S-a terminat ediția din 2025 a Festivalului George Enescu. De câteva zile am revenit la viața obișnuită. Ajunsesem să merg la concertele Festivalului Enescu mai ceva ca la serviciu. Se acumulaseră atâtea restanțe, într-o lună de festival, încât de abia acum, după câteva zile bune de la concertul de închidere, reușesc să găsesc răgazul necesar pentru a împărtăși cu voi, dragi prieteni, câteva impresii. Acestea sunt, în mod evident, subiective. Sunt ale mele și vă invit, de pe acum, să nu fiți de acord cu ele. Dacă sunteți în incongruență cu percepțiile mele, vă rog să mi le împărtășiți și voi pe ale voastre, cu aceeași deschidere cu care o fac eu.
Timp de o lună, așa cum am mai spus și în siajul ediției trecute, din 2023, Bucureștiul a devenit capitala mondială a muzicii clasice. Acum, că Festivalul Enescu s-a terminat, a redevenit doar capitala României.
Cu 14 milioane de euro, cât reprezentă bugetul alocat pentru o lună de Festival George Enescu – din care majoritatea covârșitoare sunt fonduri publice –, interesul public este absolut justificat, nu doar ca pasiune estetică, dar și din punct de vedere financiar și managerial. În opinia mea, este excepțional că Festivalul George Enescu beneficiază de o asemenea susținere politică din partea bugetului de stat. Cred că este cel mai mare buget pe care l-a avut vreodată. Am mai spus-o, în multe intervenții publice, dar o pot repeta, ca o moară stricată: educația și cultura au nevoie de o infuzie masivă de capital, căci sunt subfinanțate.
Festivalul George Enescu merită să fie bine aprovizionat cu bani de la bugetul de stat, căci este singurul produs cultural glocal din patrimoniul imaterial național care poate deveni portdrapelul și brandul de țară pentru România. Aceasta este o secvență dintr-o declarație de-a mea, cuprinsă într-un interviu pe care l-am acordat pentru Gândul, cu două ediții festivaliere în urmă, în 2021. Așadar, nu mi-am propus, în acest articol, să discut despre modul în care au fost cheltuiți banii, în 2025: această chestiune nu reprezintă un interes pentru mine, cel puțin deocamdată. Dar o discuție publică pe o asemenea temă de interes național trebuie să existe, mai cu seamă în legătură cu modul în care urmează să fie pilotat, în continuare, un festival de 14 milioane de euro, care este, indiscutabil, nava-amiral a flotei culturale române: în ce direcție ne deplasăm și ce trebuie îmbunătățit.
Am remarcat, prin comparație cu edițiile trecute, că tendința generală este ca festivalul să se extindă pe orizontală (ceea ce reprezintă un fapt pozitiv), dar și să se dilueze ușor pe verticală (ceea ce reprezintă un fapt negativ). Cea de-a doua constatare, cea negativă, este o percepție de-a mea, în ceea ce privește consistența repertoriului, prin comparație cu edițiile trecute: de aceea, vă rog să mă contraziceți, dacă nu sunteți de acord. Prima constatare, cea pozitivă, este însă obiectivă: în 2025, muzica clasică a ajuns în 20 orașe din țară și la Chișinău. Și cu toate acestea, multă lume din România nu a știut că Bucureștiul găzduiește un festival de muzică clasică, în această perioadă: am avut mai multe mărturii în acest sens din partea unor oameni potențial interesați. Cred că o îmbunătățire a comunicării către unele segmente de public tânăr merită o atenție mai apăsată pe viitor.
Spectacole pentru familii și copii au continuat și, după părerea mea, cred că ar trebui extinse și mai mult. Au fost inițiate în 2023 de Cristian Măcelaru și au avut, atât la ediția trecută cât și la cea actuală, un mare succes, contribuind la formarea muzicală a noilor generații de melomani, prin cultivarea dragostei pentru muzică de la cele mai fragede vârste. Dimensiunea formatoare a festivalului, exercitată prin spectacole pentru familii și copii, trebuie consolidată.
Mi-a plăcut proiectul Enescu în Control: am fost o singură dată, dar ideea de a aduce muzica clasică în cluburile bucureștene este absolut fabuloasă. Când am fost eu, clubul din strada Constantin Mille era arhiplin. Ar fi minunat ca, din când în când, cluburile bucureștene să continue și să dezvolte acest experiment, introducând astfel de momente de muzică clasică (chiar și reinterpretată), cel puțin în partea de început a serilor.
