Nou proces împotriva lui Michael Jackson: patru frați susțin că au fost abuzați în copilărie
Cei patru reclamanți – Edward, Dominic, Marie-Nicole și Aldo Cascio – susțin că au fost abuzați de Jackson în perioada copilăriei. Procesul a fost depus în februarie la un tribunal federal din Los Angeles. Un al cincilea frate, Frank Cascio, afirmă și el că ar fi fost victimă, însă nu s-a alăturat acțiunii din motive legale. Acuzațiile au devenit publice recent, după ce cei implicați au oferit detalii într-un interviu pentru The New York Times. O relație de lungă durată cu starul pop Familia Cascio l-a cunoscut pe Michael Jackson în anii ’80, când tatăl copiilor administra un hotel din Manhattan unde artistul era cazat frecvent. Relația s-a apropiat în timp, iar copiii au petrecut ani la rând în preajma cântărețului, inclusiv la reședința sa celebră, Neverland Ranch. Aceștia l-au însoțit în turnee și au participat la concerte, fiind considerați parte din cercul apropiat al artistului. Până recent, frații Cascio au susținut constant că Michael Jackson este nevinovat. În 2010, unii dintre ei au apărut în emisiunea The Oprah Winfrey Show, unde au respins orice comportament nepotrivit din partea artistului. Frank Cascio a publicat chiar și o carte în 2011 în care descria relația cu Jackson și respingea acuzațiile existente la acea vreme. În prezent, reclamanții spun că acele declarații au fost „minciuni” și susțin că ar fi fost manipulați psihologic în copilărie. Detalii din mărturii și contextul procesului Trei dintre frați au oferit descrieri detaliate ale presupuselor abuzuri, care ar fi avut loc atât în locuința familiei, cât și în timpul călătoriilor cu artistul. Potrivit acestora, nu au vorbit despre experiențele lor până în 2020, după vizionarea documentarului Leaving Neverland, care a readus în atenția publicului acuzații similare formulate de alte persoane. Mama lor a confirmat ulterior că nu știa despre aceste situații în perioada respectivă. Avocații Michael Jackson Estate au respins acuzațiile, calificând procesul drept „o tentativă disperată de a obține bani” și susținând că reclamanții și-au schimbat versiunea de mai multe ori de-a lungul timpului. Anterior, familia Cascio ajunsese la un acord extrajudiciar cu reprezentanții averii lui Jackson, estimat la aproximativ 17 milioane de dolari. La finalul anului 2024, aceștia au solicitat despăgubiri suplimentare de peste 200 de milioane de dolari, cerere respinsă, ceea ce a dus la noul proces. Un caz care reaprinde controverse vechi Michael Jackson a fost acuzat pentru prima dată de abuzuri în 1993, iar de-a lungul anilor au existat mai multe investigații și procese. În 2005, artistul a fost achitat într-un proces penal major. Noul caz reaprinde controversele legate de moștenirea artistică și imaginea publică a cântărețului, într-un moment în care industria încearcă din nou să-i reabiliteze reputația, inclusiv prin lansarea recentă a unui film biografic dedicat vieții sale. Procesul este în fază incipientă, iar instanța urmează să stabilească dacă acuzațiile pot fi susținute în fața legii.
Romeo și Julieta – un singur suflet, dragoste tragică, destin și timp, pe scena Operei Naționale București
În 1934, prestigiosul Teatru Kirov din Leningrad l-a însărcinat pe Serghei Prokofiev să creeze un balet bazat pe o lucrare a lui William Shakespeare. Fascinat de multă vreme de povestea lui Romeo și a Julietei, Prokofiev a propus teatrului acest subiect, însă a fost refuzat, viziunea sa concretizându-se mai târziu, prin colaborarea cu Teatrul Bolșoi din Moscova. De-a lungul baletului, ne este spusă o emoționantă poveste în muzică. Introducerea în actul al treilea, preludiu pentru deznodământul dramei, este un exemplu grăitor în acest sens: ca într-o uvertură de operă, compozitorul ne face să înțelegem, grație unui acord de deschidere puternic și disonant, că povestea celor doi tineri, Romeo și Julieta, se va termina prost. Romeo și Julieta spune povestea a doi tineri din Verona, Romeo și Julieta, care se întâlnesc întâmplător și se îndrăgostesc nebunește. Cu toate acestea, familia Julietei are deja o căsătorie aranjată pentru ea. În ciuda opoziției celor două familii, tinerii nu se pot abține să nu se iubească, dar este un sentiment care, deși reciproc, este sortit eșecului. Chiar și așa, cei doi tineri urmează calea