Pompei, cartografiat digital după opt luni de analiză cu drone și radar. Datele vor ghida viitoarele restaurări
Noile date ar urma să ajute autoritățile să decidă mai eficient ce zone trebuie restaurate cu prioritate. Echipe formate din arhitecți, ingineri, restauratori și arheologi au analizat aproximativ 1.200 de structuri din orașul antic. Acestea includ locuințe, ateliere și alte construcții care conțin peste 13.000 de încăperi. Pentru fiecare element important – pereți, pardoseli, fresce sau mozaicuri – experții au întocmit o fișă tehnică privind starea de conservare. În total, au fost realizate aproximativ 70.000 de astfel de fișe, mai arată Il Post. Restaurările vor fi stabilite pe baza datelor Până acum, multe intervenții de restaurare erau decise în principal pe baza experienței specialiștilor. Noul sistem permite stabilirea priorităților folosind date precise despre deteriorarea fiecărui element arhitectural. În fiecare fișă sunt notate defectele identificate, dimensiunea acestora și impactul asupra stării de conservare. Pe baza acestor informații sunt calculați indicatori precum nivelul general de degradare sau riscul de deteriorare. Ruinele orașului Pompei. Sursa foto: captură video Toate datele au fost introduse într-un sistem informatic dezvoltat în colaborare cu Universitatea din Salerno și compania Visivalab. Platforma include și o aplicație web care permite specialiștilor să raporteze în timp real eventuale probleme observate în sit. Aceștia pot adăuga fotografii și actualiza starea clădirilor sau a elementelor arhitecturale. Plan de intervenții pentru următorii ani Pe baza informațiilor colectate, autoritățile au elaborat un plan de lucrări pentru următorii trei ani. Programul include atât intervenții de întreținere curentă, cât și restaurări mai complexe. Scopul sistemului este de a face intervențiile mai eficiente și mai sustenabile din punct de vedere economic. Proiectul de monitorizare va continua și în anii următori. Evaluările detaliate realizate de specialiști ar urma să fie repetate anual. În paralel, dronele și sistemele radar vor analiza situl lunar pentru a detecta schimbări precum infiltrații de apă, apariția vegetației, fisuri în structuri sau eventuale tasări ale terenului. Compararea imaginilor colectate în timp va permite identificarea rapidă a zonelor în care apar deteriorări noi.
Noi premiere pentru piața de artă din România, în a doua parte a colecției Darius Vâlcov. Artmark scoate la licitație un Renoir, o serie Andy Warhol și ceramică pictată de Picasso
După licitația de succes din februarie, adjudecată 100% și soldată cu încasări de aproape 800.000 de euro pentru cele 34 de lucrări vândute, Artmark propune ca punct central al evenimentului programat pentru data de 23 aprilie, live și online, o pictură semnată de Pierre-Auguste Renoir, intitulată „Baigneuse” (cca. 1890). Aceasta are în licitația Artmark prețul de pornire de 80.000 de euro. Este pentru prima dată în România când se tranzacționează o pictură a renumitului artist care – alături de Claude Monet, Alfred Sisley ori Paul Cézanne – se numără printre inițiatorii curentului impresionist, potrivit reprezentanților casei de licitații. Până să ajungă în colecția Vâlcov, opera a făcut parte din numeroase și importante colecții de artă din Franța, începând cu cea a unui renumit dealer de artă francez, Pierre Cornette de Saint-Cyr. La mai bine de 100 de ani de la moartea sa, Pierre-Auguste Renoir este încă recunoscut în întreaga lume pentru portretele intimiste și peisajele idilice, așa cum este și acest nud. Lucrarea „Baigneuse” aparține perioadei târzii a artistului, când, după contactul cu Renașterea italiană, Renoir a îmbinat libertatea impresionistă cu rigoarea desenului clasic. Nudurile sale, construite din tonuri calde și linii fluide, au redefinit reprezentarea corpului în modernitate, iar prezența unei asemenea opere pe piața românească marchează o rară oportunitate de colecționare cu relevanță muzeală. Atmosferă de Studio 54 Un al doilea nucleu de interes al noii licitații cu opere din „Colecția Vâlcov” îl constituie seria de schițe realizate de Andy Warhol înainte de era pop-art și cunoscute cu titlul generic „In the Bottom of My Garden”. Tot de Andy Warhol este și o schiță a bunului său prieten, scriitorul Victor Hugo, care i-a fost muză pentru multe din proiectele sale, precum și două