Despre proiectul Enescu – JTI Immersive Experience, găzduit de Muzeul Artei Noi Imersive (MINA), nu mă pot pronunța, căci nu am avut curiozitatea de a merge vreodată. Dar dacă este destinat copiilor și familiilor acestora, cred că ideea este bună. În schimb extinderea acestui concept la concertele marilor orchestre mi se pare inadecvată sub toate aspectele. Nu reușesc să înțeleg rostul pentru ideea de a proiecta diferite imagini în mișcare în timpul unui concert destinat adulților pasionați într-un mare festival de muzică clasică.
Am foarte bine în minte proiecția multimedia distribuită, joi, 18 septembrie 2025, în timpul simfoniei coregrafice Daphnis et Chloé de Maurice Ravel. M-am uitat cu foarte multă atenție încercând sa-i deslușesc rostul. Nu am reușit să pricep de ce o idilă bucolică – consumată pe o pajiște plină de păstori și păstorițele (în actul I) sau în peștera piraților (în actul II) – se interpretează de către doi dansatori înveșmântați în straie specifice festivalului de muzică electronică Neversea, actul artistic consumându-se într-o sufragerie mobilată ca într-o vilă de milionari recent îmbogățiți din cartierul Pipera (decorată în furnir alb și cu parchet pe jos) sau într-un peisaj industrial postmodern și reinterpretat. Nu reușesc să pricep deloc – deși mi-am dat toată silința – care a fost rolul proiecției într-un concert în care pe scenă a fost Orchestra Națională a Franței dirijată de Cristian Măcelaru. Toată lumea care a venit joi seară, 18 septembrie 2025, la Sala Palatului, îmi imaginez că a ales să participe fiind conștientă de valoarea interpretativă a orchestrei și pentru a o admira pe Anne-Sophie Mutter. Sala Palatului era plină de lume care stătea inclusiv în picioare, pe margine, conștientă și informată de calitatea artistică de pe scenă. Deci, la ce a folosit proiecția multimedia?
De asemenea, îmi amintesc că am avut o proiecție multimedia, pe care am perceput-o, în egală măsură, ca fiind inadecvată, în concertul inaugural de duminică, 24 august 2025, de la Sala Palatului, prin care Orchestra Filarmonicii George Enescu a deschis ediția din 2025 a festivalului. Poema română de George Enescu a fost ilustrată pe fundal prin niște imagini în mișcare cu un tren care mergea și nu se mai oprea. M-am gândit la un moment dat că poate ajunge la Sinaia în timp ce noi urma să ascultăm primele măsuri din bătrânul nostru imn regal cu care se închide această compoziție enesciană: nici vorbă. Mi-am amintit imediat că poate e o reclamă mascată la CFR, căci numai trenurile operatorului feroviar național știi când pleacă, dar nu și unde sau când ajung la destinație.
Același comentariu privind inutilitatea proiecției multimedia se impune și în cazul operei Salomeea de Richard Strauss: nu mai insist. Altfel, sub bagheta dirijorului Cristian Măcelaru, Orchestra Simfonică WDR din Köln a dat viață luni, 1 septembrie 2025, la Sala Palatului, într-o manieră absolut fabuloasă din punct de vedere interpretativ, poveștii biblice a prințesei Salomeea, care – orbită de dorință și răzbunare – cere și obține de la Irod capul profetului Ioan Botezătorul (Jochanaan în libret). Tare mult mi-ar fi plăcut să văd Salomeea de Strauss pe scena Operei Naționale București, iar nu la Sala Palatului. Poate se va întâmpla, totuși, pe viitor.
Apropo de Opera Națională București, am apreciat includerea acesteia, în 2025, printre instituțiile culturale coorganizatoare ale Festivalului George Enescu. O mare bucurie o reprezintă introducerea spectacolelor de operă și balet în cadrul programului festivalier. Una dintre noutățile excepționale a acestei ediții a fost reprezentată de decizia inspirată de a monta Oedipe de George Enescu, la Opera Națională București, în cadrul festivalului: de mult timp trebuia să fie așa. În opinia mea, este cea mai reușită reprezentare lirică disponibilă în momentul de față pe prima scenă operistică a României. Pentru cei interesați, am dezvoltat aceste argumente într-o cronică publicată în Gândul.
