Etichetă: Cultură-Media

Premiile BAFTA 2026. One Battle After Another domină cu 6 premii, inclusiv cel mai bun film, Sinners câștigă 3 premii

Filmul „One Battle After Another” a fost marele câștigător al galei de decernare a premiilor BAFTA, care a avut loc aseară. Filmul, regizat de Paul Thomas Anderson, a obținut șase trofee, inclusiv pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor, conform The Guardian și Variety. Ceremonia a fost prezentată de Alan Cumming, cunoscutul actor care a păstrat o atmosferă relaxată și a făcut glume cu invitații, încă de la monologul de deschidere. Pe parcursul evenimentului, Cumming a oferit gustări unor vedete și comentat momentele amuzante din public. Printre primii câștigători s-au numărat Sean Penn, premiat pentru rol secundar în „One Battle After Another”, și Wunmi Mosaku, premiată pentru rol secundar în „Sinners”. Filmul „Frankenstein” a câștigat mai multe premii tehnice, inclusiv pentru decor, machiaj și costume. Cea mai mare surpriză a fost victoria lui Robert Aramayo la categoria cel mai bun actor, după ce a primit și premiul Rising Star. El joacă în filmul biografic „I Swear”, o peliculă despre activistul John Davidson, care suferă de sindromul Tourette și a fost prezent, de altfel, la ceremonie. Filmul „Sinners”, regizat de Ryan Coogler, a câștigat trei premii, mai exact pentru cel mai bun scenariu original, cea mai bună actriță în rol secundar și cea mai bună coloană sonoră. Ryan Coogler a devenit primul câștigător de culoare la categoria scenariu original, iar după anunțul câștigului, el a urcat pe scenă unde a transmis un mesaj de încurajare pentru tinerii scriitori. Filmul britanic „Hamnet” a câștigat premiul pentru cel mai bun film britanic, iar Jessie Buckley a primit premiul pentru cea mai bună actriță. Buckley a stârnit multe râsete în rândul publicului cu discursul său amuzant și sincer, în timpul căruia a uitat câțiva dintre ceilalți nominalizați. „Sentimental Value” a devenit primul film norvegian care a câștigat un premiu BAFTA, după ce a obținut premiul pentru cel mai bun film străin. Au existat, de asemenea, interpretări ale solistei EJAE, Audrey Nuna și Rei Ami, trupei „KPop Demon Hunters”, care au cântat live în Marea Britanie pentru prima dată, și ale lui Jessie Ware, care a interpretat un cover al piesei „The Way We Were” a Barbrei Streisand în secțiunea In Memoriam. Înainte de ceremonie, „One Battle After Another” conducea plutonul nominalizărilor cu 14 – puțin sub recordul de 16 stabilit de „Gandhi” – urmat îndeaproape de „Sinners” al lui Ryan Coogler cu 13. Atât „Hamnet” al lui Chloé Zhao, cât și „Marty Supreme” al lui Josh Safdie aveau 11 nominalizări, deși acesta din urmă a fost practic exclus complet de la premiile BAFTA, egalând recordul pentru cele mai multe pierderi din istorie. LISTA CÂȘTIGĂTORILOR Cel mai bun film „Hamnet” – Liza Marshall, Pippa Harris, Nicolas Gonda, Steven Spielberg, Sam Mendes „Marty Supreme” – Timothée Chalamet, Anthony Katagas, Eli Bush, Ronald Bronstein, Josh Safdie „One Battle After Another” – Adam Somner, Sara Murphy, Paul Thomas Anderson (CÂȘTIGĂTOR) „Sentimental Value” – Maria Ekerhovd, Andrea Berentsen Ottmar „Sinners” – Zinzi Coogler, Sev Ohanian, Ryan Coogler Cel mai bun film britanic „28 Years Later” – Danny Boyle, Andrew Macdonald, Peter Rice, Bernard Bellew, Alex Garland „The Ballad of Wallis Island” – James Griffiths, Rupert Majendie, Tom Basden, Tim Key „Bridget Jones: Mad About the Boy” – Michael Morris, Tim Bevan, Eric Fellner, Jo Wallett, Helen Fielding, Dan Mazer, Abi Morgan „Die My Love” – Lynne Ramsay, Martin Scorsese, Jennifer Lawrence, Justine Ciarrocchi, Andrea Calderwood, Enda Walsh, Alice Birch „H Is for Hawk” – Philippa Lowthorpe, Dede Gardner, Jeremy Kleiner, Emma Donoghue „Hamnet” – Chloé Zhao, Liza Marshall, Pippa Harris, Nicolas Gonda, Steven Speilberg, Sam Mendes, Maggie O’Farrell (CÂȘTIGĂTOR) „I Swear” – Kirk Jones, Georgia Bayliff, Piers Tempest „Mr. Burton” – Marc Evans, Ed Talfan, Josh Hyams, Hannah Thomas, Trevor Matthews, Tom Bullough „Pillion” – Harry Lighton, Emma Norton, Lee Groombridge, Ed Guiney, Andrew Lowe „Steve” – Tim Mielants, Alan Moloney, Cillian Murphy, Max Porter Cel mai bun regizor Yorgos Lanthimos, „Bugonia” Chloé Zhao, „Hamnet” Josh Safdie, „Marty Supreme” Paul Thomas Anderson, „One Battle After Another” (CÂȘTIGĂTOR) Joachim Trier, „Sentimental Value” Ryan Coogler, „Sinners” Cel mai bun actor în rol principal Robert Aramayo, „I Swear” (CÂȘTIGĂTOR) Timothée Chalamet, „Marty Supreme” Leonardo DiCaprio, „One Battle After Another” Ethan Hawke, „Blue Moon” Michael B. Jordan, „Sinners” Jesse Plemons, „Bugonia” Cea mai bună actriță în rol principal Jessie Buckley, „Hamnet” (CÂȘTIGĂTOARE) Rose Byrne, „If I Had Legs I’d Kick You” Kate Hudson, „Song Sung Blue” Chase Infiniti, „One Battle After Another” Renate Reinsve, „Sentimental Value” Emma Stone, „Bugonia” Cel mai bun actor în rol secundar Benicio del Toro, „One Battle After Another” Jacob Elordi, „Frankenstein” Paul Mescal, „Hamnet” Peter Mullan, „I Swear” Sean Penn, „One Battle After Another” (CÂȘTIGĂTOR) Stellan Skarsgård, „Sentimental Value” Cea mai bună actriță în rol secundar Odessa A’zion, „Marty Supreme” Inga Ibsdotter Lilleaas, „Sentimental Value” Wunmi Mosaku, „Sinners” (CÂȘTIGĂTOARE) Carey Mulligan, „The Ballad of Wallis Island” Teyana Taylor, „One Battle After Another” Emily Watson, „Hamnet” Cel mai bun film într-o limbă străină „It Was Just an Accident” – Jafar Panahi, Philippe Martin „The Secret Agent” – Kleber Mendonça Filho, Emilie Lesclaux „Sentimental Value” – Joachim Trier, Maria Ekerhovd, Andrea Berentsen Ottmar (CÂȘTIGĂTOR) „Sirât” – Oliver Laxe, Domingo Corral „The Voice of Hind Rajab” – Kaouther Ben Hania, Nadim Cheikhrouha Cel mai bun documentar „2,000 Meters to Andriivka” – Mstyslav Chernov, Michelle Mizner, Raney Aronson-Rath „Apocalypse in the Tropics” – Petra Costa, Alessandra Orofino „Cover-Up” – Laura Poitras, Mark Obenhaus, Olivia Streisand, Yoni Golijev „Mr. Nobody Against Putin” – David Borenstein, Helle Faber, Radovan Síbrt, Alžběta Karásková (CÂȘTIGĂTOR) „The Perfect Neighbor” – Geeta Gandbhir, Alisa Payne, Nikon Kwantu, Sam Bisbee