inimii lor, căsătorindu-se în secret în cadrul unei ceremonii. Dar soarta așteaptă o altă „mișcare”, moartea unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui Romeo, cauzată de verișorul Julietei, este răzbunată de Romeo, care îl ucide. În fața acestei situații în care trebuie să se despartă, Romeo fiind nevoit să părăsească Verona, Julieta cere ajutorul părintelui Lorenzo. Astfel, elaborează planul de a lua un elixir pentru a face să pară că a decedat, trimițându-i lui Romeo planul pentru a putea fi împreună, dar mesajul ajunge prea târziu la destinație. Romeo ajunge la cripta în care fusese depusă de familie, crezând că este moartă, și îndurerat, se otrăvește. Julieta se trezește și deznădăjduită, soarbe și ea din sticla cu otravă, pășind împreună pe drumul dragostei eterne. În această producție excepțională de balet, Renato Zanella alege o dramaturgie puternică. Luxul și violența, pământenismul și frumusețea se amestecă, restabilind pasiunea dramei lui Shakespeare. Urmărind cu scrupulozitate partitura lui Serghei Prokofiev, ea însăși cât mai aproape de piesă, coregraful oferă o versiune a lui „Romeo și Julieta” în care „băiețelul devine bărbat” în fața unei Juliete pasionate care, abia ieșită din copilărie, intră și ea tragic în maturitate. Această iubire nu poate fi exprimată în plină zi, deoarece familiile lor, Montaigue și Capulet, perpetuează o ură ancestrală una față de cealaltă. Inspirate de Renașterea italiană, decorurile și costumele somptuoase ne transportă într-o Verona atent reconstruită. „Romeo și Julieta” poate fi considerat manifestul unui excepțional proiect de balet, oferind un dialog foarte personal între tradiție și inovație muzicală și, mai ales, muzica în slujba dramei lui Shakespeare. Regie și coregrafie: Renato Zanella Decor: Alessandro Camera Costume: Carla Ricotti Lumini: Vinicio Cheli Asistent de coregrafie: Adina Tudor Dirijor: Tiberiu Soare Distribuția: Julieta: Rin Okuno – debut, Romeo: Robert Enache, Mercutio: Răzvan Cacoveanu, Tybalt: Bogdan Cănilă, Paris: Egoitz Segura, Rozalinda: Ada Gonzalez, Benvolio: Stefano Nappo, Lady Capulet: Katrin Kennedy, Capulet: Gigel Ungureanu, Lady Montague: Eliza Maxim, Montague: Sergiu Dan, Duetul de la miezul nopţii: Ana Toderică, Jorge Barani, Prietenele lui Mercutio: Diana Gal, Gabriela Durleci, Maria Gogonea, Părintele Lorenzo: Virgil Ciocoiu, Doica Julietei: Lăcrămioara Proca, Isabel: Raluca Ciocoiu, DJ: Riku Kawanishi – debut Maeştri de repetiţie: Adina Tudor, Bianca Fota, Virgil Ciocoiu, Alexandra Gavrilescu, Tamara Grimmer, Raluca Ciocoiu Cu participarea Orchestrei și a Ansamblului de Balet al Operei Naționale București Miercuri, 29 aprilie, de la ora 18:30 descoperiți emoția cu baletul „Romeo și Julieta”, o poveste despre iubire eternă, dincolo de moarte, pe scena Operei Naționale București.
Hărți vechi ale României și Transilvaniei, cu Alba-Iulia în prim-plan, într-o bibliotecă din Franța
Victor Negrescu împărtășește descoperirea istorică din biblioteca Adunării Naționale a Republicii Franceze pe pagina sa de Facebook. El a regăsit „o parte din istoria noastră: hărți vechi ale României și Transilvaniei, cu Alba Iulia în prim-plan, și o scrisoare semnată de Tache Ionescu. Un memento clar că destinul României a fost puternic legat de Franța și de Europa indiferent de perioadă sau conjuctură politică”. „Pentru mine a fost și un moment cu relevanță personală. Am studiat și activat politic în Franța, iar revenirea la Paris, ca parte a delegației compuse din reprezentanți din partea mai multor grupuri politice, conduse de președintele Camerei Deputaților, Sorin Grindeanu, căruia îi mulțumesc pentru invitație, are o semnificație aparte. Discuțiile cu președinta Adunării Naționale, doamna Yaël Braun-Pivet și colegii parlamentari, au fost despre o Românie ferm ancorată în proiectul pro-european, care construiește parteneriate solide cu toate statele membre și cu Franța în mod special”, spune Negrescu. Potrivit europarlamentarului, s-a pus accent pe intensificarea cooperării economice, pe colaborarea privind Mercosur și bugetul european dar și pe consolidarea dimensiunii de apărare. Prezența militară franceză în România demonstrează, de altfel, angajamentul său în regiune și subliniază importanța coordonării pe dosare importante de interes pentru ambele părți, mai spune Negrescu.