Despre comportamentul spectatorilor nu aș avea mare lucru să spun în plus față de ceea ce am scris deja pentru precedenta ediție de festival, cea din 2023. Cei interesați pot citi impresiile mele din 2023 în Gândul. Trebuie să ne obișnuim definitiv cu ideea că nu va mai exista niciodată un concert de muzică clasică la care să nu sune un telefon mobil lăsat deschis sau la care să nu se găsească o mesagerie de Samsung care să completeze în mod inspirat orchestra. Epoca în care stăteai pe fotoliile comode ale Ateneului Român pentru a asculta doar orchestra a apus pentru totdeauna. O decizie inspirată ar fi să facem o orchestră din telefoanele mobile ale spectatorilor uitate deschide. Mi-am reamintit acum, când scriu aceste rânduri, că un telefon mobil a sunat strident la Sala Palatului, chiar în momentul în care noi admiram apogeul romantismului muzical înglobat într-una dintre cele mai importante cinci simfonii ale patrimoniului clasic al umanității. Astfel, atunci când Orchestra Tonhalle din Zürich interpreta, miercuri, 3 septembrie 2025, colosala parte a V-a din Simfonia nr. 2 Învierea de Gustav Mahler, exact în momentele în care ascultătorul trebuie să simtă că e purtat de aripi spre cer, sunetul trepidant, chiar grăbit și insistent, al unui telefon mobil de modă veche uitat deschis (observație importantă: nu era iPhone), a simțit nevoia sa dea o replică proclamației profetice – Vei învia, da, vei învia! – din finalul apoteotic prin care compozitorul austriac a ales să facă o mărturisire de credință, afirmând învierea morților și viața veșnică. Cine știe, poate la telefon era chiar Dumnezeu, și poate ar fi trebuit să-i răspundă stimabilul spectator.
Joi, 18 septembrie 2025, când pe scena Sălii Palatului era Orchestra Națională a Franței, alături de cea mai mare violonistă contemporană, Anne-Sophie Mutter, o doamnă a ieșit din sală, după ce a ridicat jumătate de rând, ca să răspundă la telefonul care-i suna strident în geantă. Am văzut persoane care veneau după 15 minute de la începerea concertului să-și caute locul prin sală. Un domn mi-a numărat bucățile de hârtie igienică pe care le-am folosit pentru a mă șterge pe mâini: chiar a țipat la mine că nu fac economie. Se pare că spiritul de austeritate al primului ministru a făcut victime și printre spectatori. Iar exemplele haioase de genul acesta pot continua la nesfârșit.
Totuși, am remarcat o evoluție pozitivă față de ediția precedentă: Rapsodia română nr. 1 de George Enescu – minunat interpretată de Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, în concertul de închidere de duminică, 21 septembrie 2025 – nu a mai fost întreruptă, ca la ediția precedentă, de valuri de aplauze ale publicului, cu două minute înainte de final, când George Enescu a avut proasta inspirație să introducă o pauză de 3 secunde. Miraculos, dar toată Sala Palatului a lăsat mânuțele la locurile lor: nu mi-aș fi imaginat că atâta lume poate rezista tentației de a aplauda frenetic când nu e cazul. La fel ca întotdeauna mi se pare o formă de inadecvare ridicarea ostentativă în picioare a spectatorilor monarhiști în ultima parte din Poema română de Enescu când orchestra intonează primele acorduri din vechiul nostru imn regal. Nu cred că este normal să se procedeze astfel într-o sală de concerte în timpul unei reprezentații simfonice. Dacă gestul avea o oarecare încărcătură de frondă politică la începutul anilor 1990, astăzi este lipsit total de sens.
O mențiune importantă trebuie făcută în legătură cu tendința tot mai apăsată sub conducerea artistică a lui Cristian Măcelaru de a aduce pe scena festivalului compoziții recente, unele chiar în primă audiție absolută. Un mare festival de muzică clasică trebuie să fie ancorat și în prezent, nu doar în trecut. Este, așadar, excelentă ideea echipei manageriale de a introduce în programul festivalului creații muzicale actuale și necunoscute, scrise de compozitori contemporani, care trebuie să stârnească curiozitatea și interesul melomanilor, precum Concertul pentru orchestră (2025) de Dan Dediu (interpretat duminică, 24 august 2025, la Sala Palatului, de Orchestra Filarmonicii George Enescu) sau Requiem for My Friend (1998) de Zbigniew Preisner (interpretat vineri, 29 august 2025, la Ateneul Român, de Sinfonia Varsovia).