fotografii de epocă din vremea faimoaselor petreceri de la Studio 54. Conform sursei citate, serigrafia „Some Men Need Help” a fost realizată de Andy Warhol în perioada anilor ‘80, pentru un spectacol ce urmărea povestea a doi bărbați ce se confruntă cu alcoolismul. Este vorba de un afiș realizat folosind o fotografie cu actorii din distribuția producției. Lucrarea, făcută cu tehnica silkscreen, prezintă trăsături caracteristice operei lui Warhol din acea perioadă. Artistul a combinat blocuri de culoare care, prin neregularitatea lor și prin faptul că depășesc conturul imaginii, par a fi realizate în tehnica denumită colaj. De asemenea, noua licitație a colecției Vâlcov aduce în atenția publicului câteva piese din celebra serie de ceramică pictată de Pablo Picasso. După ce s-a mutat, în 1947, în sudul Franței, Pablo Picasso a început să picteze aproape obsesiv diverse vase de ceramică și a colaborat chiar cu un atelier renumit, Madoura, condus de Suzanne și Georges Ramié. Ceramica pictată de Picasso este astăzi considerată o extensie esențială a limbajului său artistic: artistul a produs peste 3.500 de modele, transformând obiectul utilitar într-o formă sculpturală și narativă. Iar piese precum „Cavalier et cheval (Cavalerul și calul)” (1952) și „Picador et Taureau (Picadorul și taurul)” (1953) reflectă fascinația sa pentru mitologia coridei și spontaneitatea desenului. Cele două obiecte de artă decorativă au în evenimentul Artmark prețuri de pornire de 6.000, respectiv 2.000 de euro. „Dimensiunea istorică a licitației este completată de artefacte precolumbiene – statuete din culturile Colima (100-250 e.n.) și Chupícuaro (100 î.e.n.-100 e.n.) — cu prețuri de pornire de 1.000 de euro, dar și un vas funerar Marajoara (cca. 800–1400 e.n.) – de la 4.000 de euro. Aceste piese oferă o perspectivă rară asupra civilizațiilor amerindiene, unde funcția ritualică și expresia artistică se împletesc într-un limbaj simbolic sofisticat” , arată organizatorii. Nu în ultimul rând, selecția este consolidată de prezența marilor maeștri ai artei românești – Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Nicolae Tonitza – alături de artiști moderni și contemporani precum Victor Brauner, Jules Perahim sau Ștefan Câlția, configurând un dialog coerent între patrimoniu și modernitate. Această licitație vine într-un context de creștere accelerată a pieței de artă din Europa Centrală și de Est, confirmat de recentele rezultate comunicate de Casa de Licitații A10 by Artmark – vânzări de peste 2,8 milioane de euro în sezonul de Primăvară 2026. Într-un climat economic marcat de incertitudini, arta își reafirmă statutul de activ cultural și investițional stabil, iar reintroducerea în circuitul public a unor opere cu proveniență internațională contribuie la maturizarea pieței locale. „Evenimentul nu este doar o licitație, ci și o radiografie a gustului colecționar contemporan: de la impresionism la pop art, de la artefact arhaic la modernitate radicală. O astfel de concentrare de valori, într-un singur catalog, poziționează piața românească într-un dialog real cu marile scene internaționale ale artei”, potrivit organizatorilor. Evenimentul este programat în data de 23 aprilie, de la ora 18.00, atât la Palatul Cesianu-Racoviță din Capitală (str. C.A. Rosetti nr. 5), cât și pe Platforma Artmark Live. Până la data licitației, publicul poate vedea întreaga selecție de opere la Galeriile Artmark, cu intrare liberă, zilnic, de luni până duminică, de la 10.00 la 20.00. Și catalogul licitației poate fi răsfoit online, pe site-ul artmark, de asemenea cu acces nelimitat. Pot fi deja depuse și oferte de licitație, pentru fiecare operă în parte. Este necesară doar întocmirea unui cont de colecționar, aici (https://www.artmark.ro/ro/inregistrare), proces care este, de asemenea, gratuit. De precizat că, potrivit legislației fiscale și legii speciale a patrimoniului cultural, valorificarea silită a bunurilor culturale mobile nu se realizează direct de ANAF, ci exclusiv prin intermediul unui operator cultural autorizat de Ministerul Culturii, în cadrul unei licitații comerciale obișnuite. Achiziția acestor opere nu este supusă unui regim juridic diferit față de orice altă licitație de artă. Publicul este invitat să vizioneze expoziția dedicată și să participe la licitație, în sală sau online, în condiții egale de transparență și acces.