A murit regizorul Cristian Pepino, reper al teatrului de animație din România

„Colectivul Teatrului de Animație Țăndărică își exprimă profunda durere la trecerea în neființă a regizorului Cristian Pepino, personalitate marcantă și reper esențial al teatrului de animație din România. Pentru Țăndărică și pentru întregul domeniu al teatrului de animație, Cristian Pepino a fost un reper artistic, un spirit viu, atent la detaliu, exigent și pasionat, care a știut să ducă teatrul de animație dincolo de convenție și să îi dea consistență, forță și demnitate. A crezut în această artă fără rezerve și a apărat-o cu fermitate”, a transmis Teatrul de Animaţie Țăndărică într-o postare pe Facebook. „Plecarea sa lasă un gol dureros în comunitatea teatrală. Rămân însă spectacolele, ideile, discipolii și amprenta unei vieți dedicate scenei. Suntem alături de familie, de prieteni și de toți cei care l-au cunoscut și l-au prețuit. Numele lui Cristian Pepino rămâne înscris în istoria teatrului de animație din România”, a subliniat colectivul teatrului. Cei care doresc să îi aducă un ultim omagiu o pot face joi, 26 februarie 2026, în foaierul Teatrului de Animație Țăndărică, unde trupul neînsuflețit va fi depus între orele 13:00 și 22:00.

Europa secretă de pe alte continente: teritoriile necunoscute ale Uniunii Europene