Un alt exemplu de noutate muzicală a fost reprezentat de suita orchestrală din opera Mamele din Herson, scrisă de către unul dintre cei mai proeminenți compozitori ucraineni contemporani, Maxim Kolomiyets, la comanda explicită a prestigioasei The Metropolitan Opera din New York. Lucrarea Mamele din Herson a fost interpretată, luni, 25 august 2025, la Sala Palatului, de Orchestra Ucraineană a Libertății, dirijată de Keri-Lynn Wilson și formată din muzicieni din Ucraina, refugiați de război și ucraineni care locuiesc în străinătate. Impresionată și răvășitoare este secțiunea intitulată Lamentația mamei, transpusă de orchestră cu timbruri de oboi și violoncel. Deosebit de inspirată mi s-a părut redarea prin oboi a timbrului melodramatic al mamelor din Hersonul aflat sub ocupația trupelor ruse care și-au pierdut copiii răpiți, deportați sau uciși în timpul invaziei ordonate de Vladimir Putin. În următoarea zi de festival, marți, 26 august 2025, Orchestra Ucraineană a Libertății a interpretat încă o noutate simfonică la Sala Palatului. Bucha. Lacrimosa, scrisă de Victoria Polevá, este o sfâșietoare lucrare contemporană pentru vioară și orchestră, care suprapune recviemul tradițional european peste memoria unei tragedii recente, transformându-l într-un ritual artistic si solemn de comemorare, dar și de acuzare a Rusiei pentru crimele de război, produse în urma masacrului din Bucha (2022). Astfel, Bucha. Lacrimosa devine un simbol al durerii colective și al doliului național ucrainean.
După cele două concerte susținute luni și marți, 25-26 august 2025, la Sala Palatului, de Orchestra Ucraineană a Libertății, organizatorii parcă și-au dorit să echilibreze situația geopolitică regională și să rămână imparțiali, cel puțin din punct de vedere muzical. Astfel că, miercuri și joi, 27-28 august 2025, au fost seri concertistice aproape integral rusești în cadrul Festivalului Enescu. Este adevărat, desigur, că marea muzică rusească – interpretată oarecum paradoxal de Philharmonia Orchestra din Londra (dirijată de finlandezul Santtu-Matias Rouvali) și compusă de Ceaikovski, Șostakovici sau Stravinski – aparține patrimoniului universal. Dar această alăturare, în programul artistic al festivalului, dintre două seri ucrainene și două rusești cred că trebuie remarcată, fără să-i acordăm, totuși, o importanță exagerată. Nu cred că poate fi trecută cu vederea realitatea conform căreia, la concertele susținute luni și marți, 25-26 august 2025, de Orchestra Ucraineană a Libertății, Sala Palatului a fost pe jumătate goală. În schimb, miercuri și joi, 27-28 august 2025, Sala Palatului a fost aproape plină. Poate că această situație reflectă gradul de simpatie geopolitică existent în societate, cine știe. Sau poate că suntem noi snobi, căci Orchestra Ucraineană a Libertății este impecabilă din punct de vedere interpretativ, chiar dacă nu la fel de prestigioasă precum Philharmonia Orchestra din Londra.
Două momente mi-au rămas pregnant în memorie după concertul susținut joi, 28 august 2025, la Sala Palatului, de Philharmonia Orchestra din Londra:
- În primul rând, capacitatea uluitoare a lui Șostakovici de a exprima muzical – în magnifica și copleșitoarea simfonie Leningrad – înfiorătoarea apropiere a invadatorilor naziști de Sankt Petersburg (redenumit Leningrad în perioada sovietică). Compusă între 1941-1942, simfonia Leningrad de Șostakovici a devenit rapid unul dintre cele mai puternice simboluri culturale ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Primele trei părți au fost scrise de Șostakovici chiar în orașul asediat de Germania nazistă. Momentul definitoriu – care i-a asigurat nemurirea – a fost, chiar, premiera din Leningrad, pe 9 august 1942. Într-un oraș devastat de foamete și bombardamente, orchestra a fost reconstituită din supraviețuitori, iar dirijorul Karl Eliasberg a dus la capăt repetiții aproape imposibile: concertul a fost transmis prin difuzoare întregului oraș și până în tranșeele germane care înconjurau vechea capitală imperială țaristă, ceea ce reprezintă un act de rezistență morală din partea poporului sovietic (ca să folosesc exprimarea din epocă) care cred că este unic în istoria muzicii. Toate cele patru părți ale simfoniei Leningrad alcătuiesc o vastă frescă sonoră a celui de-Al Doilea Război Mondial, dar mie mi-a rămas întipărit în minte marșul obsesiv din prima parte care redă repetitiv și într-un crescendo simfonic acablant tema invaziei naziste. Finalul este triumfal, dar deloc festiv, ci mai degrabă marcat de tragedia îndurată de poporul sovietic. Încercam să găsesc un echivalent românesc pentru Șostakovici, oricât de îndepărtat sau mai curând de pueril s-ar dovedi acesta, iar cele mai apropiate exemple sunt George Enescu (în timpul Primului Război Mondial) și Maria Tănase (în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial). Dar niciunul nu a compus ceva original în contextul războiului, ci doar au interpretat unele compoziții proprii, care nu pot fi comparate nici cu simfonia Leningrad și nici cu anvergura artistică a compozitorului sovietic. A te opune nazismului, printr-o lucrare simfonică, în plin război și într-un regim stalinist, trebuie să recunoaștem că este o perspectivă departe de imaginația unui român. În 1942, Șostakovici a primit Premiul Stalin pentru această lucrare și a fost considerat un erou cultural al frontului.
