17 noiembrie, zi marcată pentru a comemora reprimarea brutală de către nazişti a unei manifestaţii a studenţilor medicinişti din Praga ocupată, în anul 1939. O coincidenţă, pe care istoria a pus-o la cale, a făcut ca exact peste 50 de ani, în aceeaşi Cehoslovacie, pe 17 noiembrie 1989, 15.000 de studenţi să manifeste împotriva regimului comunist. Cele două date simbolizează limitările temporale a două regimuri totalitare care s-au deosebit doar prin denumire.
17 noiembrie reprezintă, în fapt, o recunoaştere oficială a rolului pe care dintotdeauna studenţii l-au avut în apărarea democraţiei, a statului de drept şi a libertăţii.
Studenţii au reprezentat întotdeauna avangarda luptei pentru drepturi. In mod natural, prin cumulul dintre energia tinereţii şi idealurile pe care educaţia ţi le oferă, aproape fiecare generaţie de studenţi a avut măcar un moment de revoltă împotriva unui sistem care tindea să le încorseteze năzuinţele. Generaţia mea, ultima generaţie de studenţi care a absolvit în perioada comunismului, a avut momentul ei de răbufnire tot într-un 17, doar că februarie 1987. Si doar în Iaşi. Din cauza condiţiilor de cazare şi de învăţare din campusurile universitare. Am participat, dar am avut norocul, pur aleatoriu, să nu fiu printre cei care au lipsit a doua zi de la cursuri.
Studenţia este o perioadă irepetabilă în viaţa oricui a trăit-o. Si acum 80 de ani sau 40 sau 5 ani. Este irepetabilă prin experienţe, prin asocieri de idei, trăiri, înţelesuri. Prin entuziasm. Prin prieteni. Prin dascăli. Am trăit-o din plin şi, îmi place să cred, o mai trăiesc cu fiecare promoţie a studenţilor mei.
Da, studenţia este o perioadă irepetabilă. Care merită şi trebuie respectată şi susţinută.
Si atunci, cum aş putea să nu lupt pentru ca să oferim tuturor şanse egale de a deveni studenţi? Cum aş putea să nu lupt pentru ca studenţii să se bucure meritat de această perioadă?
Aşadar, cum aş putea să tac când patrimoniul şcolilor este vizat de alte interese decât cele educaţionale? Cum aş putea să mă fac că nu văd cum asigurarea transportului elevilor la examenele de capacitate şi de bacalaureat sau al studenţilor altundeva decât doar acasă „afectează grav bugetul ţării”? Cum aş putea să accept ca studenţii să îşi piardă bursele? Cum aş putea să accept ca fondurile PNRR pentru scoli sau licee, campusuri, cămine, cantine sau terenuri sportive să fie suspendate? Cum aş putea să susţin dispariţia investiţiilor în infrastructura şcolară sau universitară?
Cum aş putea să pricep că „reforma” constă în culpabilizarea şi împovărarea profesorilor?
In esenţă, cum şi de ce ar trebui să înţeleg că austeritatea a început cu singurul domeniul care ne poate oferi certitudinea dezvoltării pe care ne-o dorim, educaţia?…
Prin ceea ce accept sau nu, susţin sau nu, înţeleg sau mă încăpăţânez să nu înţeleg, am rămas acelaşi student de acum 40 de ani.
𝐋𝐚 𝐦𝐮𝐥𝐭̧𝐢 𝐚𝐧𝐢 𝐭𝐮𝐭𝐮𝐫𝐨𝐫 𝐬𝐭𝐮𝐝𝐞𝐧𝐭̧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐚𝐜𝐮𝐦, 𝐭𝐮𝐭𝐮𝐫𝐨𝐫 𝐜𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐬𝐭𝐮𝐝𝐞𝐧𝐭̧𝐢 𝐬̧𝐢 𝐚𝐮 𝐫𝐚̆𝐦𝐚𝐬 𝐜𝐮 𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐬𝐭𝐮𝐝𝐞𝐧𝐭 𝐬̧𝐢 𝐭𝐮𝐭𝐮𝐫𝐨𝐫 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐫𝐞𝐝 𝐜𝐚̆ 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐭 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚𝐭̧𝐢𝐞
Donație lunară
Donează lunar pentru susținerea jurnalismului de calitate
Donație singulară
Donează o singură dată pentru susținerea jurnalismului de calitate