Vorbim despre teritoriile speciale ale Uniunii Europene, un grup eclectic de regiuni care, deși se află în afara continentului european (și adesea în afara radarului public), păstrează legături juridice, economice și culturale cu UE. Unele sunt departamente de peste mări, altele au statute unice, iar toate au ceva în comun: sunt adevărate bijuterii geografice, cu istorii mai complicate decât un tratat de liber schimb, scrie Serendippias.com. Pentru început, ce sunt RUP și PTU? În jargonul comunitar, ele sunt cunoscute drept RUP (Regiuni Ultraperiferice) și PTU (Țări și Teritorii de Peste Mări). RUP sunt regiuni care fac parte integrantă dintr-un stat membru (precum Guadelupa sau Insulele Canare), în timp ce PTU sunt teritorii asociate unui stat membru, dar care nu fac parte din spațiul comunitar și nici din piața unică, iar de aici lucrurile devin mai complicate. Pe scurt: există locuri în lume unde poți plăti în euro, poți vedea plăcuțe de înmatriculare franceze și poți beneficia de fonduri europene, chiar dacă te afli la mii de kilometri de Strasbourg. Bine ai venit în Europa fără continent. Polinezia Franceză: junglă și… croissante? Imaginează-ți un paradis tropical unde poți plăti cu franci CFP (o monedă rămasă din alte vremuri), poți vorbi franceza și ești, tehnic, legat de Uniunea Europeană. Așa este Polinezia Franceză, un ansamblu de arhipelaguri pierdute în mijlocul Pacificului, care include locuri celebre precum Bora Bora, Tahiti și Moorea. Deși nu face parte din teritoriul vamal comunitar, este un PTU aflat sub suveranitate franceză, ceea ce înseamnă că locuitorii săi sunt cetățeni europeni, însă legislația UE nu se aplică automat. O raritate administrativă aproape unică. Saint-Pierre și Miquelon: Franța din Canada La doar o aruncătură de băț de Newfoundland (Canada) se află acest mic arhipelag cu climat aspru și spirit francez: Saint-Pierre și Miquelon. Deși geografic pare decorul unui roman de Jack London, politic este o colectivitate teritorială franceză cu statut special. Aici, mașinile circulă cu plăcuțe franceze, cafenelele servesc espresso cu „pain au chocolat”, iar administrația funcționează după legile Parisului, chiar dacă ești înconjurat de ceață și ape reci nord-atlantice. Este unul dintre acele locuri unde Europa pare să fi ajuns din întâmplare și să fi rămas ancorată acolo. Guyana Franceză: UE în Amazon Da, Guyana Franceză face parte din Uniunea Europeană. Și nu este vorba despre Guyana sau Surinam, ci despre acel teritoriu de junglă amazoniană unde circulă euro și flutură drapelul francez, locul unde se află centrul spațial european de la Kourou. De aici sunt lansate sateliți europeni, pe fundalul unei vegetații tropicale spectaculoase. Din punct de vedere administrativ, este un departament de peste mări, ceea ce înseamnă că face parte pe deplin din UE. Dacă ai visat vreodată să explorezi jungla fără să ieși complet din spațiul european, acesta este locul potrivit. Azore, Madeira și Canare: Africa și Europa, împreună Aceste trei arhipelaguri sunt cunoscute și turistice, dar adesea trecute cu vederea în discuțiile despre „Europa neobișnuită”. Ele sunt, tehnic, Regiuni Ultraperiferice, ceea ce înseamnă că, deși aparțin UE, beneficiază de tratament fiscal și vamal diferit. De exemplu, Insulele Canare nu aplică TVA, ci propriul impozit numit IGIC. În Madeira există zone libere fiscale, iar în Azore se aplică reduceri de taxe din cauza izolării geografice. Viața într-un paradis vulcanic vine și cu avantaje juridice. Noua Caledonie: aproape europeană, aproape independentă Acest arhipelag din Pacificul de Sud este un caz fascinant. Deși aparține Franței, are un grad foarte ridicat de autonomie și a organizat mai multe referendumuri privind independența. Din punct de vedere tehnic este un PTU, însă statutul său evoluează odată cu fiecare vot. Paradoxul este că locuitorii votează la alegerile franceze, însă multe legi europene nu se aplică aici. Între timp, capitala Nouméa pare un amestec între Nisa și Tahiti, cu palmieri, plaje și administrație cu accent francez. Caraibele neerlandeze: olandezi, da; europeni, nu chiar Deși fac parte din Regatul Țărilor de Jos, insulele caraibiene Aruba, Curaçao, Sint Maarten, Bonaire, Saba și Sfântul Eustatiu nu sunt integrate propriu-zis în Uniunea Europeană. Ele sunt considerate Țări și Teritorii de Peste Mări sau, în cazul ultimelor trei, municipalități speciale cu statut particular. Ce înseamnă acest lucru? Cetățenii au pașapoarte europene, însă insulele nu aplică legislația comunitară și nu fac parte din spațiul Schengen sau din piața unică. Folosesc monede diferite, au controale de frontieră și sisteme vamale proprii și mențin o relație cu UE undeva între apartenență și asociere contractuală. Groenlanda: fost membru cu nostalgii europene Deși aparține Danemarcei, Groenlanda a părăsit Comunitatea Europeană în 1985, după un referendum surprinzător. Motivul principal a fost protejarea drepturilor de pescuit. Astăzi, Groenlanda are acorduri comerciale cu UE, dar nu face parte din aceasta. Totuși, cetățenii groenlandezi dețin pașapoarte europene și pot circula liber în spațiul Schengen. Este, într-un fel, un divorț amiabil, cu relații păstrate. Ce caută aceste teritorii în Uniunea Europeană? Întrebarea poate fi pusă și invers: ce caută Uniunea Europeană în aceste teritorii? Mult mai mult decât pare. Strategic, ele extind prezența globală a UE în toate oceanele lumii. Sunt importante pentru control maritim, prezență diplomatică, biodiversitate și, în multe cazuri, din motive istorice legate de trecutul colonial. În plus, Uniunea Europeană investește miliarde de euro prin fonduri de coeziune, dezvoltare rurală și programe de cooperare, încercând să reducă diferențele dintre Paris și Papeete sau dintre Bruxelles și Kourou. Teritoriile speciale ale Uniunii Europene reprezintă un amestec de moștenire colonială, logică juridică și realism geostrategic. Sunt colțurile exotice ale unei Europe care se întinde dincolo de continent, ajungând în locuri unde stelele de pe drapelul european par uneori mai degrabă simbolice decât geografice. Și totuși, ele există: jungla amazoniană unde se plătește în euro, Polinezia cu accent francez și insulele portugheze cu avantaje fiscale, amintindu-ne că identitatea europeană nu încape întotdeauna în limitele unui atlas. Așa că, data viitoare când crezi că Uniunea Europeană înseamnă doar funcționari la Bruxelles și eurodeputați care dezbat ora de vară, amintește-ți că înseamnă și un atol din Pacific unde steagul albastru flutură lângă un vulcan adormit. Iar asta este geopolitică în cea mai neașteptată formă.