- În al doilea rând, am fost pur și simplu entuziasmat de bisul final oferit de Philharmonia Orchestra din Londra: a fost un fragment (Waltz) din partea a doua a suitei operetei Moscow, Cheryomushki, compusă de Șostakovici în perioada 1957-1958. Dacă veți avea curiozitatea să accesați hyperlinkurile puse de mine s-ar putea să vă îndrăgostiți iremediabil și oarecum paradoxal de Moscova sovietică. Cel puțin din punct de vedere muzical, căci politic e mai greu. Opereta Moscow, Cheryomushki este una dintre puținele lucrări cu caracter satiric din perioada dezghețului poststalinist (mă refer la epoca Hrușciov). Vă mărturisesc că nu cunosc nimic despre istoria edilitară a Moscovei, dar se pare că Cheryomushki – de unde își trage numele opereta – era un cartier rezidențial de blocuri comuniste nou construit în capitala sovietică a anilor 1950 (un fel de cartier Titan ca să mă exprim în termeni bucureșteni și sper să nu greșesc cu această comparație). Opereta lui Șostakovici ironizează cu umor viața de zi cu zi a moscoviților care se mutau în aceste blocuri noi, dar se confruntau cu birocrația absurdă, corupția, lipsa confortului, dar și cu speranța într-un trai mai bun. Cu multă ironie subtilă, Șostakovici a reușit să surprindă – printr-o suită care cuprinde o multitudine de ritmuri vibrante (valsuri, marșuri, dansuri, coruri orchestrale și interludii instrumentale), melodii grațioase și parodii ale stilurilor oficiale sovietice – contradicțiile epocii hrușcioviene, printr-o muzică uneori lirică, alteori parodică, întotdeauna veselă și accesibilă, care amintește de atmosfera de jazz și cabaret, dar și de tradiția rusească a cântecului popular urban. Această radiografie muzicală a Moscovei anilor 1950 a avut un succes nebun în epocă și nu ai cum să nu te întrebi încă o dată: care este oare echivalentul românesc pentru suita operetei Moscow, Cheryomushki? Mă gândeam la Macarale de Trio Grigoriu, dar e ridicolă comparația. În mod evident, nu vom încerca să căutăm un echivalent românesc din perioada comunistă pentru Șostakovici, căci nu are rost încercarea. Ceea ce încerc să sugerez este că, de multe ori, avem o percepție negativ diluată ideologic despre realitatea socială a celorlalte regimuri comuniste. Adesea, dincolo de sloganuri și lozinci, este o realitatea fundamental diferită față de cea pe care ne-o imaginăm.
În cadrul concertelor de la miezul nopții, găzduite de Ateneul Român, Camerata Regală a interpretat sâmbătă, 30 august 2025, o lucrare simfonică care a reușit să pună, temporar, într-o situație de armistițiu, confruntarea dintre Ucraina (concertele din 25-26 august 2025) și Rusia (concertele din 27-28 august 2025) de pe frontul muzical al Festivalului Enescu. Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră de Piotr Ilici Ceaikovski – cel mai popular concert de pian din toate timpurile, caracterizat prin vitalitate interpretativă, grandoare simfonică, virtuozitate pianistică, complexitate rafinată și înaltă cultură muzicală rusească – conține, în mod oarecum paradoxal, elemente de folclor ucrainean, prezente în tema principală și în ultima mișcare.
