Etichetă: Gaming

Memoria XPG Lancer Blade DDR5 6000MT/s CL30 (review)

În zilele noastre, să fac o recenzie la un kit de RAM îmi pare aproape un sacrilegiu, un gest ostentativ de o opulență care nu mi-e caracteristică. Sufletul meu de gamer sângerează intens când mă uit la piața de PC-uri și la creșterile nebunești de prețuri de anul ăsta. Pe PC-ul personal, încă sunt la DDR4, cu perspective foarte slabe să fac upgrade într-un orizont de timp mediu. Când am primit la teste un kit de memorie XPG Lancer Blade de 32GB, am avut un flashback cu anii în care făceam 4-5 astfel de teste pe an și eram ceva de genul „pff, încă un kit la teste, ce plictisitor”. Dar „plictisitor” nu e primul cuvânt care îmi vine acum în minte. Primul cuvânt este „scump„. Un kit de memorie de 32 GB la 6000 MT/s cu CL30 este acum între 2500 și 3500 lei, dar intervalul începe din ce în e mai mult să tindă spre valoarea maximă, în urma unui recent val de scumpiri care a afectat inclusiv plăcile video. Specificațiile memoriei XPG Lancer Blade DDR5 Kitul testat azi, pe numele lui de cod AX5U6000C3016G, este un pachet de 2x16GB DDR5, CL30, cu RGB și un aspect compact, potrivit inclusiv sistemelor care au coolere ce blochează instalarea kiturilor de RAM înalte. De XPG ați mai auzit cu siguranță, este un brand înființat în 2008 ca o divizie de gaming al ADATA. De-a lungul timpului, au experimentat cu tot felul de produse, inclusiv periferice, dar partea de stocare și memorii a rămas constantă până în ziua de azi, cu produse performante care se băteau de la egal la egal cu cele mai rapide din categoriile respective. Kitul XPG Lancer Blade de 32GB nu este o excepție, și nici nu avea cum să fie, că mai toți producătorii de memorie își iau chip-urile NAND de la aceiași furnizori – Hynix, Infineon și Samsung. Diferențele la PCB, controller și firmware pot în unele cazuri să adauge sau să scadă câteva fracțiuni de procent la performanțe, dar pentru majoritatea scenariilor de utilizare, două kituri cu timing-uri principale identice și frecvență identică se vor comporta fix la fel. În cazul de față, vorbim de chipuri SK Hynix și de un controller cu două profiluri (unul EXPO și unul XMP) la 6000 MT/s cu timing-uri principale 30-40-40-76 și voltaj 1,4 V. Valorile sunt destul de comune în ziua de azi, dar apreciez faptul că memoria are profile separate XMP și EXPO. Pentru testare, m-am concentrat pe două aspecte principale: performanțele (raportate la un alt kit de memorie de 6000 MT/s cu CL36) și temperatura în load. Dacă la anumite diferențe mă așteptam, altele au fost mai mari decât am preconizat inițial. Rezultatele în teste pentru memoria XPG Lancer Blade DDR5 Sistemul pe care am testat memoria este un Gamebox 1.4 Red cu un AMD Ryzen 5 7500X3D, o placă de bază B850M Force WiFi6E de la Gigabyte, un NVIDIA GeForce RTX 5070 de la MSI, un SSD WD SN7100 și o carcasă de la BeQuiet. Pentru comparație, am folosit un kit de memorie Patriot Viper Venom de 32 GB la 6000MT/s CL36 (mai exact 36-36-36-76 la voltaj 1,35V, cod producător PVV532G600C36K). Începem bateria de teste cu AIDA64, unde la citire XPG Lancer Blade a obținut 63736 MB/s cu o latență de 81,2 ns, față de 63190 MB/s cu latență 73ns obținuți de kitul Patriot. Avem o creștere de 0,86%, adică în marja de eroare pentru acest test. Și să nu uităm că vorbim de teste sintetice! În jocuri și aplicații normale, diferența de performanță va fi nici și mai mică. De asemenea, interesantă este și latența, care este per total mai mare la kitul XPG, chiar dacă rata de transfer este mai mare. În 7ZIP, diferența este mai în concordanță cu așteptările pe care le aveam, adică un scor de 88076 GIPS pentru XPG Lancer Blade versus 87208 GIPS la kitul Patriot. Diferența aici este de 1%, complet insignificantă pentru orice scenariu de arhivare/dezarhivare. Situația stă la fel în Geekbench 6, unde am obținut 2541 puncte cu XPG Lancer Blade și 2522 cu kitul Viper. Diferența, în acest caz, este de 0,7%. Am încheiat suita de teste cu Cinebench R23, unde scorul pentru XPG Lancer Blade a fost de 12281 puncte în testul Multi-Core, versus 12187 pentru kitul Viper (o diferență de sub un procent). Pentru randare prin CPU, deci, diferența între CL36 și CL30 este aproape inexistentă. Merită să cumperi memoria XPG Lancer Blade DDR5? Ce concluzii tragem de aici? Cea mai importantă este că diferența de performanță între CL30 și CL36 este foarte mică, chiar și în aplicații sintetice. A doua concluzie este că performanțele lui XPG Lancer Blade sunt acolo unde ar trebui să fie pentru un kit cu aceste specificații. Ar fi fost bine să existe și un al doilea profil XMP/EXPO, pe la 5600 MT/s, așa cum are kitul Patriot, pentru o compatibilitate mai mare, dar în testele noastre nu am avut probleme nici la 6000. A treia concluzie o vom putea trage după ce vă dau rezultatul și la testul de temperatură. Foarte interesant, deși ambele kituri folosesc chipuri SK Hynix iar kitul XPG are un voltaj mai mare la viteze XMP/EXPO (1,4 V versus 1,35 V la kitul Patriot), memoria XPG Lancer Blade a avut o temperatură maximă de 60,2 grade Celsius după 30 de minute în testul de memorie OCCT iar memora Patriot a depășit 66 de grade (mai exact 66,8)! Sigur, niciunul din kituri nu s-a apropiat de temperatura de throttle (care e mai mare de 80 de grade), dar această diferență este surprinzătoare pentru mine ținând cont de profilul fiecărei memorii. Nu mă refer de profilul EXPO, despre care deja am pomenit, ci de profilul fizic. Înălțimea kitului XPG este de 49,5 mm, cu 3,5 mm mai puțin decât cea a kitului Patriot. Deci cu tot cu voltajul mai mare și profilul mai scund, memoria XPG obține un rezultat semnificativ mai bun. Este deci XPG Lancer Blade un produs care merită? Din punct

Review Razer Hammerhead V3 HyperSpeed: Fun în jocuri!