Cenușăreasa încântă publicul cu un balet al speranței și iubirii

Din umilință spre vis – începutul unei povești fără vârstă Cenușăreasa este o tânără silită de mama vitregă să trăiască drept servitoare în propria casă. Cu blândețe și răbdare, ea își ajută mama vitregă și pe cele două surori vitrege să se pregătească pentru mult așteptatul Bal al Primăverii, unde se zvonește că Prințul își va alege viitoarea soție. Vanitoase și capricioase, surorile ajung să se certe pentru un șal brodat, pe care îl rup în două, într-o scenă plină de umor și ironie. Rămasă printre treburi și amintiri, Cenușăreasa își amintește cu nostalgie chipul mamei sale adevărate. În visare îi apare Zâna cea bună, aducându-i promisiunea unei vieți mai luminoase. Între timp, în casă continuă pregătirile febrile: rochii alese cu grijă, o scurtă lecție de dans, apoi plecarea grăbită spre palat, lăsând-o pe Cenușăreasa singură, în tăcere. Vraja care schimbă destinul Singură, tânăra îndrăznește să viseze că este și ea invitată la bal. Iar visul prinde viață: Zâna cea bună, ajutată de zânele anotimpurilor, transformă zdrențele într-o rochie splendidă și dovleacul într-o trăsură elegantă. Totul strălucește de promisiune, dar magia are o limită: la miezul nopții, vraja se va risipi. Cu inima bătându-i de emoție și cu avertismentul în minte, Cenușăreasa pornește spre palat. Balul Primăverii este în plină desfășurare. Surorile vitrege încearcă zadarnic să atragă atenția Prințului, care refuză politicos fiecare invitație la dans. Apariția misterioasei tinere oprește însă timpul în loc. Prințul și întreaga curte sunt fermecați de frumusețea și grația ei. Pe măsură ce orele trec, Cenușăreasa cucerește inimile tuturor prin noblețea și bunătatea sa, iar Prințul, îndrăgostit, îi rămâne alături întreaga seară. Dar când orologiul bate miezul nopții, vraja începe să se destrame. Cenușăreasa fuge în grabă, pierzând un pantofior de cristal, pe care prințul îl găsește și jură că o va descoperi pe necunoscuta care i-a schimbat destinul. Căutarea și recunoașterea – adevărul iese la lumină Însoțit de patru prieteni și de cizmar, Prințul pornește prin regat pentru a găsi tânăra misterioasă. Lista candidatelor se restrânge, iar în cele din urmă ajunge chiar la casa Cenușăresei. Între timp, surorile se ceartă aprins, fiecare convinsă că ea l-a impresionat mai mult pe Prinț, vestea sosirii acestuia stârnind agitație. Pantoful nu li se potrivește nici surorilor, nici mamei vitrege, iar în încercarea de a o împiedica pe Cenușăreasa să-l probeze, se creează o adevărată învălmășeală. În haosul momentului, din buzunarul fetei cade celălalt pantofior. Prințul o recunoaște: ea este aleasa inimii sale. Adevărul iese la lumină, iar nedreptatea este învinsă. Cenușăreasa, tânăra umilită odinioară, devine prințesă, iar povestea ei se transformă într-un imn coregrafic dedicat speranței, curajului și puterii de a visa. Regie, Coregrafie, Decor, Lumini: Renato Zanella Scenograf costume: Olgica Gjorgieva Dirijor: Daniel Jinga Distribuție: Cenușăreasa: Amyra Badro/Ada Gonzalez; Prințul: Robert Enache/Bogdan Cănilă; Zâna: Maria Gogonea/Elena Chiriță; Faun: Ştefan Meşter/Alfie Pearce; Mama vitregă: Egoitz Segura/David Duţu – debut; Surorile vitrege: Horia Bucur – debut, Jacob Connor; Anotimpurile Primăvara: Carlotta de Mattei/Diana Gal; Vara: Irina Chiriacescu, Cătălin Bucureşteanu/Anays Eregep – debut, Tiberiu Pepenică – debut; Toamna: Octavia Cristea/Rebecca Rudolf – debut; Iarna: Ruxandra Necula – Stefano Nappo/Diana Zinchenko – debut,  Stefano Nappo: Profesorii de dans: Andreea Țăruș – debut, Lauritz Carl/Ruxandra Necula, Cristian Gîdoi; Regele: Gigel Ungureanu; Regina: Bianca Ungureanu/Raluca Jercea; 4 Prieteni ai prințului: Riku Kawanishi, David Duţu/Cristian Șușu, Daichi Yamagata, Stefano Nappo; 2 Slujnice: Lăcrămioara Proca, Corina Bogdan; Cizmarul: Mircea Ioniță Maeştri de repetiţie: Adina Tudor/Mihaela Soare, Gabriela Popovici, Eliza Maxim, Virgil Ciocoiu, Raluca Ciocoiu, Alexandra Gavrilescu Cu participarea Ansamblului de Balet și a Orchestrei Operei Naționale București ”Cenușăreasa” se încheie ca o promisiune șoptită fiecărui suflet din sală: că bunătatea nu rămâne niciodată nerăsplătită, că visul născut în tăcere poate învinge orice umilință și că magia adevărată nu stă în vrajă, ci în puterea de a crede. În ultima reverență, baletul nu lasă în urmă doar frumusețea mișcării, ci emoția pură a unei povești care ne amintește că, dincolo de cenușă, există întotdeauna lumină, iar iubirea își găsește drumul exact atunci când speranța pare pierdută. Publicul este invitat să trăiască această emoție duminică, 22 februarie, de la ora 18:30, pe scena Operei Naționale București.