Ediția din 2025 mi-a oferit posibilitatea de a reasculta câteva dintre lucrurile mele favorite în absolut, pe care am să le trec în revistă, fără a insista prea tare asupra acestora, întrucât reprezintă, potrivit subiectivității mele muzicale, vârfuri ale creației artistice din sfera cultă și complex elaborate:
- Simfonia fantastică a compozitorului romantic francez Hector Berlioz, compusă la 1830 și dedicată țarului Nicolae I al Rusiei, a fost interpretată, la Ateneul Român, miercuri, 3 septembrie 2025, de Les Siècles. Este una dintre lucrările structural-fundamentale din istoria muzicii, o adevărată bornă de hotar compozițional și interpretativ prin care Hector Berlioz a revoluționat arta sonoră marcând debutul romantismului muzical. Se spune că, după ce a ascultat Simfonia fantastică, actrița Harriet Constance Smithson a acceptat cererea în căsătorie adresată de Hector Berlioz. Totuși, mariajul s-a dovedit nefericit, iar cuplul s-a separat în 1843. Opera, însă, a rămas nemuritoare.
- Simfonia nr. 2 Învierea de Gustav Mahler, interpretată de Orchestra Tonhalle din Zürich, miercuri, 3 septembrie 2025, la Sala Palatului (nu mai insist asupra acesteia, căci am prezentat-o într-un paragraf anterior). De asemenea, vreau să menționez și micul adagio (Adagietto) din Simfonia nr. 5 de Gustav Mahler, audiat, miercuri, 10 septembrie 2025, la Sala Palatului, în interpretarea Capelei de Stat din Dresda, care a inspirat coloana sonoră a capodoperei cinematografice Moarte la Veneția (1971) de Luchino Visconti. Adagietto – poate cea mai celebră secțiune muzicală a marelui compozitor austriac (scrisă pentru coarde și harpă, pentru a reda o perpetuă atmosferă de dragoste și melancolie) – a fost compus ca o declarație de dragoste adresată soției sale, Alma Schindler, pe care Mahler a cunoscut-o în noiembrie 1901, în plină perioadă de lucru la Simfonia nr. 5.
- Simfonia Din lumea nouă de Antonín Dvořák a fost interpretată de două ori în această ediție de festival: joi, 4 septembrie 2025, de Orchestra Filarmonică din Rotterdam (la Ateneul Român) și marți, 9 septembrie 2025, de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Frankfurt (la Sala Palatului). Simfonia Din lumea nouă este considerată una dintre cele mai populare lucrări din repertoriul clasic universal, fapt la care a contribuit şi astronautul Neil Armstrong, ducând cu el în spaţiu, în timpul faimoasei misiuni Apollo 11 din 1969, o înregistrare a acesteia. Sunt extrem de fericit că am avut șansa de a audia această lucrare simfonică, în ultimele trei ediții de festival, inclusiv pe 4 septembrie 2023 (în interpretarea Orchestrei Tonhalle din Zürich) și pe 3 septembrie 2021 (în interpretarea Filarmonica della Scala din Milano).
- Simfonia Eroica de Beethoven, interpretată vineri, 5 septembrie 2025, la Ateneul Român, de Orchestra Filarmonică din Rotterdam. A fost compusă între 1803-1804 și este considerată, poate, cea mai bună simfonie din toate timpurile. O reascult, la fiecare reprezentație, cu aceeași satisfacție și curiozitate, ca întâiași dată. A fost dedicată, inițial, lui Napoleon Bonaparte, care întrupa, în calitate de prim-consul al Republicii Franceze (1799-1804), spiritul revoluționar și democratic al începutului de secol XIX în Europa. După proclamarea (18 mai 1804) și încoronarea (2 decembrie 1804) lui Napoleon I ca împărat al francezilor, Beethoven șterge și retrage dedicația, sub motivul că Bonaparte a devenit un tiran (ceea ce, parțial, a fost adevărat).