Credințele ciudate ale Săptămânii Mari
Este denumită Săptămâna Patimilor, Săptămâna Mare sau Săptămâna Neagră. O perioadă de reflecție interioară, de liniște și recompunere, speranță și bucuria Învierii Mântuitorului, care este promisiunea propriei noastre învieri. În calendarul religios românesc, credințele vechi se împletesc cu ritualuri și tradiții diferite, în funcție de zona geografică. Există credința în popor că cine moare în Săptămâna Mare nu ajunge în rai, pentru că acesta ar fi „închis”, însă cine moare în Săptămâna Luminată se duce direct în rai. În fiecare seară, în biserica ortodoxă se țin Deniile – slujbe speciale de comemorare a momentelor celor mai importante dinaintea răstignirii Domnului. Ce este denia Cuvântul „denie” vine din termenul slavon „denije”, care înseamnă „slujbă zilnică”. În tradiția ortodoxă, aceste slujbe aparțineau zilei următoare, pentru că, pe tradiția veche, ziua începe de la apus, de aceea se țin seara. Prin urmare, denia este o slujbă de dimineață, dar oficiată seara, pentru că seara începe „a doua zi”. Deniile sunt dedicate ultimelor zile ale vieții pe pământ a lui Hristos. Săptămâna Mare înseamnă post sever (chiar negru, dacă se poate), înseamnă curățenie generală (în casă, dar și în suflet, prin spovedire), împăcare și iertare între toți cei dimprejur, căci dacă natura se înnoiește în fiecare primvară, cu cât mai mult sufletele oamenilor? Lunea este dedicată dereticării prin case, văruitului caselor, curățării grădinilor, pentru ca totul să pornească dintr-un loc bun. „Marția Seacă” și ritualuri de protecție În unele regiuni, Sfânta și Marea Marți se mai numește „Marția Seacă”. Această zi se ține pentru ca recoltele să nu sece, vacile să dea lapte și ite-așa, dă și norocul peste tine (deci nu seacă!). Cine ține Marțea Mare (adică ține post, se roagă, e curat, iartă, împacă), atunci boala și sărăcia se țin departe de el. Sfânta și Marea Miercuri Sfânta și Marea Miercuri este ultima zi a „judecății satului”. Copiii merg cu colindulouălor. Pe vremuri, se practica „strigarea peste sat”, un soi de satiră publică în care sunt batjocorite metehnele satului, defectele comunității. Sfânta și Marea Joi Sfânta și Marea Joi este una dintre cele mai importante zile. În tradiția populară există credința că morții se întorc acasă. Se aprind focuri pentru a le lumina drumul. Se face pomană cu colaci, vin și miere. În această zi se vopsesc ouăle, considerate protectoare. Oul este simbolul începutului, al regenerării, oul simbolizează nașterea, viața, speranța. Tot azi se pregătește pasca și se coc cozonacii. Mai există și acum credința în figura mitică a Joimăriței, o ceva care pedepsește lenea. Sfânta și Marea Vineri Sfânta și Marea Vineri este ziua durerii, pentru că acum Mântuitorul moare pe cruce pentru păcatele oamenilor, El cel fără de păcat. Este cea mai strictă zi din punct de vedere alimentar. Credincioșii țin post negru, nu lucrează, nu gătesc, nu aprind focul. În credința populară, există credința că cine se scaldă în apă rece e sănătos tot anul. Casele se ocolesc cu lumânări aprinse pentru protecție. Sfânta și Marea Sâmbătă Sâmbăta Mare este dedicată pregătirilor finale. Se gătește mielul, se pregătește coșul pentru biserică, se fac ultimele curățenii. Pasca și cozonacul nu se gătesc degeaba, ele au semnificații profunde și au legătură cu „dulceața vieții celei veșnice, alături de Hristos”. În tradiția populară există credința că cerurile se deschid în noaptea de Paști, că focurile aprinse și privegherea (asistarea la Sf. Liturghie a Învierii) aduc protecție.