Cea mai mare frescă medievală din Transilvania și tezaur de 3.500 de ani, în satul cu șase biserici
Satul Șmig numără mai puțin de 800 de suflete, însă oferă nenumărate motive de uimire celor care ajung să-i cunoască trecutul. Parte din comuna Alma, satul numără șase biserici, are cea mai mare pictură murală din Evul Mediu din Transilvania, iar în secolul al XIX-lea, aici a fost descoperit mai mult de o jumătate de kilogram de aur, sub forma unui tezaur vechi de peste 3.500 de ani, povestește, pe pagina de Facebook, președintele Consiliului Județean Sibiul, Daniela Cîmpean. „Războiul” dintre războaie Bătrânii satului mai vorbesc încă despre incidentul petrecut între cele două războaie mondiale, când o delegație a sașilor brașoveni a fost alungată cu o ploaie de pietre și bucăți de lemn, în contextul în care sătenii au preluat terenurile lui Papp Kálmán, un moșier armean falimentar. Astăzi, Șmigul adăpostește credincioși ai cinci confesiuni: romano-catolici, greco-catolici, evanghelici, reformați și ortodocși, cei din urmă deținând două biserici. Satul cu un sas și jumătate de care s-a îndrăgostit un neamț „În tot satul mai există un sas și jumătate”, spune, zâmbind, Alexander Kloos, cu referire la o săsoaică și un sas pe jumătate maghiar, singurii reprezentanți ai etniei care a clădit, la mijlocul secolului al XIV-lea, biserica în care se află una dintre cele mai mari fresce medievale din Transilvania. Alexander este cetățean german și un personaj cunoscut în zona Târnavelor, după ce s-a implicat în proiecte de conservare și restaurare a bisericilor fortificate săsești. Și el aparține acestei etnii, de trecutul căreia s-a îndrăgostit la vârsta de 30 de ani. Este născut în București, din tată sas sibian și mamă basarabeancă. „Aveam trei ani când părinții mei au decis să emigrăm în Germania. Era vremea când statul german plătea pentru fiecare sas între 2.000 și 5.000 de mărci. Nu știu exact cât am valorat noi pentru comuniști”, povestește bărbatul. În România, Alexander a revenit ca adult: „Am ajuns la biserica fortificată din Hosman și pur și simplu am simțit că aparțin acestor locuri. Am făcut o pasiune pentru istoria sașilor și cred că am vizitat peste 200 de biserici fortificate din Transilvania, majoritatea în județele Sibiu, Brașov, Mureș și Bistrița-Năsăud”. Alexander își dedică tot timpul liber salvării bisericii din Șmig Graphic designer de meserie, Alexander își dedică tot timpul liber salvării bisericii din Șmig. „Fiecare concediu de odihnă mi-l petrec în România și, de multe ori, îmi mai iau câte o lună de concediu fără plată pentru a putea fi aici, unde este mare nevoie de sprijin pentru restaurarea frescei”, spune Alexander. Mica biserică din satul de pe Valea Târnavelor a devenit un mare atelier de restaurare după ce Fundația Biserici Fortificate i-a reabilitat acoperișul. Din 2020, aici vin zeci de studenți din diferite țări europene pentru a se pregăti în meseria de restaurator, proiect datorat asociațiilor Kulturerbe Kirchenburgen și ARCUS din Târgu Mureș, Universităților de Artă din București și Cluj-Napoca, Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, precum și parteneriatelor cu Universitatea de Arte Frumoase din Budapesta și Federația Restauratorilor din Germania. Intitulat „The Conservation Summer School”, acest program urmează să fie acreditat către Erasmus drept „Școală Europeană de Vară”. „În premieră, în acest an vom avea trei școli de vară destinate studenților care se pregătesc în conservarea suprafețelor arhitecturale. Ei provin din România, Ungaria, Germania, Franța, Olanda, Austria și Italia, toți fiind conștienți de șansa unică pe care o întâlnesc aici, în Șmig, unde pot învăța practic despre restaurare și conservare pe o frescă din Evul Mediu. În Europa nu mai există prea des astfel de ocazii, majoritatea lucrărilor de acest tip fiind deja restaurate”, arată Alexander. Ce reprezintă fresca Liniștea domină Șmigul, puținii săteni ieșiți pe stradă fiind pensionari sau femei cu copii mici. Adulții sunt în câmp sau la serviciu, în Mediașul aflat la 16 kilometri distanță. În mica biserică ajung turiștii care au aflat de fresca unică în această zonă a țării. „Are cam 260 de metri pătrați și reprezintă Legenda Sfântului Ladislau, Rugăciunea Sfintei Ecaterina sau Crucea Vie, teme importante specifice catolicismului medieval. O frescă atât de mare într-o biserică de sat este greu de întâlnit