- Balada pentru vioară și orchestră de George Enescu interpretată marți, 16 septembrie 2025, la Ateneul Român, de Orchestra de Cameră Mahler, reprezintă, în opinia mea, din punct de vedere muzical, România eternă, România nemuritoare: este una dintre cele mai expresive și definitorii pentru sufletul românesc creații din patrimoniul național al muzicii culte. Dacă ceea ce spun eu este adevărat, orice român care citește această prezentare și accesează hyperlinkul acestui paragraf ar trebui să se simtă mișcat de melancolia suavă a acestei compoziții enesciene și încurajat să viseze cu ochii larg închiși la eternitatea muzicală a plaiurilor mioritice. După părerea mea, concertul de la Ateneul Român din data de marți, 16 septembrie 2025, a fost perfect din punctul de vedere al repertoriului, căci, după melancolia poetică a Baladei pentru vioară și orchestră de Enescu, partea a doua (Andante assai) din Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră de Prokofiev reprezintă o prelungire fantastică a momentului primordial enescian, ca lirism absolut: vioara plutește cu o noblețe modernă inconfundabilă peste o orchestră aproape evanescentă. Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră de Prokofiev – dincolo de faptul că este considerat una dintre capodoperele repertoriului violonistic al secolului XX – conține, totodată, și una dintre cele mai emoționante pagini scrise de compozitor. Mai ales în partea a doua (Andante assai), vioara cântă o melodie amplă, aproape visătoare, susținută de o orchestră diafană. Atmosfera este de intimitate și tandrețe, dar păstrează acea noblețe modernă tipică pentru Prokofiev. După pauză, partea a treia (Adagio espressivo) din Simfonia nr. 2 de Robert Schumann conține nucleul emoțional al simfoniei și am trăit-o ca pe o prelungire a compozițiilor precedente (de Enescu și Prokofiev). Partea a treia (Adagio espressivo) din Simfonia nr. 2 de Robert Schumann este o pagină de mare frumusețe lirică, introspectivă și melancolică, ce pare un cântec al sufletului. Alături de partea a doua (Andante assai) din Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră de Prokofiev și de Balada pentru vioară și orchestră de George Enescu, care le-a precedat, mi s-a părut concertul perfect, din punct de vedere al consistenței și cursivității emoționale.
Un comentariu atent se cuvine a fi făcut despre minunatele concerte de la miezul nopții susținute la Ateneul Român, vineri și sâmbătă, 5-6 septembrie 2025, de către Accademia Bizantina din Ravenna. Denumirea acestei orchestre italiane de renume internațional, specializată în special în interpretarea muzicii baroce pe instrumente de epocă este, la prima vedere, înșelătoare, căci lasă impresia unei orchestre specializate în cântul bisericesc de tradiție orientală. Accademia Bizantina a fost fondată la Ravenna în 1984: denumirea ansamblului orchestral a fost inspirată de funcția istorică a Ravennei de sediu principal (exarhatul de Ravenna) al administrației imperiale bizantine în Europa Occidentală, după prăbușirea Imperiului Roman de Apus. Prima surpriză cu care m-am confruntat a fost oarecum contraintuitivă: Accademia Bizantina nu cântă o muzică bizantină (chiar dacă ansamblul aduce un omagiu indirect – prin denumire – Imperiului Bizantin), ci una barocă (deci, tipică spațiului occidental). Alături de orchestra din Ravenna, pe scena Ateneului Român a putut fi admirat, de asemenea, Corul Purcell (înființat de György Vashegyi, în 1990, la Budapesta), care este ansamblu-rezident în cadrul Haydneum (Hungarian Centre for Early Music). Această instituție maghiară de cultură (Haydneum) este sprijinită direct – a se citi finanțată – de Cancelaria Prim-ministrului Republicii Ungaria, Orbán Viktor. Cunoașteți sau vă puteți imagina ceva similar în România? Vă puteți imagina un prim-ministru român – altul decât Adrian Năstase (care este singurul politician român pe care l-am văzut participând, cu regularitate, la toate edițiile de Festival George Enescu) – care să prețuiască muzica cultă (veche sau modernă) și a cărui cancelarie să susțină financiar prezervarea patrimoniului cultural imaterial al României? Particip cu o frecvență extrem de înaltă la toate edițiile de Festival George Enescu, cel puțin în ultimii 15 ani: singurul prim-ministru român pe care l-am văzut vreodată într-o sală de concert – participând activ (fără să stea ostentativ în loja oficială) – este cel amintit anterior: în rest, nimeni niciodată. Și dincolo de absolut orice alt considerent acest adevăr evident trebuie să fie spus ca atare. Măcar și pentru faptul că suntem câteva zeci sau poate sute de mii de oameni martori de atâta vreme. E o glumă bună, nu, a ne imagina un gest românesc de anvergura celui maghiar? Ei bine, cabinetul premierului Ungariei susține financiar Hungarian Centre for Early Music, ceea ce este absolut remarcabil: și dacă i-am criticat politica (internă și externă) lui Orbán Viktor în câteva comentarii publice – care este, într-adevăr, dezastruoasă pentru Ungaria –, vreau să apreciez această măsură, pentru echilibrul în analiză. Este adevărat, Ungaria a aparținut dintotdeauna civilizației occidentale (adică de 1000 de ani), noi doar în ultimii 200 de ani.