În timp ce testam aceste căști wireless de gaming, mi-am adus aminte de vremurile în care jucam League of Legends cu Braum în rolul de suport. Era unul dintre personajele mele favorite, un adevărat tank cu rol de suport care-și proteja eficient coechipierii în luptele dintr-un spațiu restrâns. Și dacă era grozav în luptele strânse, în care trebuia să-și apere carry-ul, avea și câteva slăbiciuni evidente, precum mobilitatea redusă și scutul care oferea protecție doar din față. Ei bine, cam așa s-au simțit și Razer Hammerhead V3 HyperSpeed: o pereche de căști grozave atunci când te joci pe laptop sau consolă, dar care-și pierd din utilitate imediat ce ieși din zona lor de confort, la fel ca Braum. Pentru cine sunt o alegere potrivită? Aceste căști sunt o alegere excelentă pentru: Gamerii care se joacă pe PC, laptop, PS5 sau Nintendo Switch: experiența audio prin dongle-ul wireless e excelentă și fără configurare Persoanele care vor căști wireless cu ANC pentru utilizare preponderent la interior: acasă sau la birou, anularea zgomotului își face treaba, dar își pierde din eficiență atunci când ieși afară Fanii Razer care au deja alte gadgeturi ale mărcii: configurarea completă și activarea THX Spatial Audio e mai simplă prin Razer Synapse pe PC decât prin aplicația mobilă Pro și contra Iată aspectele care îmi plac la aceste căști: Ușoare și confortabile pentru sesiuni lungi de gaming Calitatea audio foarte bună în jocuri (prin dongle-ul wireless) Poziționarea precisă a sunetelor în shootere și nu numai Bass pronunțat și THX Spatial Audio Certificare IPX4 pentru rezistență la stropi și transpirație Există și unele aspecte mai puțin pozitive: ANC-ul nu este eficient atunci când ieși afară Gesturile tactile nu sunt recunoscute întotdeauna Aplicația Razer Audio are unele buguri și limitări Verdict Razer Hammerhead V3 HyperSpeed sunt căști create pentru un rol foarte specific, pe care-l joacă foarte bine: gaming pe PC, laptop, PS5 sau Switch. Dacă le conectezi prin dongle-ul wireless, vei fi mulțumit din prima de experiența pe care o primești și rareori vei simți nevoia de a schimba modul în care funcționează. Dar dacă le scoți din zona de confort, le conectezi la telefon și le iei cu tine afară, vei descoperi diverse limitări: anularea activă a zgomotelor este competentă în spații închise, însă afară nu funcționează la fel de bine, iar gesturile tactile nu răspund întotdeauna așa cum te aștepți. De asemenea, calitatea apelurilor telefonice este mai bună cu ANC-ul dezactivat, ceea ce cu siguranță te va surprinde. Drept urmare, dacă îți dorești o pereche de căști dedicate în primul rând gaming-ului, cu accent pe o conexiune wireless stabilă și sunet bine poziționat, Hammerhead V3 HyperSpeed își merită banii. Dar dacă îți dorești o experiență bună și atunci când ieși afară, faci naveta sau te duci să alergi, există alte modele mai potrivite pentru tine. Design și construcție Cutia în care sosesc Razer Hammerhead V3 HyperSpeed adăpostește toate accesoriile esențiale: carcasa de încărcare și transport, dopuri de urechi suplimentare, cablul USB‑C, manualul de utilizare și un abțibild Razer pentru fanii acestui brand. În interiorul carcasei se află și dongle-ul wireless HyperSpeed pe 2.4 GHz, alături de căștile în formă de earbuds, așezate în orificiile pentru încărcare. Carcasa are greutate de 63 de grame, cu dongle și căști incluse, iar fiecare cască în parte cântărește doar 5.6 grame. Designul carcasei este dreptunghiular, cu muchii rotunjite. Portul USB‑C pentru încărcare și butonul de împerechere se află pe partea de jos, iar sub capac, se găsește o bandă luminoasă RGB care semnalizează nivelul bateriei și activarea modului de împerechere. Un aspect interesant este contrastul dintre negrul mat folosit de Razer pentru carcasă și negrul lucios de pe căști. Acestea au un design tipic pentru format earbuds, iar singurul element distinctiv este logo-ul Razer. Compania a montat implicit pavilioanele din silicon de dimensiune medie, iar dacă acestea nu se potrivesc, în cutie găsești opțiuni de rezervă pentru mărimile S și L. În plus, căștile sunt certificate IPX4, ceea ce le oferă protecție la stropi și le face potrivite pentru utilizarea în ploaie ușoară sau în timpul antrenamentelor. Totuși certificarea respectivă nu se extinde și la carcasă, așa că fii atent unde și cum o stochezi. Confort în utilizare și autonomie Căștile sunt mici și ușoare. Nu vei avea probleme de confort nici măcar în sesiuni lungi de The Elder Scrolls Online. Se așează bine în urechi, iar dopurile din silicon oferă o izolare pasivă a zgomotelor din jur. La birou nu mi-au căzut niciodată, însă imediat ce am ieșit afară, casca dreaptă a început să-mi iasă din ureche după câteva minute de mers. Este o situație explicabilă: nu am urechile perfect simetrice, așa că, dacă te confrunți cu aceeași problemă, merită să încerci dopurile de rezervă din pachet. Le-am purtat nu doar la birou sau în timpul sesiunilor de gaming, ci și în timp ce făceam naveta și la alergare. În acest ultim scenariu, nu mi-a plăcut faptul că Razer Hammerhead V3 HyperSpeed transmit și amplifică zgomotul fiecărui pas, ceea ce se traduce într-un mic “bubuit” la fiecare aterizare. Este un efect deranjant, suficient cât să mă facă să renunț la ele pentru alergat. Interacțiunea cu căștile se face prin gesturi tactile aplicate pe zona cu logo-ul Razer. Sunt disponibile apăsări scurte, lungi, duble sau triple, însă recunoașterea lor nu este întotdeauna consecventă. În special apăsarea triplă, folosită pentru comutarea între Bluetooth și dongle-ul wireless de 2.4 GHz, mi-a pus probleme: uneori nu era înregistrată, ceea ce îngreuna trecerea rapidă de la laptop la telefon atunci când primeam un apel. Gesturile nu pot fi personalizate, ci doar dezactivate, iar apăsarea triplă rămâne obligatoriu activă, deoarece este principala modalitate de a schimba între cele două tipuri de conexiuni. Autonomia totală promisă de Razer este de 40 de ore: 10 ore pentru fiecare cască și încă 30 de ore adiționale oferite de carcasă. Din păcate, producătorul nu precizează ce setări a folosit pentru această estimare. Din experiența mea, această autonomie este atinsă doar pentru conexiunile Bluetooth 6, care sunt mai eficiente energetic