chiar și în Europa”, spune Alexander, cetățean german îndrăgostit de istoria sașilor transilvăneni. De pe pereții înalți, sfinții privesc spre cei care trec de ușa grea, cu inserții metalice, a bisericii. S-au înfățișat din nou oamenilor abia în urmă cu câțiva ani. „Știm că trecerea de la cultul catolic la cel evanghelic a însemnat și acoperirea picturilor de pe pereții bisericii. Din fericire, acestea nu au fost distruse, ci doar acoperite cu var sau tencuială subțire, iar misiunea noastră este să îndepărtăm straturile depuse și să readucem la lumină întreaga lucrare realizată în urmă cu mai bine de cinci secole”. Despre fresca din Șmig am vorbit și cu Lorand Kiss, unul dintre cei mai apreciați specialiști restauratori de picturi medievale din România. „Este o frescă despre a cărei existență nu știa nimeni în urmă cu 20 de ani. A fost realizată, probabil, de același pictor care a lucrat și la biserica din Mălâncrav”. Legat de culori, acesta ne dezvăluie câteva secrete din Evul Mediu: „Pentru galben se utiliza inclusiv gălbenușul de ou, iar pentru suportul culorilor se apela la cazeina din lapte. Desigur, nu lipsea cărbunele pentru negru sau oxidul de cupru pentru verde”. Vara, biserica prinde viață datorită zecilor de tineri studenți veniți în Șmig pentru a-i scoate pe sfinți la lumină. Lucrează precum medicii, mulți folosind bisturie pentru îndepărtarea pojghiței de tencuială și „injecții” pentru diferitele soluții care ajung în stratul suport al picturii. O muncă titanică, asumată de o mână de oameni cu suflet mare. Toți contribuie la readucerea la viață a unui crâmpei din trecutul comunității săsești, care continuă să-și lase amprenta asupra județului Sibiu.
O țară arabă se schimbă din temelii. Natalitatea a scăzut, divorțurile cresc, iar fenomenul singurătății e tot mai prezent
Latifa trăiește și lucrează în Rabat, are 35 de ani și este mama a doi copii mici. Modelul ei de familie nucleară urbană câștigă tot mai mult teren în Maroc, unde crește și numărul persoanelor singure și al celor divorțate, într o adevărată „revoluție” care transformă societatea și face tot mai urgentă o reformă legală care să țină pasul cu aceste schimbări, scrie EFE. Modelul nuclear, centrat pe părinți și copii, unul sau doi, a ajuns deja la 73 %. Sunt datele celui mai recent recensământ național al populației, care arată transformarea accelerată a societății marocane în ultimele trei decenii. Structura familiei din Maroc se apropie tot mai mult de cea europeană. Sunt mai puține căsătorii, acestea au loc mai târziu, cresc divorțurile și numărul persoanelor singure, scade natalitatea, populația îmbătrânește, iar migrația din mediul rural spre orașe continuă. Această radiografie socială arată, potrivit analiștilor, nevoia urgentă de a rezolva o problemă rămasă în urmă, a doua reformă a Codului familiei, cunoscut ca Moudawana. Femeia, motorul schimbării Femeia este principala forță din spatele acestei „revoluții”. Accesul la educație superioară și intrarea pe piața muncii au schimbat decizii esențiale, precum momentul căsătoriei, numărul de copii și modul de organizare a vieții de familie. Vârsta medie la prima căsătorie a ajuns la 27 de ani pentru femei și 33 pentru bărbați, un lucru de neimaginat pentru generațiile anterioare. Această întârziere are efecte directe. Rata natalității a scăzut la 1,9 copii, familiile sunt mai mici, iar numărul cuplurilor fără copii crește constant, ajungând la 10 %. Deși tot mai multe femei intră pe piața muncii, egalitatea este încă departe. Rata lor de participare este de aproximativ 27 %, mai ridicată în mediul urban și în domenii precum serviciile, educația și sănătatea. În medie, femeile câștigă cu 30 % mai puțin decât bărbații pentru muncă similară, iar rata șomajului în rândul lor este de două ori mai mare. „Femeile marocane au intrat în modernitate, dar mediul și infrastructura de bază nu le susțin”, explică sociologul Soumaya Naamane Guessous. Un model de familie marocană hibrid Raportul arată că peste 51 % dintre adulții necăsătoriți nu își doresc să se căsătorească. Există și diferențe între sexe, 53,6 % dintre femei încă apreciază căsătoria, față de doar 31,5 % dintre bărbați. Căsătoriile între rude au scăzut cu 10 puncte procentuale, dar încă reprezintă 21 % dintre uniuni. În același timp, se menține principiul asemănării sociale, 83 % dintre femei se căsătoresc cu parteneri din același mediu social și 