Berlinala 2026: Yellow Letters câștigă Ursul de Aur. Două filme românești premiate. Lista câștigătorilor

„Gelbe Briefe” („Yellow Letters”) este o dramă în limba turcă despre un cuplu din lumea teatrului, o actriță și un dramaturg, ale căror vieți sunt distruse din cauza opiniilor politice. Președintele juriului, Wim Wenders, a lăudat filmul pentru portretul său despre viața sub totalitarism, spunând că povestea transmite un semnal de alarmă pentru oameni din întreaga lume. „Amenințarea reală nu e printre noi. E acolo, în afară. Sunt autocrații, partidele de extremă dreapta, nihilismul vremurilor noastre, care încearcă să vină la putere și să ne distrugă felul de a trăi”, a spus regizorul Ilker Çatak, îndemnând: „Să nu ne luptăm între noi. Să ne luptăm cu ei”. În total, 22 de filme au fost în competiție pentru marele premiu. Berlinala este considerat cel mai politic dintre marile festivaluri europene de film, iar războiul din Gaza a dominat dezbaterile publice. Regizorul turc Emin Alper, al cărui film „Salvation” a câștigat Ursul de Argint, și-a exprimat solidaritatea cu „cei oprimați” din Turcia, Siria, Iran și Gaza. Două producții din România au obținut distincții la Berlinală: în secțiunea Forum, filmul „De capul nostru”, în regia lui Tudor Cristian Jurgiu, a primit CICAE Art Cinema Award, iar în competiția Generation Kplus (dedicată tinerilor spectatori), „Atlasul Universului”, de Paul Negoescu, a fost recompensat cu Mențiunea Specială a Juriului. Competiția principală: Ursul de Aur pentru cel mai bun film: „Yellow Letters”, regia İlker Çatak Ursul de Argint – Marele Premiu al Juriului: „Salvation”, regia Emin Alper Ursul de Argint – Premiul Juriului: „Queen at Sea”, regia Lance Hammer Ursul de Argint pentru regie: „Everybody Digs Bill Evans”, regia Grant Gee Ursul de Argint pentru rol principal: „Rose” – Sandra Hüller Ursul de Argint pentru rol secundar: „Queen at Sea” – Anna Calder-Marshall și Tom Courtenay Ursul de Argint pentru scenariu: „Nina Roza” – Geneviève Dulude-De Celles Ursul de Argint – contribuție artistică deosebită: „Yo (Love is a Rebellious Bird)” – Anna Fitch și Banker White Secțiunea Perspectives:  Premiul GWFF – premiul pentru debut: „Chronicles From the Siege”, regia Abdallah Alkhatib Mențiune specială: „Forest High”, regia Manon Coubia Secțiunea documentare: Cel mai bun documentar: „If Pigeons Turned to Gold”, regia Pepa Lubojacki Mențiuni speciale: „Tutu”, regia Sam Pollard; „Sometimes I Imagine Them All at a Party”, regia Daniela Magnani Hüller Competiția de scurtmetraje: Ursul de Aur pentru scurtmetraj: „Someday a Child”, regia Marie-Rose Osta Ursul de Argint pentru scurtmetraj: „A Woman’s Place is Everywhere”, regia Fanny Texier Berlinale Shorts Filmmaker Award: „Kleptomania”, regia Jingkai Qu Distincții acordate anterior Panorama – Premiul Publicului: Ficțiune: „Prosecution”, regia Faraz Sharia locul 2: „Four Minus Three”, regia Adrian Goiginger locul 3: „Mouse”, regia Kelly O’Sullivan și Alex Thompson Documentar: „Traces”, regia Alisa Kovalenko și Marysia Nikitiuk locul 2: „The Other Side of the Sun”, regia Tawfik Sabouni locul 3: „Bucks Harbor”, regia Pete Muller Secțiunea Generation Grand Prix (Kplus): „Gugu’s World”, regia Allan Deberton Mențiune specială: „Atlas of the Universe”, regia Paul Negoescu Premiu pentru scurtmetraj (Kplus): „Spi”, regia Navroz Shaban Mențiune specială: „Under the Wave off Little Dragon”, regia Luo Jian Grand Prix (14plus): „Sad Girlz”, regia Fernanda Tovar Mențiune specială: „Matapanki”, regia Diego Mapache Fuentes Premiu pentru scurtmetraj (14plus): „The Thread”, regia Fenn O’Meally Mențiune specială: „Memories of a Window”, regia Mehraneh Salimian și Amin Pakparvar Teddy Awards Cel mai bun film: „Ivan & Hadoum”, regia Ian de la Rosa Cel mai bun documentar: „Barbara Forever”, regia Brydie O’Connor Cel mai bun scurtmetraj: „Taxi Moto”, regia Gaël Kamilindi Premiul juriului: „Trial of Hein”, regia Kai Stänicke Premiu special: Céline Sciamma FIPRESCI Competiție: „Soumsoum, the Night of the Stars”, regia Mahamat-Saleh Haroun Perspectives: „Animol”, regia Ashley Walters Panorama: „Narciso”, regia Marcelo Martinessi Forum: „AnyMart”, regia Yusuke Iwasaki C.I.C.A.E. Art Cinema Award „Prosecution”, regia Faraz Sharia „On Our Own”, regia Tudor Cristian Jurgiu