007 First Light – O experiență foarte BOND-tastică (review)

Mi-era dor de un joc cu spioni și de mult timp nu am mai avut un James Bond care chiar să mă intereseze. Și nu mă refer aici la tentativele stângace de a mulge numele francizei sau succesul unui film proaspăt lansat doar ca să facă o poveste aproape identică și lipsită de creativitate, în care tu ești fix actorul din film, cu tot cu vocea lui la pachet. Nu, eu personal nu voiam așa ceva. Ce aștept de la un joc care vrea să fie plasat în universul James Bond este o poveste captivantă, cu spioni, în care nu sunt reprodus fix actorul din filmul cel mai recent și nu joc o poveste similară cu cea de pe ecran. Ce sens mai are? Mă duc la film, îl văd și gata. Nu, vreau ceva separat, o reinterpretare sau o poveste scrisă în stilul Bond, care să mă facă să vreau să intru în pielea spionului britanic, să descopăr misterul, să prind răufăcătorul și să pătrund în miezul celei mai recente conspirații care ar putea duce la eradicarea unui oraș sau a unui status quo. Și recunosc că m-am bucurat când am văzut că se ocupă IO Interactive de viitorul joc Bond, chiar dacă experiența lor era, în mare, în alte francize. Cred că toată lumea din online, după ce a văzut toate trailerele și gameplay-ul pre-lansare pentru 007: First Light, a făcut asocierea asta din prima, pentru că a fost foarte la îndemână: Hitman cu Uncharted. Și da, reflectă cumva feel-ul jocului, pentru că ai bucăți în care trebuie să te furișezi mai ceva ca în Hitman, dar ai în același timp secțiuni de explorare și de cățărare tipice Uncharted. Deci este un mix bun între cele două francize și recunosc că mă așteptam ca anumite tehnici în care sunt deja experți cei de la IO Interactive să fie prezente și în First Light. Dar nu este excesiv; jocul nu este un Hitman îmbrăcat mai lejer și asta este o diferențiere importantă de făcut din start. First Light nu îți dă pe mână agentul infailibil de la început. Îl joci pe un James Bond de 26 de ani (jucat de Patrick Gibson), un fost pilot din Royal Navy, impulsiv și pe alocuri imprudent, grăbit. Scenariul (scris de Michael Vogt, cel din spatele trilogiei Hitman) se simte mai aproape de realismul din Casino Royale și de romanele lui Ian Fleming. Este o poveste de origine bine construită, unde chiar simți că Bond „își câștigă numărul”. Apropierea asta de Casino Royale, adică James Bond-ul lui Daniel Craig, mă bucură tare pe mine personal, pentru că acest stil îmi place mai mult decât versiunile din trecut. OK, James Bond era spionul ăla carismatic, care avea întotdeauna la el cele mai bune replici și cele mai bune mișcări, dar mie personal mi se părea prea implauzibil. Eu întotdeauna am rezonat mai mult cu James Bond-ul modern, mai vulnerabil, mai la limita supraviețuirii. Știu că mulți dintre voi nu veți fi de acord și îmi asum contrazicerile care vor veni în comentarii, și asta e ok. Acest stil este mai potrivit în contextul unui James Bond tânăr, care încă nu are experiența pe care o avea Sean Connery sau Roger Moore. Săracul abia a ieșit din training și deja ia parte la situații necunoscute, este aruncat în conspirații puternic dezvoltate și trebuie cumva să deslușească toate misterele care i se pun în brațe. În ecuația aceasta a unui James Bond necizelat, netrecut prin viață, intră supporting cast-ul, cap de serie fiind Greenway, care mi se pare că e exact ce trebuie ca să te ducă la următorul nivel al spionajului. Este un personaj secundar bine conturat; Greenway joacă rolul mentorului care trebuie să te țină în frâu, să-ți tempereze toate reacțiile și să te învețe, pe cât posibil, tehnici care în viitor vor fi esențiale în cariera ta de spion din seria 00. Doar că și Greenway este om, are și el piticii lui pe creier și trecutul lui, după cum vei afla pe parcurs. Problema e că, deși campania îți ia în jur de 14-18 ore, actul final pare comprimat, poate ușor grăbit. Relațiile dintre Bond și personajele secundare importante nu au timp să respire – iar aici mă gândesc fix la Greenway sau la Isola. Trecerea de la stadiul de recrut la cel de spion global se face mult prea repede în ultimele capitole, iar impactul emoțional are de suferit. Pedala de accelerație a fost apăsată către finalul jocului mai ceva ca în filmele alea care țin două ore și, când mai ai 15 minute din film, îți dai seama că nu mai au timp să închidă toate firele narative, așa că o să ai textul acela enervant la final care-ți zice că totul e bine și ce a mai făcut fiecare personaj. Sincer, în ultima oră a jocului am fost convins că o vor lăsa într-un cliffhanger imens pentru următorul joc, dar cumva o scot la liman. Finalul este rewarding și da, bineînțeles că rămâne un semn de întrebare pentru o continuare, ceea ce este cumva standard pentru James Bond. Să fiu sincer, fără să dau prea multe spoilere, mi s-a părut destul de bine atinsă partea cu AI a poveștii. Cumva, IO Interactive au lovit într-o rană destul de deschisă în prezent, aceasta a implementării AI-ului oriunde și în orice domeniu. Îmi place alegerea și face jocul să rezoneze și mai mult cu perioada în care trăim. Mai mult nu zic. Nu vom detalia nici despre bad guys, sunt ok conturați, nu extrem de memorabili însă dar suficienți cât să te țină prins în atmosfera jocului, iar asta e mai greu de făcut decât pare. Atât cu povestea, să continuăm cu jocul în sine, cum se simte, cum se joacă. Deși sunt destule momente în care jocul te lasă să abordezi diferit anumite misiuni, atât prin traseul ales pentru a ajunge la destinație, cât și prin modul în care ori te furișezi, ori furi, ori convingi lumea să te

Practici murdare în gaming (Opinie Sara & Alex)

Dacă în ultimul meu clip de pe Youtube mă plângeam de felul în care sunt adaptate anumite IP-uri, astăzi l-am cooptat și pe colegul meu, Alex, să povestim împreună despre unele dintre cele mai murdare practici din industria de gaming care ne enervează maxim, dar și câteva aspecte mai subiective care nu ne pică tocmai bine atunci când ne jucăm câte ceva. Nu facem acest clip ca să vă încurajăm să ridicăm furcile împreună, deși, dacă ar fi să ne întrebați pe noi, cred că stăm ca pe ace de câțiva ani încoace pentru că deja am ajuns să ne așteptăm la ce e mai rău. Și nu facem clipul nici ca să ne vărsăm nervii, ci mai degrabă ca să vă reamintim că, unele dintre cele mai minore sau deja obișnuite lucruri cu care interacționăm uneori în jocuri video, e foarte posibil să aibă în spate un pic de reavoință sau de interes necurat la mijloc. De asta e bine întotdeauna să fim conștienți, chiar dacă alegem să le tolerăm în cele din urmă. Așa că îi dau legătura lui Alex pentru unul dintre cele mai comune, dar printre cele mai murdare tactici de pe listă esteee… Alex: Early access! Puține lucruri mă enervează mai tare decât practica asta de lansări Early Access în jocuri. Dacă nu știți la ce mă refer, dezvoltatorii și distribuitorii au început să lanseze jocuri în stadii similare cu alpha sau beta de dezvoltare, în ideea că poate vrei să te bucuri mai devreme de ele. Problema e că, fiind neterminate, au o tonă de probleme, ba de stabilitate, ba au conținut inaccesibil, ba mecanici nu funcționează sau lipsesc cu desăvârșire, jocul crapă etc, dar tu, jucătorul, adesea plătești prețul integral sau APROAPE integral ca să fii beta tester sau Quality Assurance pentru joc. Mă scuzați pe mine dacă mă aștept să nu fac asta? Și de fiecare dată când te frustrează maxim faptul că nu merge ceva ești lovit de „E early access Bro, nu poți să ai pretenții” emm.. ba cam pot să am pretenții când banii sunt plătiți. Dacă era early access gratuit atunci nu aveam voie să mă supăr, era ceva asumat. Nu mă duc la film să văd o versiune neterminată a următorului Dune ca să-mi dau cu părerea ce culoare de pantofi să aibă și cât de mult nisip e potrivit. Bine, n-o să mint, mi-ar plăcea să ajung să conteze atât de mult inputul meu, dar nu asta era ideea. Sau poate exemplul cu filmul vi se pare exagerat, poate să vină gilette la tine să-ți vândă cel mai nou aparat al lor, în stil Early Access, e încă în dezvoltare, zi-ne și nouă când te tai, gen, dar plătești la fel de mult pe el ca pe produsul finit. Sunt sigur că sunt situații când un studio mic are nevoie de extra bani ca să-și finanțeze restul dezvoltării și practic se împrumută la gamerii care ar fi clienții finali ai jocului, cu asta sunt ok, doar că ceea ce trebuia să fie o practică nișată s-a extins mult prea mult stricând imaginea și scopul inițial al ei pentru că a ajuns un mare cash grab. Să vorbim despre Star Citizen? Sau Tarkov care a stat aproape 10 ani în Early Access? Tot ceva stil early access e și plata a 20 sau 30 de euro ca să joci jocul în weekendul înaintea lansării. Asta mi se pare o nesimțire maximă. Pui lansarea jocului duminică sau luni seara șiii… dacă plătești încă 30 de euro poți beneficia de 3 zile early access, ca să-l joci de vineri seara, adică tot weekendul dinainte. La fix cât să impulsioneze baza de potențiali clienți care se joacă doar în weekend, în ideea că dacă nu dau ăia 30 de euro extra, mai au de așteptat o săptămână de fapt, până la următorul weekend ca să se poată bucura de joc. Orice ca să mai stoarcă niște bani, iar practica asta de joacă jocul cu 2-3 zile mai devreme decât restul lumii o pot tolera în general, dar mi se pare absolut urâtă când e poziționată așa. Sara: Gambling mascat în jocuri Pe o scară de la 0 la noroi în ratingul practicilor murdare din gaming, cu care aproape că ne-am și obișnuit deja, undeva adânc înfiptă în nămol se află și practica gamblingului mascat. Nici măcar nu vorbesc despre păcănelele random care mai apar în anumite jocuri, măcar alea sunt cât se poate de „pe față”, ci despre alea la care deja e mai sofisticat sistemul de „surprise mechanics” cum a încercat EA să le spună, adică ideea de loot box-uri. Pentru cine nu știe, loot box-urile sunt orice fel de mecanism bazat pe algoritmi de probabilitate (adică noroc) pentru care tu plătești, bani reali sau virtuali, să obții anumite item-uri, upgrade-uri, skin-uri sau orice fel de avantaje sau extra resurse în jocuri. Iar ele nu trebuie neapărat să apară chiar sub forma de „box”-uri în jocuri, adică de cutii sau cufere pe care trebuie să le deschizi, ci pot lua o sumedenie de alte forme vizuale și conceptuale, atâta timp cât sistemul rămâne același: plătești ceva pentru o șansă de 0,0x% ca să câștigi altceva. Evident că dacă plătești cu bani reali, chiar dacă a trebuit să achiziționezi bundle-uri de gem-uri în joc sau mai știu eu ce, situația e mult mai gravă decât dacă ar fi trebuit să farmezi gem-urile acelea în joc, însă psihologic și structural, principiul din spatele loot box-urilor este același cu cel al jocurilor de noroc. Avem suficiente materiale care analizează pe larg relația dintre ideea de șansă și de potențial de câștig cu efectele psihologice și chimice declanșate în creierul uman pentru a ne explica întocmai cât de negative sunt jocurile de noroc în general. Cred că cel mai puternic exemplu la această categorie este clar CS:GO, CS2 sau cum s-o mai numi și, desigur, FIFA, unde „box”-urile iau forma pachetelor de cartonașe cu fotbaliști celebri. Jucătorii cumpără cu bani reali niște

