică avansată și dezvoltarea medicinei de precizie. Românii adulți care doresc să participe la cel mai mare studiu de cercetare genomică din România se pot preînscrie online, prin formularul pus la dispoziție de proiect. ROGEN este un program cofinanțat de Uniunea Europeană prin Fondul European de Dezvoltare Regională, în cadrul Programului Sănătate.
Vânzările la șunca cu nitriți s-au prăbușit spectaculos | Procentul care arată schimbarea obligă supermarketurile să se replieze: 350%
Nu cu mult timp în urmă, șunca (și, de altfel, orice fel de mezeluri) „fără nitriți” sau „fără conservanți” era mai degrabă un detaliu de pe etichetă. Acum, pentru tot mai mulți consumatori, a devenit un criteriu solid de cumpărare. Un exemplu vine din Marea Britanie, unde Waitrose a lansat o gamă de șuncă „Fără nitriți”, după ce interesul pentru produsele fără nitriți a crescut puternic. În ultimul an, căutările de pe site-ul retailerului pentru „ham nitrite free” au crescut cu 350%, iar cele pentru „nitrite free bacon” cu 110%. Schimbarea nu se oprește la șuncă Vânzările pentru două sortimente de bacon fără nitriți au crescut cu 22%, respectiv 8% față de anul precedent. Pentru un produs atât de obișnuit precum o felie de șuncă pusă într-un sandviș, cifrele sunt surprinzătoare. Ele arată că discuția despre carnea procesată a ieșit din zona studiilor medicale și a ajuns direct în coșul de cumpărături. Un studiu european cu 450.000 de participanți În acest context apare o nouă piesă importantă de cercetare. Un studiu european coordonat de cercetători de la IDIBELL-ICO a analizat date din cohorta EPIC, una dintre cele mai mari cercetări prospective din lume despre alimentație și cancer. Au fost incluși peste 450.000 de europeni, urmăriți în medie timp de peste 14 ani. Rezultatul care atrage atenția este următorul: pentru fiecare 30 de grame suplimentare de carne procesată consumate zilnic, riscul de adenocarcinom gastric crește cu 9%, iar cel de adenocarcinom esofagian cu 13%. Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o singură masă cu șuncă sau bacon, ci despre diferențe de consum care se mențin în timp. Cercetarea extinde astfel dovezile existente, care leagă deja consumul regulat de carne procesată de un risc mai mare de cancer colorectal. Ce înseamnă, de fapt, „carne procesată”? Aici apare una dintre cele mai importante nuanțe. Carnea procesată nu înseamnă doar cârnați. În această categorie intră produsele care au fost transformate pentru a-și îmbunătăți gustul sau pentru a rezista mai mult: prin sărare, afumare, conservare sau adăugarea unor substanțe conservante. Asta înseamnă că în aceeași categorie intră produse precum șunca, baconul și numeroase tipuri de mezeluri. În schimb, noul studiu nu a găsit o asociere semnificativă între consumul de carne roșie și riscul general de cancer gastric sau esofagian. Diferența contează. Nu orice carne este „carne procesată”, iar riscurile nu pot fi puse toate în aceeași categorie. Nitriții sunt preocuparea constantă a consumatorilor Nitriții sunt utilizați în numeroase produse din carne procesată, inclusiv pentru conservare și pentru caracteristicile specifice ale produselor. Prezența lor a devenit însă una dintre principalele preocupări ale consumatorilor care încearcă să reducă aportul de carne procesată. Cercetarea europeană nu dovedește că nitriții din șuncă sunt singura cauză a cancerului. Ea analizează asocierea dintre consumul de carne procesată și riscul unor tumori digestive. Carnea procesată a fost clasificată de Agenția Internațională pentru Cercetarea Cancerului (IARC) drept carcinogenă pentru oameni, pe baza dovezilor epidemiologice existente, în special în cazul cancerului colorectal. Asta nu înseamnă că o felie de șuncă este echivalentă, ca pericol, cu un factor de risc major precum fumatul. Riscul individual depinde de cantitate, frecvență și de ansamblul stilului de viață. Chiar cercetătorii studiului subliniază că riscul general depinde de alimentație și stilul de viață în ansamblu, nu de un singur aliment. De ce apar acum tot mai multe produse fără nitriți? Piața pare să răspundă înainte ca dezbaterea științifică să fie închisă definitiv. Supermarketuri incluse în cercetare spun că lansarea noii game de șuncă fără nitriți vine ca răspuns la cererea consumatorilor. În paralel, interesul pentru bacon fără nitriți a crescut deja cu două cifre. Cifrele de căutare sunt poate cel mai bun indicator al schimbării de comportament: +350% pentru șuncă fără nitriți într-un singur an. Iar supermarketurile au început să răspundă acestei cereri. Cât de mult contează cele 30 de grame? Trebuie făcută o distincție importantă între creșterea relativă a riscului și riscul absolut. Cifra de 9% sau 13% nu înseamnă că o persoană care mănâncă 30 de grame de șuncă în plus într-o zi are automat o probabilitate cu 9% sau 13% de a face cancer. Este vorba despre o creștere relativă a riscului asociat cu un consum suplimentar de 30 de grame pe zi, observată în datele analizate. De aceea, mesajul cercetătorilor este unul mult mai simplu decât ar putea sugera un titlu alarmist: mai puțină carne procesată, mai multe alimente proaspete și o dietă variată. Organizațiile de sănătate publică recomandă deja limitarea consumului de carne procesată. Iar noul studiu adaugă dovezi pentru două tipuri de cancer digestiv la imaginea pe care cercetătorii o construiesc de ani de zile. Nu este o poveste despre „șunca otrăvitoare” Și poate tocmai aici este partea cea mai interesantă. Nu există un moment în care o persoană mănâncă o felie de șuncă și „face cancer”. Cancerul este rezultatul unui proces complex, în care intervin alimentația, stilul de viață, genetica, vârsta și numeroși alți factori. Când căutările pentru șuncă fără nitriți cresc cu 350%, iar un supermarket începe să lanseze produse noi pentru a răspunde cererii, schimbarea nu mai este doar una din laboratoarele de cercetare. Ea a ajuns pe raft.