Willie Colón, o legendă a muzicii salsa, a murit la vârsta de 75 de ani

„Deși îi plângem absența, ne bucurăm de darul veșnic al muzicii lui și de amintirile prețioase pe care le-a creat, care vor dăinui pentru totdeauna”, a transmis familia pe pagina de Facebook a lui Willie Colón, conform Reuters. Cauza decesului nu a fost făcută publică. Născut în Bronx, din părinți portoricani, Colón a înregistrat zeci de albume, printre care La Gran Fuga, lansat în 1970, și El Juicio, apărut în 1972, potrivit casei de discuri Fania Records, care a promovat muzica salsa. A semnat cu Fania Records la 15 ani, iar doi ani mai târziu, în 1967, și-a lansat albumul de debut, El Malo, care s-a vândut în peste 300.000 de exemplare, potrivit biografiei de pe site-ul Filarmonicii din Los Angeles. Muzica lui Colón a combinat elemente de jazz, rock și salsa, integrând ritmuri din tradițiile muzicale ale Cubei, Puerto Rico, Braziliei și Africii, se arată în biografie. „O temă centrală în muzica lui Colón, care împrumută din multe culturi și mai multe stiluri, este explorarea relației complexe pe care portoricanii o au atât cu patria lor, cât și cu Statele Unite”, se menționează în biografie. „Își folosește cântecele pentru a descrie și a analiza dificultățile de a trăi în SUA ca portorican, dar și pentru a sugera contribuțiile culturale pe care portoricanii le au de oferit”. În 2004, a primit un premiu pentru întreaga carieră din partea Latin Academy of Recording Arts and Sciences. Activist social de-a lungul timpului, Colón a fost membru al Comisiei Latino pentru combaterea SIDA și al Fundației Națiunilor Unite pentru Imigranți.

Cine a inventat, de fapt, pastele carbonara? O nouă dovadă reaprinde disputa

De ani de zile, o ipoteză larg acceptată privind geneza carbonarei plasa crearea sa în Lazio, pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial. Această teorie susținea că preparatul a apărut din interacțiunea dintre bucătarii romani și soldații americani, aceștia din urmă având la dispoziție rații militare ce includeau ouă și bacon, mai scrie Il Post. Cu toate acestea, un document descoperit, datat 23 august 1939, din paginile cotidianului indonezian de limbă neerlandeză „De Koerier”, face o referire clară la „spaghetti alla carbonara”. Articolul relata o rivalitate culinară între două trattorii din Trastevere. Una era faimoasă pentru risotto cu creveți, cealaltă apreciată pentru specialitatea casei – carbonara. Această descoperire importantă a fost realizată de jurnaliștii neerlandezi Edwin Winkels și Janneke Vreugdenhil. Ea a fost ulterior confirmată și de către istorici ai gastronomiei italiene. În cazul în care autenticitatea acestui document se dovedește incontestabilă, cronologia tradițională a apariției carbonarei necesită o revizuire. Teoria influenței americane, pusă sub semnul întrebării Până acum, cea mai veche mențiune recunoscută a preparatului carbonara data din 1948, iar prima rețetă tipărită apăruse în 1952. Aceste repere au consolidat ideea că mâncarea a fost creată după 1944, odată cu intrarea trupelor americane în Roma. S-au combinat atunci tradițiile culinare locale cu ingredientele din proviziile militare. Cu toate acestea, noua atestare din 1939 indică faptul că denumirea – și probabil o formă a felului de mâncare – exista deja înainte de prezența americanilor. Unii istorici consideră că impactul american ar putea rămâne relevant pentru evoluția ulterioară a rețetei. Însă nu neapărat pentru momentul inițial al apariției sale. O rețetă care a evoluat de-a lungul timpului Cele mai vechi versiuni documentate ale carbonarei diferă considerabil de modul în care este preparată astăzi. Rețeta publicată în 1952, de exemplu, includea unt, untură și parmezan. Se utiliza o tehnică diferită de varianta modernă care se bazează pe gălbenușuri de ou și brânză Pecorino. În ultimele decenii, carbonara și-a consolidat statutul de emblemă a gastronomiei romane. Modul său de preparare, în special versiunea contemporană cu „carbocrema” din gălbenușuri și brânză, a stârnit dezbateri aprinse și a generat o adevărată pasiune culinară. Descoperirea din 1939 nu pune capăt controversei. Doar subliniază, fără îndoială, că povestea unuia dintre cele mai iubite feluri de mâncare italiene este mult mai complexă decât se credea anterior.