62 % cu persoane din aceeași zonă geografică. Deși căsătoria a devenit în mare parte o alegere personală și nu mai este o alianță între familii, medierea familială există încă în 58 % dintre cazuri, mai ales în mediul rural. Pe baza acestor date, expertul în demografie Rachid Tahtou vorbește despre un „model hibrid”, în care coexistă tradiția și modernitatea. Acest model este rezultatul creșterii nivelului de trai, al educației mai bune și al aspirațiilor personale, mai puțini copii, mai multă autonomie și dorința de dezvoltare individuală pentru femei și bărbați. El subliniază că nu este vorba despre o simplă „europenizare”, ci despre „un model demografic de tranziție” specific societăților aflate în dezvoltare. Codul familiei, o reformă incompletă Aceste schimbări au fost posibile și datorită reformei parțiale a Moudawanei, codul familiei din Maroc, adoptat inițial la mijlocul secolului trecut. Reforma din 2004 a stabilit vârsta minimă pentru căsătorie la 18 ani, deși legea islamică permite căsătoriile minorilor, iar un judecător le poate aproba în anumite situații. Tot atunci au fost îmbunătățite drepturile femeilor în caz de divorț și custodie și s a introdus un control judiciar mai strict în problemele de familie. Pentru mișcarea feministă, aceste schimbări nu sunt suficiente. Activistele cer interzicerea căsătoriilor forțate, eliminarea poligamiei, egalitate deplină între femei și bărbați și abrogarea legilor care sancționează concubinajul, adică viața în cuplu fără căsătorie. De asemenea, ele contestă practica prin care unele unități de cazare (hoteluri și pensiuni) cer certificatul de căsătorie doar cuplurilor marocane. Dacă aceste revendicări vor fi acceptate, ar putea dispărea în curând anunțurile tradiționale „Doar pentru cupluri căsătorite”, afișate în multe hoteluri din țară.
Manuscris rar descoperit la Roma: o copie de 1.200 de ani a celui mai vechi poem în limba engleză
Manuscrisul, vechi de aproximativ 1.200 de ani, datează din perioada 800–830 d.Hr. și a fost probabil copiat de un călugăr din nordul Italiei. Cercetătoarea Elisabetta Magnanti a relatat momentul descoperirii ca fiind unul surprinzător, după ce documentul nu apărea în cataloagele oficiale. Verificările ulterioare au confirmat autenticitatea și importanța sa. Documentul a fost identificat după ce biblioteca din Roma a digitalizat o parte din colecțiile sale și a transmis imaginile cercetătorilor, mai arată The Guardian. „Caedmon’s Hymn”, primul poem în engleză Poemul este atribuit lui Caedmon, un păstor din Northumbria despre care se spune că ar fi fost analfabet și că a compus versurile după o experiență religioasă. Textul a fost consemnat inițial de Bede în lucrarea sa „Ecclesiastical History of the English People”, însă doar în traducere latină. Noua descoperire este importantă deoarece include versiunea în engleză veche direct în corpul textului, nu doar ca notă marginală, cum apare în alte manuscrise. Un indiciu despre evoluția limbajului scris Potrivit cercetătorului Mark Faulkner, manuscrisul reflectă o etapă timpurie în dezvoltarea limbii engleze scrise. Textul este punctat cu semne de punctuație după fiecare cuvânt, ceea ce sugerează că separarea cuvintelor era încă o practică nouă. Această caracteristică oferă indicii despre modul în care scrierea evolua spre forma modernă. Importanță istorică și academică Manuscrisul descoperit la Roma este al treilea cel mai vechi exemplar cunoscut al poemului, după alte două păstrate la Cambridge și Sankt Petersburg. Cercetătorii consideră că includerea poemului în limba engleză arată că, încă din secolul al IX-lea, poezia în limba vernaculară începea să fie valorizată în mediile religioase și culturale. Descoperirea a fost publicată într-un jurnal academic editat de Cambridge University Press. Rolul digitalizării în cercetare Specialiștii subliniază că identificarea manuscrisului a fost posibilă datorită digitalizării arhivelor. Biblioteca din Roma lucrează în prezent la un proiect amplu care va pune la dispoziția cercetătorilor zeci de milioane de imagini ale documentelor istorice. Descoperirea este considerată un exemplu relevant al modului în care tehnologia poate deschide noi direcții de cercetare în studiul patrimoniului cultural. Pentru comunitatea academică, manuscrisul reprezintă nu doar o piesă rară de istorie literară, ci și o dovadă a circulației ideilor și limbilor în Europa medievală.