De ce sunt ouăle și iepurii simboluri ale Paștelui. Originea unor tradiții vechi de secole
Printre cele mai cunoscute simboluri ale Paștelui se numără ouăle și iepurii, elemente asociate în mod frecvent cu ideea de renaștere și fertilitate. Paștele este sărbătorit într-o zi de duminică deoarece, potrivit Evangheliilor, mormântul gol al lui Iisus a fost descoperit în ziua următoare sabatului. Data exactă a sărbătorii variază de la an la an. Calculul este stabilit în funcție de calendarul lunar: Paștele se sărbătorește în prima duminică după prima lună plină de după echinocțiul de primăvară. Acest sistem de calcul este folosit de aproape 1.700 de ani, mai arată Il Post. Ouăle, simbol al vieții și al învierii Ouăle sunt unul dintre cele mai vechi simboluri asociate Paștelui. Primele comunități creștine le foloseau ca simbol religios, vopsindu-le în roșu pentru a aminti de sângele lui Hristos. Ouăle erau decorate cu cruci sau alte semne religioase. O legendă populară spune că Maria Magdalena i-ar fi arătat împăratului roman Tiberius un ou roșu atunci când a anunțat învierea lui Iisus. Tradiția ouălor vopsite s-a păstrat până astăzi în multe țări ortodoxe și din Europa de Est. Răspândirea tradiției ouălor pascale este legată și de regulile Postului Mare, perioada de aproximativ 40 de zile care precede Paștele. În trecut, credincioșilor li se interzicea consumul de carne și ouă în această perioadă. Cum găinile continuau să depună ouă, acestea erau fierte pentru a fi conservate. La finalul postului, ouăle erau decorate și consumate în timpul sărbătorilor. Apariția ouălor de ciocolată și asocierea iepurelui cu Paștele Versiunea modernă a ouălor de Paște, realizată din ciocolată, a apărut mult mai târziu. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, progresele în procesarea cacao au permis fabricarea ouălor de ciocolată goale, produse în matrițe. În 1875, compania britanică Cadbury a creat primul ou de ciocolată cu surpriză în interior. Câteva decenii mai târziu, a introdus și ouăle din ciocolată cu lapte, care au devenit cele mai populare. Iepurele este un alt simbol foarte cunoscut al sărbătorii, deși nu apare în Evanghelii și nu făcea parte din simbolistica primilor creștini. Legătura sa cu Paștele este asociată cel mai probabil cu tradiții precreștine legate de fertilitate și renașterea naturii. În Antichitate, iepurele era considerat un simbol al fertilității datorită capacității sale ridicate de reproducere și era asociat cu revenirea vieții după iarnă. Tradiția iepurașului de Paște În timp, simbolul iepurelui s-a suprapus peste celebrarea Paștelui, care are loc primăvara. În țările din nordul Europei și în Statele Unite s-a dezvoltat tradiția „iepurașului de Paște”, care aduce cadouri copiilor. În aceste țări este popular și jocul „vânătorii de ouă”. În joc, copiii trebuie să găsească ouă ascunse în grădini sau în case. Astăzi, ouăle și iepurele au devenit unele dintre cele mai recunoscute simboluri ale sărbătorii pascale, combinând tradiții religioase, obiceiuri populare și elemente culturale apărute de-a lungul secolelor.