Actorul Eric Dane a părăsit lumea îngropat în datorii. Foștii săi colegi au lansat o campanie GoFundMe pentru fiicele lui

Decesul a fost confirmat joi, 19 februarie, la aproape un an după ce actorul anunțase public diagnosticul. Informația a fost confirmată de publicația PEOPLE. Actorul a lăsat în urmă două fiice adolescente, Billie Beatrice, de 15 ani, și Georgia Geraldine, de 13 ani, pe care le avea împreună cu fosta sa soție, Rebecca Gayheart. Familia a transmis că ultimele zile ale actorului au fost petrecute alături de cei apropiați. Actorul, cunoscut și pentru rolul din serialul Euphoria, fusese diagnosticat cu ALS (scleroză laterală), o boală neurodegenerativă gravă, care a evoluat mult mai rapid decât anticipaseră medicii și apropiații. Prietenii au deschis o campanie pentru viitorul fetelor După moartea sa, prietenii actorului au lansat o campanie pe platforma GoFundMe pentru a acoperi cheltuielile medicale rămase și pentru a asigura stabilitatea financiară a fiicelor sale. Actori precum Alisa Millano și echipa din Anatomia lui Grey au publicat cu toții campania de strângere de fonduri. „Chiar și atunci când propria sănătate se deteriora, a rămas profund dedicat ajutorării altor persoane care se confruntau cu aceeași boală devastatoare. Pe măsură ce boala a progresat mult mai repede decât și-ar fi putut imagina cineva, prietenii lui Eric s-au unit pentru a crea această campanie GoFundMe menită să le sprijine pe fiicele sale și nevoile lor viitoare”, se arată în descrierea campaniei. Mesajul campaniei arată că orice contribuție, indiferent de valoare, poate aduce stabilitate familiei într-un moment extrem de dificil. Până acum, au fost strânși 129.088 de dolari din obiectivul de 250.000 de dolari, prin 646 de donații, adică aproximativ 52% din suma propusă. Scenarista Krista Vernoff, una dintre autoarele serialului Grey’s Anatomy, cu care actorul a colaborat ani la rând, a transmis un mesaj emoționant pe rețelele sociale, vorbind despre realitatea dură a sistemului medical american. Mesajul nu oferă detalii concrete despre finanțele actorului, însă arată impactul financiar major pe care îl poate avea scleroza laterală amiotrofică, boala de care suferea acesta. „Este extrem de absurd că, în Statele Unite, o boală ajunge să fie sinonim cu falimentul și cu datoriile medicale uriașe. ALS este o boală îngrozitoare și brutal de scumpă. Eric Dane a lăsat în urmă în urmă două fiice. Dacă munca lui a însemnat ceva pentru tine, donează aici.” Rebecca Gayheart, alături de Eric Dane până la final Deși cei doi s-au despărțit în 2018, Rebecca Gayheart a rămas una dintre principalele persoane implicate în îngrijirea actorului după diagnostic. Actrița povestea anul trecut că organizase îngrijirea medicală în 21 de ture diferite. „Sunt momente în care turele nu sunt acoperite, așa că le acopăr eu. A existat recent o tură de 12 ore pe care nu am putut să o acopăr complet. Am reușit doar patru ore, din cauza tuturor activităților copiilor.” Într-un podcast din noiembrie 2025, actrița explica faptul că a încercat să le transmită fiicelor o lecție despre familie și responsabilitate. „El este familia noastră. El este tatăl vostru. Noi suntem acolo pentru oameni, încercăm să facem asta cu demnitate și cu grație și pur și simplu să trecem prin această perioadă.” Copiii locuiau permanent cu mama lor, iar aceasta spunea că încearcă să rămână optimistă și să fie un model pentru fete într-un moment extrem de greu. „Nu știu dacă fac lucrurile bine sau greșit. Pur și simplu sunt prezentă. Sunt acolo pentru ele și încerc să le sprijin. Timpul va spune”, declara Gayheart.