Jocul luminii vine în cinematografe din 6 mai / Două generații se regăsesc în același loc
Când Dumnezeu a spus „să fie lumină” a trasat, de fapt o graniță între timp și netimp. Lumina începuse, de atunci, să puncteze Creația și s-o împartă, s-o facă măsurabilă. Dar, în același timp, lumina „luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o”. Lumina aduce la suprafață Necuprinsul. Ai nevoie de lumină ca să te vezi, cum ai nevoie de întuneric ca să te ascunzi. Așa se naște un „joc al luminii”, un joc al ceea ce se vede și al ceea ce se vrea ascuns. Regizorul Ovidiu Georgescu propune publicului român un film unic, un film de concepție și de introspecție în care se pot regăsi ușor generațiile: „Jocul luminii” este despre relația tensionată dintre un tată, Paul (Nicu Mihoc), fost actor ajuns într-un azil izolat, și fiul său Johnny (Marius Turdeanu), finanțist în New York, care se regăsesc după 20 de ani. Un film ca o viață: cu tensiuni, orgolii, lucruri rămase nespuse, emoții îngropate. Căci cam despre asta este cinema-ul de cameră: despre introspecție în detrimentul spectaculosului. Mediafax: Filmul „Jocul luminii”, care intră în cinematografe din 6 mai, pornește de la piesa de teatru „Nu mai sunt vișine. La cină”, semnată de Teodora Herghelegiu. Unde s-a terminat teatrul și unde a început filmul, în procesul dumneavoastră de lucru și cum s-au îmbinat cele două arte în acest proiect inedit? Ovidiu Georgescu: Piesa Teodorei Herghelegiu a fost pentru mine un punct de plecare, nu unul de sosire. Am preluat din ea arhitectura narativă, această confruntare interumană concentrată, această tensiune aproape claustrofobică și am început să o gândesc în termeni strict cinematografici. Teatrul s-a terminat, dacă vreți, în momentul în care am ales să nu filmez o piesă, ci să construiesc un film. Îmbinarea celor două arte s-a făcut, într-un fel, organic. Camera de filmat nu urmărește un actor de la distanța spectatorului de teatru, ea se apropie de el, îi caută fața, îi citește modul de a respira. De aceea am optat pentru încadraturi strânse, pentru prim-planuri care să facă din tăceri, din trăirea interioară a personajelor, miezul vizual al filmului. În teatru, distanța fizică dintre scenă și sală impune un anumit tip de construcție a rolului. La mine, aparatul de filmat e atât de aproape încât orice falset s-ar fi văzut imediat. Ceea ce a rămas din spiritul teatral este tocmai esența Kammerspielfilm-ului, cinematograful de cameră, un gen în care spațiul restrâns, actorii și cuvântul poartă toată greutatea dramei. Locația unică, camera de azil a lui Paul, devine ea însăși un personaj. Iar cele două arte nu s-au îmbinat prin compromis, ci prin asumare: am vrut un film care să aibă nervul și esența teatrului, dar privirea și intimitatea cinematografului. „M-a atras incapacitatea de a comunica autentic” Mediafax: „Jocul luminii”, o poveste aproape în două personaje dintre un tată dificil și fiul său înstrăinat, într-o căutare de apropiere și dorință de iubire. Ce v-a interesat cel mai mult la această dinamică și de unde a pornit nevoia de a spune această poveste acum? Ovidiu Georgescu: M-a interesat, înainte de toate, zona aceea fragilă și, în același timp, extrem de dură, în care iubirea există, dar nu mai știe cum să se exprime. Relația părinte-copil are ceva universal, dar și profund particular în fiecare caz, iar în „Jocul luminii” m-a atras tocmai această incapacitate de a comunica autentic, chiar și atunci când există o nevoie reală de apropiere. Dinamica dintre tată și fiu nu este construită pe un conflict spectaculos, ci pe acumulări, pe lucruri nespuse, pe orgolii și pe acea formă de ego care, paradoxal, maschează vulnerabilitatea. Tatăl, un fost actor, trăiește într-o lume a propriilor roluri și iluzii, în timp ce fiul vine cu o logică pragmatică, aproape rece. Între ei nu e doar o diferență de generație, ci o diferență de limbaj emoțional. Nevoia de a spune această poveste, acum, vine, cred, dintr-un context mai larg, în care relațiile umane devin tot mai fragmentate, iar distanțele, nu doar geografice, ci și afective, se adâncesc. Trăim într-o lume în care comunicăm constant, dar ne spunem din ce în ce mai puțin lucrurile esențiale. Iar relația dintre cei doi devine un fel de lupă pentru această realitate. În plus, m-a interesat ideea de „prea târziu”, acel moment în care realizezi că ai vrea să repari ceva, dar nu mai ai timpul, instrumentele sau disponibilitatea celuilalt. Filmul nu oferă soluții, dar pune spectatorul în fața unei întrebări incomode: cât de mult amânăm, de fapt, lucrurile care contează cu adevărat? „Mulți spectatori se vor regăsi în lucruri nespuse” Mediafax: Filmul explorează relația fracturată dintre un fost actor, un „cinic histrion” ajuns într-un azil, și fiul său, finanțist întors de