EPOMAKER HE108 – O tastatură surprinzător de bună care nu costă un rinichi

Sunt un fan gigantic al tastaturilor, cel puțin în ultima vreme. Mi se pare că acest domeniu a explodat atât în popularitate cât și în feature-uri astfel încât un periferic care era pur și simplu ultimul pe listă a ajuns să conteze din ce în ce mai mult în inimile gamerilor. Cum au reușit asta producătorii? În mai mulți pași, evident, dar le vom lua mai pe larg așa. În primul rând tastatura a fost neglijată foarte mult timp. Undeva în anii 90 producătorii au realizat că switch-urile mecanice, care erau culmea, tehnologia inițială folosită în tastaturi, sunt scumpe și prea complicat de implementat pentru o tastatură consumer și că deja există metode mult mai ieftine. Așa că … faceți loc pentru noile și extrem de ieftine de produs, RUBBER DOME Keyboards, acele abominații care mi-au dominat copilăria. Ce este un Rubber Dome? Practic tot contactul depinde de un strat de cauciuc/plastic pe care-l apeși până la fund ca să completeze circuitul făcând contact. Este extrem de imprecis, wobbly, ne-constant și mushy. Este ceva la care nu mai vreau să mă întorc niciodată. Tastaturile erau ieftine, crappy, se stricau absolut imediat și destul de încete în timpii de răspuns. Ei bine, ușor ușor, gamerii dar și unele companii au realizat că tastaturile mecanice sunt implementarea superioară. Sunt mai rapide, sunt mai precise și sunt considerabil mai durabile în timp. Astfel încet încet, revenirea tastaturilor mecanice a fost din ce în ce mai sigură, doar că, aveau un mare dezavantaj: Prețul. În primii ani exista un singur producător pentru switch-urile mecanice folosite de cam toți producătorii care lansau astfel de tastaturi: Cherry. Iar Cherry erau scumpi și nici nu aveau producția la nivelul demandului din ce în ce mai masiv pentru aceste switch-uri, lucru care făcea respectivele switch-uri din ce în ce mai scumpe sau greu de obținut, deci … tastaturi la fel de scumpe, înțelegeți voi. Prima revoluție în acest domeniu a fost expirarea patentului Cherry asupra switch-urilor mecanice, astfel încât s-au deschis practic flood gate-urile de alternative considerabil mai ieftin de produs. Ok, unele nu aveau și încă nu au calitatea celor de la Cherry, fără discuție, dar sunt multe alte soluții superioare dar în principal eliberarea acestui patent a dat libertate totală de experimentare. Au apărut sute de alte configurații, de materiale, de implementări, cu atenuare, fără, cu lubrifiere, tot ce vă puteți imagina în materie de switch-uri pentru tastaturi este acum produs de cineva. Bine, aș putea vorbi considerabil mai mult despre asta, pentru că am urmărit foarte atent tot acest domeniu, dar să o luăm pe scurt. Următoarea evoluție masivă a domeniului a apărut când a luat amploare fenomenul de tastaturi custom și tot mai mulți oameni au început să le modifice singuri. Astfel anumiți producători au început să se distreze experimentând ba cu straturi de spumă ca să amortizeze sunetul produs, ba cu lubrifiere ca să fie cât mai smooth, ba cu montarea pe gasketuri pentru confort și multe, multe alte lucruri. De ce a mers asta asa bine? Pentru că producătorii mari s-au cam culcat pe o ureche o perioadă destul de mare și au produs cam aceleași tastaturi ani la rând și cu minimul de efort. Practic erau extrem de loud, făceau ecou pentru că incinta interioară avea fix 0 amortizare sonoră, stabilizarea era o glumă, dar prețurile erau la fel de ridicate. Când te uitai la producători precum Keychron sau EPOMAKER unde obțineai în aceiași bani și stabilizare bună și spumă și multe alte lucruri… parcă nu te mai poți uita cu aceiași ochi la produsele lansate de producătorii mari nu? Ei bine, hai să vorbim și de cea mai nouă treabă care este în proces de adopție la scară largă în domeniul tastaturilor. Piața tastaturilor mecanice destinate gamingului și productivității a trecut în ultimii ani printr-o adevărată revoluție, declanșată în principal de trecerea de la contactele metalice tradiționale la tehnologia revoluționară Hall Effect (HE). Deși această inovație a redefinit modul în care gamerii percep viteza și personalizarea, utilizatorii s-au lovit adesea de o limitare frustrantă: majoritatea modelelor echipate cu senzori magnetici au fost lansate în formate compacte, de 60%, 65% sau maximum 75%. Pentru cei care folosesc computerul nu doar pentru sesiuni intense de gaming, ci și pentru muncă de birou, editare, programare sau introducere de date, lipsa blocului numeric și a tastelor dedicate de navigație a reprezentat un compromis greu de acceptat. Ca să mai zic de anumite modele testate care aveau două feluri de taste? Cele magnetice rezervate doar zonei alfanumerice, iar restul tastaturii, tastele F, blocul PG-up/Down etc avea taste normale. Nu vreau să arăt cu degetul pe un producător anume, dar nu mi se pare ok. Epomaker HE108 vine să spargă definitiv acest tipar, oferind o gură de aer proaspăt pe o piață dominată de mini-tastaturi. Dispozitivul combină avantajele absolute ale tehnologiei magnetice cu versatilitatea completă a unui layout full-size de 108 taste, reușind să satisfacă simultan cerințele unui gamer competitiv și nevoile unui profesionist sau, de ce nu, al unui contabil die-hard. Din punct de vedere vizual și structural, Epomaker HE108 adoptă o estetică modernă, curată și surprinzător de sobră, distanțându-se de designul strident sau agresiv asociat în mod tradițional perifericelor de gaming. Carcasa, deși realizată dintr-un material plastic de tip ABS premium, are o densitate remarcabilă și o finisare mată care rezistă la amprente și uzură. Greutatea considerabilă de 1.2 KG a tastaturii, mai ales ținând cont că este din plastic, combinată cu picioarele de cauciuc masive și reglabile pe înălțime, îi conferă o stabilitate de neclintit pe birou, chiar și în timpul celor mai haotice momente din jocuri. Layout-ul extins nu doar că integrează zona numerică standard, dar adaugă și taste multimedia dedicate în colțul din dreapta sus, facilitând un control rapid asupra volumului și redării media fără a fi necesară utilizarea unor combinații complexe de taste. Switch-urile magnetice și revoluția Hall Effect Elementul central, inima tehnologică și cel mai important aspect demn de notat la Epomaker HE108 este reprezentat de switch-urile magnetice