Nunta lui Figaro, pe scena Operei Naționale București
În centrul poveștii se află Figaro și Susanna, doi îndrăgostiți care încearcă să-și ducă la bun sfârșit nunta, în timp ce contele Almaviva își folosește puterea pentru a o seduce pe Susanna, ignorând-o complet pe soția sa. Într-o singură zi, castelul devine un labirint de uși trântite, scrisori anonime, identități schimbate și planuri care se întorc pe dos, într-un ritm amețitor. Cum poate o singură zi să schimbe totul, să întoarcă servitorii împotriva stăpânilor și să dezvăluie adevăruri pe care nimeni nu vrea să le audă? Mozart și libretistul Lorenzo Da Ponte demască, într-un stil umoristic tăios, abuzul de putere, ipocrizia și vanitatea, fără să sacrifice un singur moment de tandrețe sau frumusețe muzicală. Fiecare arie devine o confesiune: suspinele Contesei, verva Susannei, furia comică a lui Figaro, nesiguranța adolescentină a lui Cherubino, toate se împletesc într-o partitură care nu îmbătrânește niciodată. Regie: Sir David Pountney Scenograf decoruri: Leslie Travers Scenograf costume: Ula Shevtsov Lighting designer: Eyal Levi Maeștri de cor: Adrian Ionescu, Ethan Schmeisser Asistenți de regie: Claudia Machedon Mișcare scenică: Beatrice Șerbănescu Dirijor: Arnaud Arbet – invitat Distribuția: Figaro: Iustinian Zetea; Susanna: Mădălina Barbu; Contesa: Simona Neagu; Contele Almaviva: Adrian Mărcan; Cherubino: Mihaela Ișpan; Don Bartolo: Damian Vlad; Marcellina: Adina Secobeanu; Don Basilio: Liviu Indricău; Curzio: Ioan Coca; Antonio: David Miron; Barbarina: Andreea Guriță Novac Cu participarea Orchestrei și a Corului Operei Naționale București. Duminică, 5 aprilie, de la ora 18:30, ești pregătit să râzi, să ți se strângă inima și să simți cum, în spatele comediei, se ascund întrebări foarte actuale despre demnitate, iubire și libertate?
Actrița Diana Lupescu, despre cenzura comunistă: Sincer, mie îmi plăcea
„Sincer, chiar dacă erau, mie îmi plăceau. Că n-aveai voie să înjuri, că n-aveai voie să vorbești urât, că n-aveai voie să aduci în discuție lucruri care puteau stârni revolte și alte lucruri”, a spus Diana Lupescu în cadrul podcastului „Altceva cu Adrian Artene”, găzduit de publicația Gândul. Actrița a spus că artiștii aveau o influență considerabilă asupra publicului: „Actorii erau foarte iubiți și piesele de teatru și filmele de multe ori incitau la tot felul de comportamente, mai mult sau mai puțin, dar mi se părea că nu trebuie să se intersecteze lucrurile astea”. Diana Lupescu a spus că nu s-a simțit o victimă a normelor din perioada regimului comunist deși o parte din colegii de breaslă s-au simțit afectați de cenzură. „Unii zic că m-am simțit tulburat, m-am simțit dat deoparte, că m-am luptat cu regimul. Nu, nu m-am luptat nici cu regimul, nici nu pot să spun că mi s-au pus bețe în roate, cel puțin eu n-am știut”, spune Diana Lupescu. Artista mai spune că piedicile nu veneau din partea regimului, ci din partea colegilor: „Mai degrabă din partea celor apropiați, din partea colegilor, decât din punct de vedere politic. Adică n-am resimțit cenzura asta”. „Cred că, în general, marii actori care erau cu totul în alt nivel decât mine, n-au avut astfel de probleme”, a mai spus actrița. URMĂREȘTE AICI ÎNTREGUL DIALOG!