pe Wall Street, care încearcă să repare două decenii de absență și distanță emoțională. Ce credeți că va avea cel mai mare impact emoțional asupra spectatorilor care vor veni la cinema? Ovidiu Georgescu: Cred că impactul emoțional nu vine dintr-un moment singular, spectaculos, ci din acumulare, din felul în care spectatorul ajunge, aproape fără să-și dea seama, să se recunoască în fragmentele acestei relații. Pe de o parte, este confruntarea directă dintre cei doi, acel schimb de replici în care ironia, luciditatea și reproșul se amestecă permanent. Tatăl, „cinicul histrion” și fiul, aparent rațional și controlat, nu sunt niciodată complet sinceri unul cu celălalt, iar această duplicitate cred că produce o tensiune foarte recognoscibilă. Mulți spectatori se vor regăsi în lucrurile nespuse, în felul în care evităm, de fapt, esențialul. Pe de altă parte, cred că va conta foarte mult dimensiunea umană a eșecului, încercarea sinceră, dar stângace, de a repara ceva după prea mult timp. Există o formă de neputință care traversează filmul și care nu ține de lipsa dorinței, ci de incapacitatea de a mai găsi drumul către celălalt. Asta poate genera un tip de emoție profundă, pentru că nu e spectaculoasă, ci dureros de familiară. Și, poate cel mai puternic, finalul, fără a-l dezvălui, mută tot ceea ce ai văzut până atunci într-o altă cheie. Repune într-un nou context relația, replicile, gesturile, și lasă în urmă
Austria / Începe procesul austriacului care a organizat complotul terorist asupra unui concert al lui Taylor Swift
Procesul unui tânăr austriac acuzat că a pus la cale un atac terorist asupra unui concert al superstarului pop Taylor Swift începe marți, într-un caz care readuce în prim-plan vulnerabilitatea marilor evenimente culturale în fața extremismului violent. Inculpatul, un cetățean austriac în vârstă de 21 de ani, identificat ca Beran A., este judecat la Wiener Neustadt, în apropiere de Viena. Acesta se confruntă cu acuzații grave, inclusiv terorism și apartenență la organizația extremistă Stat Islamic, riscând până la 20 de ani de închisoare. Un atac dejucat în ultimul moment Potrivit procurorilor, Beran A. ar fi plănuit să atace mulțimea adunată în afara stadionului Ernst Happel Stadium, unde urmau să aibă loc concertele artistei, în august 2024. Aproximativ 30.000 de persoane erau așteptate zilnic în exteriorul arenei, pe lângă alte 65.000 în interior. Planul ar fi implicat utilizarea de cuțite și explozibili artizanali, cu scopul declarat de a provoca un număr cât mai mare de victime. „Swifties” și brățările prieteniei Autoritățile austriece au intervenit înainte de punerea în aplicare a atacului, în urma unor informații furnizate inclusiv de serviciile americane. În urma amenințării, cele trei concerte programate au fost anulate, o decizie care a stârnit emoții puternice în rândul fanilor artistei. Comunitatea „Swifties” s-a mobilizat însă spontan, transformând orașul într-un spațiu simbolic al solidarității, cu schimburi de brățări ale prieteniei și momente muzicale colective. Rețea extinsă și planuri internaționale Beran A. nu este singurul inculpat. El este judecat alături de Arda K., un alt suspect implicat într-un complot mai amplu care viza atacuri simultane în Arabia Saudită, Turcia și Emiratele Arabe Unite, în timpul Ramadanului din 2024. Un al treilea suspect, Hasan E., ar fi trecut la acțiune, înjunghiind un agent de securitate la Marea Moschee din Mecca pe 11 martie 2024. Acesta se află în continuare în arest preventiv în Arabia Saudită. Procurorii susțin că inculpații au discutat despre achiziția de arme și fabricarea de bombe și că Beran A. ar fi încercat efectiv să procure ilegal armament înainte de concert. În urma unei percheziții efectuate pe 7 august 2024, autoritățile au descoperit materiale pentru dispozitive explozive în locuința acestuia. O amenințare care amintește de tragedii recente Cazul a fost comparat cu atentatul din 2017 de la concertul Arianei Grande din Manchester — un atac sinucigaș soldat cu 22 de morți, care a șocat Europa și a ridicat semne de întrebare privind securitatea evenimentelor publice. Într-un mesaj publicat după anularea concertelor din Viena, Taylor Swift a descris situația drept „devastatoare”, mărturisind că motivul anulării i-a provocat „un nou sentiment de frică și o vinovăție imensă”. Urmează audieri decisive Avocata lui Beran A. a declarat că acesta intenționează să pledeze vinovat pentru majoritatea acuzațiilor, fără a preciza exact care. Procesul este programat să continue pe 12 mai și ar putea aduce clarificări importante privind amploarea rețelei și nivelul de radicalizare al inculpaților. Cazul subliniază, încă o dată, tensiunea dintre libertatea culturală și nevoia de securitate într-o Europă în care amenințarea teroristă rămâne prezentă.