ASUS ProArt PA32UCDM, monitor QD-OLED pentru uz profesional și gaming

De obicei, monitoarele pentru creatori și cele pentru gaming sunt două categorii separate, dar taiwanezii au încercat să le combine pe ambele într-un singur produs. ASUS ProArt PA32UCDM vine cu un panou QD-OLED 4K la 240 Hz, calibrare hardware profesională și suport pentru Dolby Vision, dar, în același timp, oferă Adaptive Sync și un timp de răspuns de doar 0,1 ms. Întrebarea care se naște de aici și la care vom încerca să răspundem în rândurile următoare este dacă un singur monitor poate să le facă bine pe amândouă? Hai să începem. Vorbim despre un monitor cu diagonala de 31,5 inch, calibrat din fabrică, care vine în culoarea aia gri-aluminiu care strigă de la o poștă că e gândit să însoțească un Mac Studio sau un Mac Mini. L-am ținut pe birou două săptămâni cât să-mi dau seama unde excelează și care sunt compromisurile. Să le luăm pe rând. ASUS ProArt PA32UCDM, unboxing și construcție Se despachetează simplu, practic vine în două bucăți: piciorul cu talpă deja asamblat și monitorul. Talpa nu trebuie montată, ceea ce e o ușurare, iar prinderea se face printr-un singur click pe sistemul VESA, fără șuruburi. Dezasamblarea e la fel de simplă, apeși un buton și gata. Construcția e un punct la care ASUS ProArt PA32UCDM nu face rabat. Piciorul este din aluminiu, nu din plastic vopsit să pară metal, iar senzația când îl atingi e de obiect solid, turnat dintr-o bucată. Inclusiv spatele panoului e îmbrăcat în aluminiu, ceea ce îl apropie vizual și tactil de un Pro Display XDR. Pe deasupra are niște fante de aerisire și difuzoarele montate „top-firing”, adică sunetul se duce în sus. Singurul reproș la construcție, și care depinde de cât de pretențios ești, ține de lipsa rotirii orizontale spre stânga sau dreapta. Altfel, ai posibilitatea să-l înclini, să-l ajustezi pe înălțime (poate fi ridicat suficient de mult pentru a permite amplasarea unui laptop dedesubt), poți să-l rotești și pe verticală dacă chiar ai nevoie de un 4K / 240 Hz pe înalt. Reglajele de mișcare acoperă aproape tot ce ți-ai dori, mai puțin rotirea pe orizontală. Baza e plată și subțire, ușor de trecut cabluri prin ea, deși nu chiar cel mai bun exemplu de cable management, și, de asemenea, poți pune lucruri pe ea, telefonul, pixuri, post-it-uri etc. În partea de jos, chiar sub logo-ul companiei, monitorul include un senzor de proximitate, parte din suita ASUS OLED Care. Atunci când detectează că utilizatorul s-a îndepărtat de birou, monitorul poate scădea luminozitatea sau opri automat imaginea afișată, contribuind astfel la reducerea riscului de burn-in și la prelungirea duratei de viață a panoului OLED. În plus, dispune și de un senzor de lumină ambientală, care poate adapta automat luminozitatea și temperatura de culoare în funcție de iluminarea din încăpere. Ramele lui ASUS ProArt PA32UCDM sunt subțiri pe trei laturi, iar marginea de jos este puțin mai groasă, găzduind și logo-ul ASUS. Aceasta se continuă cu zona în care sunt integrați senzorii și butoanele. Și dacă am vorbit de logo, pe spate scrie ProArt foarte mare, iar pe talpă brandingul este discret. Da, are și sunet, două difuzoare de câte 3 W. Și e drăguț că ASUS s-a obosit să le pună, pentru că prea puțini producători o fac. Sunetul nu e grozav lipsindu-i basul, dar nimeni nu cumpără un monitor de genul ăsta pentru boxe. Dacă ești obișnuit cu sunet de bună calitate, le vei ignora complet. Le trec la categoria bonus, nu la argumente. Conectivitate gândită pentru profesioniști, dar fără DisplayPort La acest capitol, ASUS a ales o configurație de porturi diferită de cea întâlnită pe majoritatea monitoarelor premium. ASUS ProArt PA32UCDM are un HDMI 2.1 și două porturi Thunderbolt 4, dintre care unul livrează până la 96 W (PD – power delivery) și suportă semnal DisplayPort prin USB-C. Mai are un al treilea USB-C, dar ăla doar pentru încărcare la 15 W și nu trimite semnal video, plus un USB-A. Cele două USB-C de date plus USB-A pot fi folosite și pentru periferice. Ce nu are, și e cumva ciudat pentru un monitor din categoria profesională, e un port DisplayPort fizic, dedicat. Da, ai DisplayPort, dar livrat prin Thunderbolt, nu printr-un conector DP clasic în spate. E genul de absență pe care n-o observi dacă vii cu un laptop modern pe USB-C, dar care te poate lua prin surprindere dacă ai un desktop cu placă video care scoate pe DisplayPort și te aștepți să-l bagi direct. ASUS a livrat în cutie cablul HDMI certificat tocmai pentru că ăsta e traseul pe care l-a gândit pentru PC-ul de gaming. Și cablurile din cutie merită menționate. Cablul HDMI e certificat și duce 4K la 240 Hz cu HDR, ceea ce nu e deloc banal, astfel de cabluri fiind rare și scumpe. Iar cablul Thunderbolt 4 e certificat 8K / 60 și merge inclusiv pe Mac, ducând tot 4K 240 HDR. Cu alte cuvinte, scenariul ideal e un PC pe Windows conectat pe HDMI pentru gaming și un Mac pe Thunderbolt pentru muncă, dar conectate simultan. Navigarea cu joystick bună, aplicația discutabilă Navigarea prin meniul lui ASUS ProArt PA32UCDM se face în principal cu un joystick, nu cu zece butoane în care să te pierzi. Acesta e flancat de alte 2 butoane: cel de pornit oprit și cel de back (înapoi). Joystick-ul merge ca cel de pe telecomenzile de la televizoare, e intuitiv și rapid. Separat, ASUS oferă o aplicație de control pentru Windows și Mac, DisplayWidget, prin care poți umbla la setări direct din sistem. Pe hârtie sună bine. În practică, aplicația e cam buggy, nu execută mereu comenzile cum trebuie, și ajungi să te întorci la meniul fizic, care merge fără reproș. Nu e un dezastru, dar nici nu e ceva cu care ASUS se poate lăuda. Partea bună e că ASUS ProArt PA32UCDM poate funcționa ca un adevărat hub pentru întregul birou. Tastatura și mouse-ul pot fi conectate direct în monitor și utilizate automat pe sistemul activ, fără reconectări sau accesorii suplimentare. Funcția KVM integrată și

Corsair Frame 4000D – o carcasă foarte personală (review)