Revenind la concertul baroc pe care l-am audiat în seara de 6 septembrie 2025 – intitulat Il trionfo della fama (Triumful faimei) de Francesco Bartolomeo Conti –, trebuie să menționez ceva absolut remarcabil. În primul rând, Conti a fost compozitorul de curte al împăratului Carol al VI-lea și a scris Il trionfo della fama (Triumful faimei) pentru a celebra ziua onomastică a împăratului, în contextul festiv al unui turneu omagial pe care Carol al VI-lea îl efectua, în noiembrie 1723, în Boemia, al cărui rege era sub titulatura de Carol al II-lea. În al doilea rând, spre comparație și aducere aminte, împăratul Carol al VI-lea a fost și suveran al Olteniei, în perioada (1718-1739) în care această provincie românească a fost ruptă din trupul Principatului Valahiei și alipită Imperiului Austriac. Desigur, nu a dorit să viziteze niciodată Craiova și a preferat să-și celebreze onomastica la Praga, pe ritmuri baroce, iar nu în Bănia Craiovei, pe geamparale oltenești sau încingând călușul românesc. Așadar, Il trionfo della fama (Triumful faimei) este o compoziție encomiastică la adresa împăratului, relativ mediocră (în accepțiunea latinească a termenului) din punct de vedere artistic, pe care, însă, vă invit să o ascultați: veți rămâne uimiți. Când spun relativ mediocră, vreau să nu fiu înțeles greșit: mă refer exclusiv la muzica barocă a contextului occidental care îi avea, în preajma anului 1723 – când Conti compune pentru Carol al VI-lea Il trionfo della fama (Triumful faimei) –, pe Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel, Antonio Vivaldi, Jean-Philippe Rameau.
Tot timpul concertului mi-am pus o singură întrebare: vă dați seama ce muzică se asculta la curtea domnitorilor fanarioți de la București sau Iași în aceeași perioadă? În cel mai bun caz, manelele lui Dimitrie Cantemir (care aveau un oarecare grad de elaborare). Comparați muzica de curte din Europa anului 1723: ritmuri baroce la Viena și Praga, manea turcească la București sau Craiova. Faptul că așa a fost acum 300 de ani, nu e o tragedie pentru nimeni: reflectarea contemporană, însă, a acestei întrebări ar trebui, totuși, să ne cam pună pe gânduri.
În încheiere, mi-au plăcut ritmurile de culoare și muzica oarecum exotică pentru spiritul occidental (presupus de un festival internațional de muzică clasică) aduse de două momente artistice de excepție. Cred că astfel de momente trebuie diversificate, chiar dacă sunt ușor exotice pentru un festival de muzică clasică, căci impactul asupra publicului este excepțional:
- Orchestra Simfonică din Anvers ne-a ajutat să (re)descoperim, miercuri, 10 septembrie 2025, la Ateneul Român, ritmurile africane (din Rapsodia din Dahomey de August de Boeck), iberice (din Rapsodia spaniolă de Isaac Albéniz), americane (din Rhapsody in Blue de George Gershwin și din Dansuri simfonice din West Side Story de Leonard Bernstein) și mexicane de influență cubaneză (din Danzón nr. 2 de Arturo Márquez).
- The Between Worlds Ensemble, aflat sub conducerea muzicală a lui Avi Avital, ne-a reamintit vineri, 12 septembrie 2025, la Ateneul Român, de influențele folclorice și semnificațiile istorice recognoscibile în muzica sudului însorit al Italiei (în special din regiunile Puglia și Sicilia), tipică pentru ceea ce a fost cândva Regatul celor Două Sicilii: ne-am reamintit cu încântare de muzica Ghepardului sicilian, despre care am scris o cronică recentă.
Sursa fotografiilor: Festivalul George Enescu (Alex Damian, Andrada Pavel, Petrica Tănase, Anca Arambașa, Cristina Tănase, Andrei Gîndac, Cătălina Filip).