AI vs artiști: Taylor Swift își protejează vocea în fața deepfake-urilor
Artista a depus cereri de trademark pentru două fragmente audio în care își promovează noul album „The Life of a Showgirl”. În paralel, a solicitat protecție și pentru o imagine de scenă în care apare cu una dintre ținutele sale emblematice și o chitară roz. Demersul marchează o extindere a strategiei sale juridice, care până acum viza în principal numele, versurile sau produsele asociate brandului personal, mai scrie NBC News. Reacție la valul de deepfake-uri Decizia vine după ce artista a fost ținta mai multor materiale falsificate generate cu ajutorul inteligenței artificiale. Printre acestea s-au numărat clipuri în care promova produse inexistente, dar și imagini manipulate care au circulat viral online. Inclusiv Donald Trump a distribuit, la un moment dat, conținut fals în care artista părea să îi susțină candidatura. Specialiștii spun că încercarea de a înregistra vocea ca marcă este o abordare relativ nouă. Spre deosebire de drepturile de autor, care protejează înregistrările existente, noile tehnologii AI pot genera conținut complet nou, imitând vocea fără a copia direct. Astfel, utilizarea conceptului de „sound mark” ar putea permite artiștilor să conteste și imitațiile „suficient de similare”, nu doar copiile exacte. Un trend în rândul vedetelor Matthew McConaughey a devenit recent primul actor de top care a depus cereri similare pentru protejarea imaginii și vocii. Și alți artiști au atras atenția asupra fenomenului: Scarlett Johansson a contestat utilizarea unei voci asemănătoare cu a sa într-un produs AI. Tom Hanks a semnalat reclame false generate cu imaginea sa iar Bryan Cranston a criticat replicarea neautorizată a identității digitale. Presiunea asupra companiilor tech crește, iar inițiative precum „The Human Artistry Campaign” cer reguli mai stricte privind utilizarea conținutului creativ. În paralel, platforme precum YouTube dezvoltă instrumente de detectare a deepfake-urilor, oferind artiștilor mai mult control asupra imaginii lor online.
Supercomputerul din secolul al XVII-lea, scos la licitație la Londra / Ce este, ce face și de ce e atât de spectaculos
Un obiect științific spectaculos, considerat un adevărat „supercomputer” al epocii sale, va fi scos la licitație la Sotheby’s din Londra, pe 29 aprilie, potrivit BBC. Este vorba despre un astrolab rar din secolul al XVII-lea, realizat din alamă și asociat cu familia regală din Jaipur, India. Instrumentul, descris de experți drept „posibil cel mai mare astrolab existent”, nu a mai fost expus public până acum și este estimat la o valoare între 1,5 și 2,5 milioane de lire sterline. Un instrument științific înaintea timpului său Astrolabul este un dispozitiv complex folosit în trecut pentru măsurători astronomice și calcule diverse — de la stabilirea orei și poziției stelelor până la determinarea distanțelor sau chiar realizarea horoscoapelor. „Este o proiecție bidimensională a universului tridimensional”, explică specialiștii, comparându-l cu un smartphone modern datorită multiplelor funcții pe care le îndeplinea. Piesa scoasă la licitație impresionează nu doar prin vechime, ci și prin dimensiuni: cântărește peste 8 kilograme și este de aproape patru ori mai mare decât un astrolab obișnuit din acea perioadă. Origini regale și măiestrie rară Astrolabul a fost realizat în Lahore, un important centru de producție din Imperiul Mughal, de către doi meșteșugari renumiți, Qa’im Muhammad și Muhammad Muqim. Este una dintre cele doar două piese cunoscute realizate de aceștia împreună. Obiectul a fost comandat de un nobil influent și a ajuns ulterior în colecția regală a maharajahului Sawai Man Singh II din Jaipur, fiind moștenit apoi de soția sa, Gayatri Devi. Ulterior, a intrat într-o colecție privată. Precizie impresionantă și detalii artistice Instrumentul conține inscripții pentru 94 de orașe, cu latitudini și longitudini precise, precum și 38 de indicatoare stelare decorate elaborat. Diviziunile sunt extrem de fine, permițând calcule astronomice de mare acuratețe. Un detaliu aparte este caracterul intercultural al piesei: denumirile stelelor apar atât în persană, cât și în sanscrită, reflectând influențele multiple din lumea Mughal. Interes major pe piața de artă Starea excelentă de conservare și proveniența regală cresc considerabil atractivitatea obiectului pentru colecționari și muzee. Recordul actual pentru un astrolab este de aproape un milion de lire sterline, dar această piesă ar putea depăși semnificativ această sumă. Astrolabul va fi expus publicului în galeriile Sotheby’s din Londra înainte de licitație – o rară ocazie de a vedea de aproape un instrument care, cu secole în urmă, funcționa ca un veritabil „google maps” al universului.