Corsair a decis să redefinească conceptul de „custom PC” cu noua sa lansare, Corsair Frame 4000D. Nu mai vorbim doar despre o simplă carcasă, ci despre o platformă modulară care promite să transforme procesul de asamblare într-o experiență creativă totală. Bazată pe șasiul lui 4000D, noua variantă „Frame” elimină barierele estetice rigide, oferind utilizatorului control deplin asupra fiecărui element fie el vizual sau ascuns. Să luăm întâi, pe rând, feature-urile standard ale carcasei, de avut în vedere până ajungem la partea de modularitate. Aici e importantă de menționat, pentru modelul Frame 4000D, implementarea sistemului versatil de montare a ventilatoarelor numit InfiniRail. Acest sistem de montare multipunct din oțel, accentul pe oțel aici, oferă o flexibilitate enormă pentru configurațiile ventilatoarelor frontale și de plafon. Pur și simplu glisezi șina pentru a monta ventilatoare de până la 200 mm frontal sau 140mm în tavan exact acolo unde ai nevoie, fără limitările punctelor fixe de montare. Frame 4000D este compatibilă by default cu sistemele BTF, project zero sau Stealth, are și diferite shroud-uri pentru ascunderea cablurilor și, bineînțeles, sistem anti-sag pentru plăcile video mai babane. Permite montarea plăcilor video de până la 430 de mm, surselor lungi de până la 220mm și a turnurilor de răcire pe aer a CPU-ului de până la 170mm. Iar pentru cabluri ai loc berechet în spate, circa 37mm, cât să fie fericit și cel mai exigent organizator de cabluri dintre voi. Ce vedeți pe ecran este configurația asamblată live în cadrul ediției de anul acesta a Comic Con-ului, totul în acest frumos Frame 4000D. Sub capotă avem un Ryzen 9 9950X3D instalat pe o placă de bază chipset x870e, ținut în frâu de un Corsair Nautilus de 360mm, susținut de un NVIDIA RTX 5080, 32 de GB RAM de 6000 de megatransferuri pe secundă tot de la Corsair și, dacă tot am apelat la ei, alimentat de o sursă corsair RM1000X Shift. Și prin build am mai piperat ventilatoare tot Corsair, că na, era aiurea să combinăm fix la final. Punctul central al acestei noi experiențe este, fără îndoială, The Frame Configurator. Acest site online îți permite să „clădești” carcasa de la zero, ca la mașini, alegând culori și finisaje diferite pentru structura de bază, panourile exterioare și elementele interioare. Momentan ai de ales între alb și negru pe diferite componente, dar sunt sigur că, dacă este suficient interes, pot apărea și culori mai nebune precum fac concurenții de la Hyte de exemplu. Ai o sursă mai urâtă și vrei să nu se vadă deloc nici când e deschisă carcasa? Poți face asta, vrei 3 USB-C-uri pe panoul frontal? Poți alege versiunea Elite a panoului de I/O. Vrei extra ventilație în dreptul sursei? Once again, poți și asta. Carcasa păstrează ADN-ul de airflow al seriei 4000, cu suport generos pentru radiatoare de 360mm și managementul cablurilor cu care ne-au obișnuit cei de la Corsair. Pe numărate, poți instala 9 ventilatoare de 120mm sau chiar 12 dacă optezi pentru un panou frontal care permite așa ceva. Și prin permite a se înțelege că nu pui sticlă frumoasă ca să se vadă bine în PC și o obturezi instant cu 3 ventilatoare, e porcesc, poți oricând să muți input-ul de aer prin lateral. Exact modularitatea aceasta este cea care o scoate din mulțime. Și la urma urmei, beauty is in the eye of the beholder, dacă așa vrei tu ca posesor, cine te poate opri. Totuși, această libertate creativă vine cu un preț care te face să ridici puțin din sprânceană. Deși ideea de modularitate este lăudabilă, și carcasa pleacă într-adevăr de la un preț redus, ecosistemul Corsair pare să fi împrumutat câteva strategii din industria jocurilor video, unde „DLC-urile” sunt la ordinea zilei. Să luăm, de exemplu, panoul metalic pe care montezi placa de bază: Dacă vrei versiunea cu RapidRoute 2.0, adică mai multe găuri să redirecționezi cabluri după bunul plac, extra 10 dolari. Zic ok, nu e așa rău, dar dacă vrei același motherboard tray versiunea Elite, Metheorite Aluminium… 80 de dolari extra, cam cât o carcasă budget. Sau mult râvnitul ecran LCD care poate fi montat pe lateralul carcasei. Este un accesoriu spectaculos, care schimbă radical aspectul build-ului, dar care costă nu mai puțin de 250 de dolari. Ai putea crede că, la prețul unei plăci video mid-range de acum câțiva ani, primești tot ce ai nevoie în cutie. Ei bine, nu chiar. Pentru a monta acest ecran pe lateral, vei descoperi că ai nevoie de un LCD Mounting  KIT, care te mai ușurează de încă vreo 40 de dolari. Corsair Frame 4000D pornește de la 105 dolari și poate atinge și 500 în funcție de opțiunile bifate. Toate se livrează separat. Cam atât pentru astăzi, sper că acest material v-a ajutat măcar să vă faceți o idee cam ce puteți face. V-ați face pe bucăți o carcasă precum Corsair Frame 4000D sau o lăsați standard? Ați fost la Comic Con să ne urmăriți cum am asamblat live un PC în ea și cu ocazia asta să vedeți toate aceste piese extra separat? Și bineînțeles, puteți oricând să apelați la colegii noștri de la zona.store, pentru următorul vostru PC asamblat cu drag și testat fără milă, găzduit poate chiar în această carcasă Corsair Frame 4000D, cine știe.

Trust GXT 721 Ruya Pro Batman Edition: Confort de Cavaler Negru sau doar un alt scaun de gaming?