Legătura usturoiului cu sarcina / Testele de sarcină ale Antichității erau niște ciudățenii care, uneori, funcționau
Nu aveau teste rapide, nu aveau laboratoare și, în general, prea puține dintre femeile antichității aveau acces la o minimă educație. Cunoștințele despre propriu corp se transmiteau din generație în generație, pe linie feminină, iar moașa, în administrarea sarcinii, era esențială. Medici erau doar bărbații, iar aceștia nu veneau decât la cazuri deosebit de grave. Pentru aducerea pe lume a copilului, moașa era esențială. Gestionarea sarcinii aparținea exclusiv femeii, deși corpul ei era proprietatea bărbatului – una dintre puținele libertăți În același timp, preocuparea pentru determinarea sarcinii, înainte de medicina modernă, a fost o constantă în societățile antice, pentru care corpul femeii era considerat proprietatea bărbatului: tatăl decide cui îi dă fata, soțul fetei are drepturi nelimitate asupra corpului ei. Preocuparea pentru evitarea sarcinii sau, dimpotrivă, pentru a obține una, dar și gestionarea sarcinii și a nașterii era, de asemenea, o constantă. Papirusuri egiptene și tratate medicale greco-romane indică existența unor metode variate, bazate pe observație emirică, analogii și teorii fiziologice incomplete pentru determinarea timpurie a unei sarcini. Acum știm că estrogenul e fertilizator, deci urinarea pe grâu nu era chiar o prostie Cea mai veche metodă este documentată în Papirusul Kahun (cca. 1800 î.Hr.), un text medical egiptean, deidcat în mare parte sănătății feminine. Acesta descrie o procedură în care femeia urinează pe semințe de grâu și orz. Germinarea acestora era determinată ca indiciu al sarcinii, ba chiar bătrânele credeau că germinarea grâului este indiciul că se va naște o fată, iar germinarea orzului – că se va naște un băiat – desigur, superstiții fără acoperire științifică. Mai există un papirus – Papirusul Ebers (cca. 1550 î.Hr.). Acesta conține referințe similare privind utilizarea urinei în determinarea sarcinii. Literatura de specialitate modernă menționează experimente realizate în secolul XX care au sugerat că urina femeilor însărcinate poate accelera germinarea semințelor. Totuși, aceste rezultate nu indică o metodă fiabilă în sens modern, iar ipoteza rămâne discutată. Soranus din Efes are un tratat de ginecologie considerat fundamental Tratatele greco-romane abordează diagnosticarea sarcinii prin interpretarea simptomelor: absența menstruației, modificări ale corpului, reacții la substanțe care, până atunci, nu provocau nimic. Soranus din Efes (sec. II d.Hr.), autor al unui tratat de ginecologie considerat fundamental pentru Antichitate, propune o abordare mai sistematică. El acordă prioritate semnelor clinice (amenoree, greață, modificări ale sânilor) și respinge unele practici speculative. Chiar și așa, lipsa unei înțelegeri corecte a fiziologiei reproducerii limita precizia diagnosticului. Alte metode pentru determinarea sarcinii, care, acum, par ciudate, dar care atunci erau uzuale: introducerea în corpul femeii a unui cățel de usturoi, înainte ca aceasta să adoarmă, în ideea că, dacă mirosul de usturoi urca până la gură, atunci nu exista sarcină, dar dacă nu mirosea era pentru că a întâlnit pe drum un obstacol – embrionul. Evul Mediu: uroscopia și interpretarea urinei În Europa medievală, diagnosticul sarcinii a fost integrat în practica mai largă a uroscopiei — analiza urinei ca instrument medical general. Practicienii evaluau culoarea, consistența sau sedimentele. Unele surse menționează teste empirice, precum amestecarea urinei cu vin, însă eficiența acestor metode nu este susținută de dovezi științifice. Ele trebuie înțelese în contextul teoriei umorale – dominante în epocă (legătura celor patru umori ale corpului cu diferitele boli vine, de fapt, tot de la Hipocrate). Limitele cunoașterii medicale Studiile moderne din istoria medicinei (de exemplu, lucrările lui Helen King sau Lesley Dean-Jones) subliniază că aceste practici nu erau arbitrare, ci se bazau pe observații reale, interpretate însă prin cadre teoretice eronate. Absența conceptelor moderne — hormoni, ovulație, fertilizare — făcea imposibil un diagnostic precis. În acest context, metodele antice combinau observația corectă a unor simptome cu unele inferențe speculative.