Cine a inventat, de fapt, pastele carbonara? O nouă dovadă reaprinde disputa

De ani de zile, o ipoteză larg acceptată privind geneza carbonarei plasa crearea sa în Lazio, pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial. Această teorie susținea că preparatul a apărut din interacțiunea dintre bucătarii romani și soldații americani, aceștia din urmă având la dispoziție rații militare ce includeau ouă și bacon, mai scrie Il Post. Cu toate acestea, un document descoperit, datat 23 august 1939, din paginile cotidianului indonezian de limbă neerlandeză „De Koerier”, face o referire clară la „spaghetti alla carbonara”. Articolul relata o rivalitate culinară între două trattorii din Trastevere. Una era faimoasă pentru risotto cu creveți, cealaltă apreciată pentru specialitatea casei – carbonara. Această descoperire importantă a fost realizată de jurnaliștii neerlandezi Edwin Winkels și Janneke Vreugdenhil. Ea a fost ulterior confirmată și de către istorici ai gastronomiei italiene. În cazul în care autenticitatea acestui document se dovedește incontestabilă, cronologia tradițională a apariției carbonarei necesită o revizuire. Teoria influenței americane, pusă sub semnul întrebării Până acum, cea mai veche mențiune recunoscută a preparatului carbonara data din 1948, iar prima rețetă tipărită apăruse în 1952. Aceste repere au consolidat ideea că mâncarea a fost creată după 1944, odată cu intrarea trupelor americane în Roma. S-au combinat atunci tradițiile culinare locale cu ingredientele din proviziile militare. Cu toate acestea, noua atestare din 1939 indică faptul că denumirea – și probabil o formă a felului de mâncare – exista deja înainte de prezența americanilor. Unii istorici consideră că impactul american ar putea rămâne relevant pentru evoluția ulterioară a rețetei. Însă nu neapărat pentru momentul inițial al apariției sale. O rețetă care a evoluat de-a lungul timpului Cele mai vechi versiuni documentate ale carbonarei diferă considerabil de modul în care este preparată astăzi. Rețeta publicată în 1952, de exemplu, includea unt, untură și parmezan. Se utiliza o tehnică diferită de varianta modernă care se bazează pe gălbenușuri de ou și brânză Pecorino. În ultimele decenii, carbonara și-a consolidat statutul de emblemă a gastronomiei romane. Modul său de preparare, în special versiunea contemporană cu „carbocrema” din gălbenușuri și brânză, a stârnit dezbateri aprinse și a generat o adevărată pasiune culinară. Descoperirea din 1939 nu pune capăt controversei. Doar subliniază, fără îndoială, că povestea unuia dintre cele mai iubite feluri de mâncare italiene este mult mai complexă decât se credea anterior.

Cercetătorii ar fi descoperit secretul Misterelor de la Eleusis din Grecia Antică

Timp de peste o mie de ani, Misterele Eleusine au rămas cel mai bin epăstrat secret al Greciei Antice. Oricine dezvăluia detalii despre ritual risca pedeapsa cu moartea, scrie IFLScience. Organizate anual în apropiere de Atena, ceremoniile erau dedicate zeițelor Demetra și Persefona. Demetra era zeița grâului și a agriculturii, iar Persefona, fiica sa, simboliza vegetația primăverii și moartea iernii, întruchipând renașterea naturii. Ritualul simboliza moartea, renașterea și ciclul agricol. Participanții se adunau la Eleusis după o lungă procesiune pe Calea Sacră. În interiorul unei săli imense, numită telesterion, inițiații consumau o băutură sacră. Istoricii au dezbătut mult timp ce conținea această băutură. Un nou studiu ar putea oferi acum un răspuns convingător. Misterul băuturii sacre Textele antice menționează o băutură din orz și mentă. Totuși, cercetătorii au suspectat că ar fi fost implicată o substanță psihoactivă. Unele relatări istorice descriu experiențe asemănătoare cu „moartea ego-ului” și renașterea spirituală. Opiumul este considerat puțin probabil, deoarece era utilizat frecvent în medicina greacă. Ciupercile halucinogene sunt, de asemenea, improbabile, din cauza metodelor limitate de cultivare. Atenția s-a concentrat în schimb asupra ergotului, o ciupercă ce infectează orzul. Ergotul produce alcaloizi halucinogeni asociați cu stări alterate de conștiință. Urme ale acestor compuși au fost descoperite anterior în situri rituale similare. Ar fi putut fi folosit ergotul toxic în siguranță? Ergotul este periculos în forma sa brută și poate provoca intoxicații severe. Epidemiile istorice de contaminare cu ergot au dus la îmbolnăviri și decese în masă. Cercetătorii au vrut să afle dacă preoții antici ar fi putut elimina toxinele. Ei au înmuiat mase de ergot într-o soluție alcalină obținută din apă și cenușă. După două ore, compușii toxici au fost eliminați. Procesul a transformat ciuperca în substanțe psihoactive similare cu LSA (amida acidului lisergic), cunoscută și sub numele de ergină, un alcaloid natural cu efecte halucinogene. LSA produce efecte psihedelice, deși mai blânde decât LSD. Compusul a fost folosit și în ritualuri antice din Mesoamerica. Un posibil psihedelic antic Descoperirile sugerează că preotesele ar fi putut prepara ergotul în siguranță. Orzul infectat ar fi putut furniza ingredientul esențial. Studiul a fost publicat recent în revista Scientific Reports. Deși Misterele rămân parțial ascunse în istorie, știința începe să lumineze trecutul.