GXTrust a lansat la începutul acestui an, în colaborare cu Warner Bros si DC Comics o serie Batman de produse de gaming, iar astăzi vă voi prezenta unul dintre ele. Cum piața e plină de scaune de gaming care promit marea cu sarea, am plecat la drum destul de sceptic versus acest Trust GXT 721 Ruya Pro (Batman Edition). Producătorul laudă echilibrul perfect între formă și funcție, dar după câteva zile de testat adevărul e, ca de obicei, undeva la mijloc. Montaj și construcție Montajul a fost destul de intuitiv, a durat cam 45 de minute, iar în cutie găsești tot ce ai nevoie, inclusiv uneltele necesare instalării. Sunt destul de multe piese de asamblat, dar procesul este logic, nu am avut nevoie să studiez manualul din scoarță în scoarță. Construcția lui Trust GXT 721 Ruya Pro Batman Edition este solidă, cusăturile sunt impecabile, iar combinația de materiale folosite, adică PU Leather (tradus în limba română piele poliuretanică) o alternativă sintetică la pielea naturală, plus un textil respirabil este exact ce trebuie. Chiar dacă este o tapițerie mai rigidă, măcar nu rămâi “sudat” de scaun în zilele caniculare de vară. Ar mai fi de menționat și faptul că, pentru dimensiunea scaunului, materialele folosite în structura de bază sunt suficient de solide cât să țină și gameri de până la 150 de KG, conform Trust. Acum nu am avut pe nimeni de astfel de dimensiuni la birou ca să testăm acest gramaj dar a ținut cu brio colegul de 121 (nu dau nume, persoană importantă), fără să comenteze, deci mare plus. Structura interna este din aluminiu, dar greutatea totala a scaunului depășește 20 kg. În limitele clasei, nimic spectaculos. roțile sunt de plastic și, cel puțin momentan, se rotesc fără probleme. Mai rar am întâlnit scaune de gaming la care roțile să nu devină greu de mișcat în timp, dar mai avem în birou scaune Trust și până acum nu am avut niciunul la care să apară probleme la roți. Design și utilizare Designul este selling point-ul principal al acestui produs. Fiind o ediție specială, mă așteptam la ceva strident, „in your face”, dar am fost plăcut surprins. Designul este unul elegant, logo-ul iconic al liliacului este brodat discret pe tetieră și pe spătar, oferind scaunului un aer autoritar fără să pară o jucărie. Accentele aurii și finisajele mate îi dau un look premium care se potrivește perfect în orice setup de gaming. Un mare plus este rotița pentru reglajul lombar integrat în spătar. Poți să scoți suportul mai în față sau să-l retragi exact cât ai nevoie. Pentru spatele meu bătrân, a fost un adevărat game changer, mă bucur că am scăpat de acele perne enervante. Și vorbind despre confort, faptul că scaunul este relativ tare față de alte scaune, în mod paradoxal, îl face mai confortabil pentru mine. Am nevoie de suport pentru spate în sesiuni lungi de gaming, iar Trust GXT 721 Ruya Pro Batman Edition este foarte bun pentru asta. Alt lucru care îmi place la Trust GXT 721 este Tilt Lock. Nu credeam că o să folosesc această funcție atât de mult. Poți înclina și bloca tot scaunul într-o poziție ușor lăsată pe spate, a nu se confunda cu înclinarea doar a spătarului. E genial pentru momentele când vrei să te uiți la un clip pe YouTube, la share-ul colegului de pe Discord cum se chinuie cu un boss fight sau să te joci mai relaxat. Bineînțeles sunt și lucruri ” Not-so-Good” la Trust GXT 721 și unul dintre ele este problema înălțimii. Prietena mea are 1,65m. Din păcate, perna pentru gât e fixată mult prea sus și nu poate fi coborâtă, ca urmare îi sprijină creștetul capului, nu gâtul, ceea ce devine obositor. Dacă ești scund(ă), s-ar putea să ai aceeași problemă. Dacă ar fi să fiu cârcotaș, cotierele 4D nu sunt perfecte. Deși se mișcă în toate direcțiile, sunt poziționate o idee prea departe una de alta. Chiar și trase la maximum spre interior, tot mi se pare că stau cu brațele prea depărtate și pe lângă asta, butoanele de reglaj sunt destul de rigide și greu de apăsat. Bine, problema asta ar putea să nu fie neapărat o problemă și pentru tine, știu mulți oameni care nici măcar nu mai montează cotierele. Cum ziceam și mai devreme, șezutul lui GTX 721 este destul de ferm. Nu este acel tip de șezut în care să te scufunzi, ceea ce poate face sesiunile lungi mai puțin confortabile pentru unii, dar este posibil să se mai înmoaie în timp. Eu n-am avut o problemă cu asta. Dacă nu ești fan Batman, Trust a lansat și o ediție Superman, care schimbă negrul și auriul cu albastrul și roșul clasic, ideală pentru cei care preferă un setup mai colorat. Mai mult, poți completa look-ul biroului si cu alte produse cu aceeași tematică: mousepad XXL, căștile Carus, sau controllerul Muta Wireless. La un preț de aproximativ 399,99 euro,Trust GXT 721 Ruya Pro Batman intră direct în ringul cu greii de la Secretlab sau Noblechairs. Plătești și calitatea construcției, dar în principal licența oficială DC. Chiar dacă este o sumă considerabilă, materialele și finisajele par să justifice investiția dacă ești în căutarea unui scaun rezistent care să nu scârțâie după primele luni de utilizare. De cumpărat sau de evitat? Ar trebui să cumperi acest scaun? E clar că dacă ai ajuns la această recenzie, cauți un scaun tematic pentru o cameră sau o zonă inspirată din universul DC. Din acest punct de vedere, Trust GXT 721 Ruya Pro Batman Edition e ce trebuie – nu este țipător, respectă codul de culori Batman și are suficiente elemente distinctive. Lucru valabil de altfel și pentru versiunea Superman. Dacă obiectivul tău nu este un colț tematic, versiunea standard a lui Trust GXT 721 Ruya Pro este mai ieftină și are aceleași calități ergonomice. Dacă ești o persoană care are nevoie de suport lombar serios și versatil și apreciezi un scaun mai ferm, e o alegere solidă. Dacă ai sub 1,70 m înălțime,

HONOR MagicPad4, cea mai elegantă tabletă de gaming (review)

HONOR MagicPad4 nu este o tabletă de gaming, dar pentru că în afară de filme și câteva clipuri pe YouTube, doar m-am jucat pe ea, am abordat așa review-ul acestui model flagship. Sigur, puteam să încep cu subțirimea și greutatea cât două ciocolate la o diagonală de 12.3 inch, care sunt în sine o performanță inginerească, dar după câteva ore de utilizare o să uiți de ele și rămâi cu senzația. Care senzație? Că ai pus mâna pe „probabil cea mai puternică tabletă din lume în 2026”, exceptându-le pe cele care sunt cu adevărat de gaming, gen ASUS ROG sau Lenovo Legion. Un ecran spectaculos Înainte să vorbim de motorizare, trebuie să discutăm despre ecran, pentru că, indiferent ce arată fișa tehnică, 80% din experiența cu o tabletă e despre ecran. Și HONOR MagicPad4 are un OLED de 12.3 inch, rată maximă de refresh dinamică de 165 Hz (ai acces și manual s-o setezi pe 165Hz/120Hz/60Hz), o rezoluție 3000 x 1920, densitate de 290 PPI și o luminozitate maximă de 2400 niți în HDR. E genul ăla de panou pe care, după ce te uiți o săptămână la un serial pe Netflix și apoi te întorci la laptop ai senzația că cineva a turnat lapte peste el, atât ți se va părea de spălăcit. De unde diferența față de alte ecrane? Păi, în afară de cele enumerate deja, de la adâncimea de culoare de 10 biți, gama largă de culori DCI-P3 și contrastul de 1000000:1. Marginile subțiri de numai 4 mm creează un raport ecran-corp de 93%, iar PWM-ul ajunge la 5280 Hz, ceea ce înseamnă, pe limba unui om normal, că ochii nu obosesc nici dacă te uiți la el ore în șir. E certificat IMAX Enhanced, are mod e-book, mod de protecție a ochilor și toate certificările pe care ar trebui să le aibă un panou premium. Certificarea IMAX Enhanced înseamnă că ecranul și sistemul audio respectă standardele IMAX și DTS pentru luminozitate, contrast, culori și sunet spațial. Astfel încât conținutul în format IMAX Enhanced de pe Disney+ sau cel Sony Pictures să fie redat în forma originală și cu sunetul așa cum a l-a vrut regizorul. Singurul reproș, dacă vrei să-l numim așa, e că finisajul este lucios, deci în lumină directă vei vedea reflexii. Și faptul că marginile sunt așa subțiri predispune uneori la atingeri accidentale. Aș fi fost curios cum arată o variantă mată, dar probabil mai discutăm despre asta la MagicPad5… cine știe? HONOR MagicPad4, subțire și ușoară Vorbeam la început despre cât e de subțire și ușoară. Hai să punem cifrele la bătaie: 4,8 mm și 450 grame. Acum repetă: 4,8 mm și 450 grame, la o diagonală de 12.3 inch. Sunt genul de cifre care te fac să verifici de două ori specificațiile, poate ai înțeles greșit. Ultima tabletă de la HONOR pe care am testat-o a fost Pad 10 și aceea avea 6 mm grosime și cântărea 500g. Tot subțire și ușoară, dar la un nivel la care nu te-apucă îndoielile. Cei de la HONOR compară silueta tabletei MagicPad4 cu iPad Air (6.1mm) și iPhone Air (5.6 mm) și spun despre tableta lor că este „cea mai subțire tabletă din lume”. Construcția este integral metalică, gri, elegantă iar finisajul rezistă bine la amprente, deși, ca la orice dreptunghi din metal aș fi mai liniștit dacă aș pune o husă pe ea. Când o fotografiam pentru review a alunecat de pe masa din studio și a aterizat pe mochetă. Ne-am uitat îngroziți unul la altul, dar nu s-a întâmplat nimic, coafura rezistă! Modulul dorsal cu camerele iese ușor în relief, ceea ce înseamnă că, dacă o pui pe masă, se clatină puțin când o atingi. În spate jos găseștii 3 pini pentru tastatură (aceasta se vinde separat și nu am testat-o), iar lateral dreapta ai portul USB-C 3.1 Gen 1, care suportă video out și PC mode. Aș fi preferat Gen 2 pentru transferuri mai rapide, dar la o tabletă probabil că nu vei observa diferența decât dacă faci editare video direct de pe ea, scenariu destul de puțin probabil. Nu pentru că n-ai putea, ci pentru că există alte unelte mai adaptate pentru acest tip de sarcină. Portul USB-C e flancat de grilele difuzoarelor, iar butonul de power (pornit/ oprit) și volum sunt pe laterale în dreptul camerei. Pe laterala cealaltă, cu butonul power are alte difuzoare. Deși sunt 4 grile pentru difuzoare, numărul lor e 8. Acestea sunt potențate cu HONOR Spatial Audio cu AI, DTS:X Ultra și certificarea IMAX Enhanced, despre care am vorbit și mai sus. Difuzoarele n-au doar un volum puternic ci și un bas care se face remarcat ținând cont de corpul subțire. Calitatea generală a sunetului e suficient de bună încât să nu simți nevoia să pui căști când te joci, sau te uiți la un film. Hardware, software și AI HONOR MagicPad4, modelul testat (YLE-W09) vine cu Snapdragon 8 Gen 5 (3nm), atenție nu confundați cu modelul Snapdragon 8 Elite Gen 5 de pe telefoanele flagship, GPU Adreno 829, 12 GB RAM (+12 GB HONOR RAM Turbo) și 256 GB de stocare. Există și o variantă de top cu 16 GB RAM și 512 GB stocare. Sistemul de operare este Android 16 cu interfață MagicOS10. La capitolul conectivitate, HONOR MagicPad4 include Wi-Fi 7 dual-band cu 2×2 MIMO și Bluetooth 6.0, dar vine doar în variantă Wi-Fi, fără SIM și fără jack de căști, deci fie mergi pe Bluetooth, fie folosești căști cu fir pe USB-C. HONOR spune că rezultatul în Antutu depășește 3 milioane de puncte și trebuie să-i credem pe cuvânt pentru că nici o aplicație de tip benchmark nu a putut fi instalată pe durata testării, indiferent că am încercat din Google Play sau să instalez manual apk-uri din surse terțe. Ar fi fost grozav să putem testa stabilitatea sistemului, dar „it is what it is”. Testul cel mai relevant a fost joaca. Preferatele mele, Call of Duty: Mobile și Delta Force, plus Asphalt 9 pentru muzica și efectele audio de