Crimă și pedeapsă în cimitirul Bellu / Cazul Poroineanu – crima tatălui, pedeapsa copiilor
Cimitirul Bellu e un agregator de istorie recentă. Terenul pe care este acum a fost donat de Barbu Bellu, ministrul Cultelor și Justiției, tocmai în ideea de a găzdui numărul din ce în ce mai mare de bucureșteni decedați, într-o perioadă de mari schimbări sociale și economice, când marile orașe atrăgeau ca un magnet oameni din toate colțurile țării, pentru oportunitățile de aici. Primii concesionari ai terenului au fost C.A. Rosetti și cezar Bolliac. Agregator de artă, viață și istorie Prima ceremonie de înmormântare a fost pentru fiica revoluționarului pașoptist, Elena, copilul de doar trei ani, rezultat din căsătoria lui cu Maria Rosetti, muza „României Revoluționare” , tabloul-simbol al Revoluției de la 1848, și prima femeie jurnalist din istoria României. Cei doi au avut opt copii, dintre care doar patru au supraviețuit. Elena a fost înmormântată la Bellu într-o ceremonie de un tragism sfâșietor. Cimitirul Bellu se conturează, în societatea bucureșteană, ca un concentrat de artă, viață și istorie. Aici sunt înmormântați majoritatea artiștilor, oamenilor politici, militarilor, aici este punctul lumesc al unor oameni-emblemă ai României. Poroineanu e moșierul care crede că poate avea chiar totul, pentru simplul fapt că are doar bani În acest microcosmos de istorie – o poveste dramatică: soții Poroineanu. Totul a început de la moșierul Constantin Poroineanu, un tip extrem de bogat, un boier român de viță veche, care, într-una dintre călătoriile sale în Franța, se îndrăgostește de o fanțuzoaică. O relație amoroasă din care se naște un copil, o fetiță. Fata nu e adusă niciodată în România, Poroineanu o lasă ascunsă în Franța, dar contribuie la creșterea și educarea ei. O poveste de dragoste cu nimic specială față de altele Poroineanu mai are, însă un fiu aici, în România. Ajuns la vârsta maturității, pleacă în Franța, unde o întâlnește pe fata ascunsă a tatălui său. Fără să știe că sunt frați de sânge prin tată lor, cei doi se îndrăgostesc și trăiesc o puternică poveste de dragoste, ba decid să se căsătorească. Trăiesc în Franța o perioadă, însă, la un moment dat, decid să se întoarcă în România, unde descoperă adevărul. Cei doi au un șoc. Cazul Poroineanu e mai mult decât „Romeo și Julieta” Mai multe nu se știu depsre acest caz, însă există legende care încearcă să acrediteze ideea că, incapabili să gestioneze șocul, cei doi aleg să se sinucidă. Mulți compară povestea fraților Poroineanu cu cea a lui Romeo și a Julietei, însă, la o analiză mai detaliată, diferențele între cele două cazuri sunt de la cer la pământ. În cazul îndrăgostiților din Verona, cuplul a fost distrus din exterior, pe câtă vreme aici, el a fost distrus dinăuntru, de către propriul ADN. O documentare solidă a cazului nu există. Se știe că a devenit un scandal public major în societatea vremii. Devastat și bătrân, Poroineanu ridică monumentul funerar care îi urlă durerea Bătrânul Poroineanu a ajuns în fața judecătorului, care, după unii autori, a fost condamnat la moarte, prin împușcare sau spânzurare (și executat relativ repede după judecată). Alte versiuni înaintează ideea că s-ar fi sinucis înainte de executare sau că înnebunește. Rar, se încearcă acreditarea ideii că sentința i-ar fi fost comutată. În orice caz, devastat de tragedie, moșierul Poroineanu decide să le ridice celor doi un monument funerar pentru a păstra în timp povestea unei imposibile iubiri.