PRAGMATA (REVIEW)

INTRO Mi-am folosit pe deplin beneficiile de angajat ZONA pentru a obține un cod de review la mult-așteptatul PRAGMATA, tocmai pentru a veni în întâmpinarea voastră cât mai aproape de data oficială de lansare a jocului. Așa că sper că acest review vă va ajuta să luați o decizie ceva mai informată înainte să vă ușurați de 60 de euro din portofel, apropo de ce ne povestea Alex de curând despre starea actuală a industriei de gaming. Evident, am încercat cât de mult am putut să evit orice fel de spoilere ca să nu vă stric experiența de joc, însă am și dat peste câteva teme foarte interesante în PRAGMATA, pe care mi-ar plăcea să le discut un pic mai în profunzime. Pentru început, ar trebui să mai menționez și că, atunci când rulezi prima oară jocul îți apare o alertă în care ți se recomandă să joci pe un controller – alertă pe care eu una am ignorat-o cu desăvârșire. Eu am jucat cap-coadă cu mouse și tastatură, pentru că este modul meu preferat de joc și pentru că am considerat că, fiind un third-person shooter, o să îmi fie mult mai comod și o să am o viteză de reacție mai bună. Deși sunt jocuri pe care le-am mai jucat și cu controllerul, eu am învățat practic să joc de la bun început pe PC, așa că va rămâne întotdeauna varianta cea mai bună pentru mine. Cu toate astea, recunosc că au fost câteva momente, spre finalul jocului, când mi s-a părut într-adevăr că poate ar fi fost mai avantajos să am un anumit buton pus undeva mai la îndemână, gen pe un left trigger sau ceva, dar chiar și așa, nu a fost nimic deranjant și m-am descurcat foarte ok și fără. Și la capitolul dificultate, e de menționat că am preferat să merg pe Standard, așa cum fac în general, pentru că mi se pare că este dificultatea de bază, cea intended, pe care au avut-o developerii în minte pentru cea mai bună experiență de joc. Acum că am încheiat cu toate disclaimerele, hai să trecem la joc! Steam (PC) | PlayStation 5 | Xbox Seria | Nintendo Switch 2 STORY SETUP Acțiunea din PRAGMATA se petrece cu mulți ani în viitor, într-un univers SF în care omenirea a descoperit pe Lună un nou minereu, numit „lunum”, care poate fi rafinat în „lunafilament”, un material revoluționar cu aplicații nemărginite în 3D printing. Aceste descoperiri au avut loc în interiorul unui centru de cercetare privat, deținut de o așa-zisă Delphi Corporation, unde cei mai buni oameni de știință de pe Pământ s-au adunat pentru a testa limitele printării de modele folosind lunafilament și a înțelege mai bine aplicațiile sale practice în eventualitatea în care tehnologia asta ar putea fi folosită ulterior pe Pământ. Povestea începe cu Hugh Williams și echipa lui de investigație, angajați ai Delphi Corporation, care sunt detașați pe Lună după ce compania a pierdut subit și inexplicabil comunicațiile cu centrul de cercetare. Ceea ce trebuia să fie o simplă misiune de identificare și reparare a unor interferențe în sistemul de telecomunicație între Pământ și baza Delphi de pe Lună, adică întocmai specializarea lui Hugh, care este inginer… se transformă după un eveniment dezastruos într-un adevărat film de acțiune, cu mult suspans și o intrigă misterioasă, din care se naște o luptă pentru supraviețuire. Rămas singur într-o facilitate complet dezolată, fără nicio țipenie de om, Hugh o întâlnește accidental pe Diana, un android de înaltă clasă, care arată și se comportă ca o fetiță umană de 7 ani. Ei află că baza de cercetare Delphi a fost preluată de IDUS, un AI scăpat de sub control care este convins că Hugh și Diana sunt intruși în facilitate și își folosește toate mijloacele tehnologice pe care le are la dispoziție pentru a-i neutraliza. Împreună, cei doi trebuie să învingă tot felul de roboți și obstacole pe care IDUS le scoate în calea lor, pentru a reuși să se întoarcă înapoi pe Pământ. Deși reticent la început și frustrat de faptul că trebuie să aibă grijă de un copil, chiar și unul android, Hugh descoperă repede că abilitățile de hacking ale Dianei nu sunt doar folositoare, ci pot face diferența dintre viață și moarte. Iar Diana este bucuroasă să fie de ajutor, dar mai mult decât orice, extrem de entuziasmată să afle mai multe despre viața pe Pământ de la Hugh. Pe măsură ce progresăm în poveste, relația celor doi evoluează de la una pragmatică (pun intended), cea de coechipieri în luptă și aliați în misiunea comună de evadare, la una cu mai multă emoție și însemnătate. Cei doi își împărtășesc unul altuia temerile, fac schimb de informații sau preferințe personale, de la animalul sau desertul preferat până la detalii intime din copilăria lui Hugh, ca doi prieteni care abia încep să se cunoască. Tocmai evoluția relației dintre Hugh și Diana, prin gesturi și porțiuni mărunte de dialog presărate de-a lungul jocului, este cea mai frumoasă parte a poveștii. Hugh este la început profesorul Dianei în micile nuanțe ale traiului pe Pământ sau a ce înseamnă să fii om, devenind pe parcurs protectorul ei, și uneori chiar o figură părintească, de sprijin și autoritate. Iar Diana, cu inocența și naivitatea specifice oricărui copil de 7 ani, mereu curioasă să descopere și să experimenteze lucruri noi, este absolut imposibil de rezistat. Putem spune cu certitudine că adorabilitatea ei îl cucerește pe Hugh, care se atașează tot mai mult de ea. Partea de explorare se împletește perfect cu dialog-ul și frânturile de poveste în PRAGMATA. Pe măsură ce avansezi, vei descoperi tot felul de documente, holograme sau schimburi de mail-uri presărate prin centru, care îți vor alcătui piesă cu piesă puzzle-ul întregii povești, dar vor adăuga și un extra flavor prin felul în care îți arată aspecte cotidiene și granulare ale vieții din centrul de pe Lună. Alteori aceste frânturi sau explicații pot apărea random, în discuțiile pe care le poartă Hugh și Diana în timp ce se