Diana Lupescu povestește cum era Amza Pellea ca profesor: era foarte cald, foarte apropiat de noi
„Mi-aduc aminte de domnul Amza că era foarte cald, foarte apropiat de noi”, a spus actrița. Diana Lupescu a explicat că făcea parte dintr-o clasă cu doar șapte studenți, ceea ce le permitea profesorilor să lucreze atent cu fiecare dintre ei și să le înțeleagă personalitatea. Actrița și-a amintit și de unul dintre obiceiurile lui Amza Pellea: „fuma enorm, enorm fuma. Câte două pachete de țigări, cel puțin”. Diana Lupescu a povestit și despre o vizită acasă la marele actor, într-o perioadă în care fiica acestuia, Oana Pellea, era la liceu și voia să dea la teatru. „Era Oana prin anii de liceu, de final de liceu și voia să dea la teatru. Și domnul Amza Pelea era atât de îngrijorat și fericit în același timp. Că ce o să fie, cum o să fie, dacă e bine, dacă nu e bine. El ar fi vrut să nu facă actorie, dar Oana era atât de hotărâtă să facă cu orice chip și bine a făcut, că uite, acum este o valoare. Și mi-aduc aminte că am fost acasă la dânsul și era atât de drăguță și doamna Pellea. Și noi ne-am simțit onorați și alintați și povesteau tot felul de chestii. Era un om foarte cald și foarte plăcut”, a spus Diana Lupescu. Actrița a vorbit și despre momentul în care Amza Pellea a murit. „Ultima întâlnire, când dânsul n-a mai fost și ne-am întâlnit toți la Teatrul Bulandra și am ținut sicriul pe umeri, a fost o tristețe îngrozitoare”, a spus ea. Podcastul integral:
Actrița Diana Lupescu, mărturisiri despre Mircea Diaconu: N-a vrut să mă lase singură
Vorbind despre viața după moartea lui Mircea Diaconu, actrița a mărturisit: „Mi-e foarte greu. Mi-e îngrozitor de greu. De-asta probabil și-mi doresc atât de mult să mă întorc la profesie, sper să mai pot. Pentru că e un gol enorm”. Diana Lupescu a explicat că în prezent este ocupată cu mai multe formalități și acte și că are momente în care se simte „îngrozitor de goală” și vulnerabilă, motiv pentru care își dorește să încheie cât mai repede aceste lucruri. „Îmi doresc mult de tot să pot să termin cu treburile astea și să încerc să mă întorc la profesie, pentru că e un mod de existență. E un mod de existență care mie îmi făcea foarte bine și îți umple sufletul și gândurile”, a mai spus celebra actriță. Diana Lupescu a vorbit și despre relația pe care a avut-o cu Mircea Diaconu, spunând că au comunicat zilnic și că și-au spus mereu tot ce aveau pe suflet. „Noi am vorbit în fiecare zi și ne-am spus tot ce aveam pe suflet. Eu zic că am comunicat total”, a afirmat ea. Cu vocea frântă, Diana Lupescu a adăugat: „Până în ultima clipă a sperat că o să fie bine. N-a vrut să mă lase singură”. Marele actor Mircea Diaconu a murit pe 14 decembrie 2024, la vârsta de 74 de ani. El și Diana Lupescu au fost căsătoriți timp de 44 de ani. Podcastul integral: