Supercomputerul din secolul al XVII-lea, scos la licitație la Londra / Ce este, ce face și de ce e atât de spectaculos
Un obiect științific spectaculos, considerat un adevărat „supercomputer” al epocii sale, va fi scos la licitație la Sotheby’s din Londra, pe 29 aprilie, potrivit BBC. Este vorba despre un astrolab rar din secolul al XVII-lea, realizat din alamă și asociat cu familia regală din Jaipur, India. Instrumentul, descris de experți drept „posibil cel mai mare astrolab existent”, nu a mai fost expus public până acum și este estimat la o valoare între 1,5 și 2,5 milioane de lire sterline. Un instrument științific înaintea timpului său Astrolabul este un dispozitiv complex folosit în trecut pentru măsurători astronomice și calcule diverse — de la stabilirea orei și poziției stelelor până la determinarea distanțelor sau chiar realizarea horoscoapelor. „Este o proiecție bidimensională a universului tridimensional”, explică specialiștii, comparându-l cu un smartphone modern datorită multiplelor funcții pe care le îndeplinea. Piesa scoasă la licitație impresionează nu doar prin vechime, ci și prin dimensiuni: cântărește peste 8 kilograme și este de aproape patru ori mai mare decât un astrolab obișnuit din acea perioadă. Origini regale și măiestrie rară Astrolabul a fost realizat în Lahore, un important centru de producție din Imperiul Mughal, de către doi meșteșugari renumiți, Qa’im Muhammad și Muhammad Muqim. Este una dintre cele doar două piese cunoscute realizate de aceștia împreună. Obiectul a fost comandat de un nobil influent și a ajuns ulterior în colecția regală a maharajahului Sawai Man Singh II din Jaipur, fiind moștenit apoi de soția sa, Gayatri Devi. Ulterior, a intrat într-o colecție privată. Precizie impresionantă și detalii artistice Instrumentul conține inscripții pentru 94 de orașe, cu latitudini și longitudini precise, precum și 38 de indicatoare stelare decorate elaborat. Diviziunile sunt extrem de fine, permițând calcule astronomice de mare acuratețe. Un detaliu aparte este caracterul intercultural al piesei: denumirile stelelor apar atât în persană, cât și în sanscrită, reflectând influențele multiple din lumea Mughal. Interes major pe piața de artă Starea excelentă de conservare și proveniența regală cresc considerabil atractivitatea obiectului pentru colecționari și muzee. Recordul actual pentru un astrolab este de aproape un milion de lire sterline, dar această piesă ar putea depăși semnificativ această sumă. Astrolabul va fi expus publicului în galeriile Sotheby’s din Londra înainte de licitație – o rară ocazie de a vedea de aproape un instrument care, cu secole în urmă, funcționa ca un veritabil „google maps” al universului.
De ce sunt franțuzoaicele atât de șic?
De la „Emily in Paris” încoace, toată lumea a luat-o razna cu îmbrăcatul „șic”. Alcătuiri vestimentare complicate, ore de căutat prin buticuri exclusiviste, ascunse cine-știe pe unde, sperând că dai de piesa aia pe care nu o mai are nimeni și, o, Doamne, bereta! Dacă ai pus și tu mâna pe o carte în viața ta sau dacă ai văzut și alte filme decât alea cu bătăi, sigur că ți-ai făcut clișee în cap în ce privește frumusețea eternă a franțuzoaicei. O turistă departe, singură-n noapte Ai crezut că e bereta și ți-ai burdușit șifonierul cu berete, dar nu era ea. Ai crezut că sunt dungile albastre de marinar, dar nu, nu erau nici alea. Dacă ești la Paris și te îmbraci ca „Emily in Paris”, toți parizienii or să-și dea seama că ești o turistă ruptă de realitate. „Departe, singură-n noapte”. Și totuși, ceva există care să te facă să arăți ca o franțuzoaică adevărată. Este simplu, util și confortabil. Este trench-ul Un trench dă structură alcătuirii totale a vestimentației. Trench-ul este participantul activ la desăvârșirea operei de artă care este vestimentația ta. Trench-ul, în orice culoare, este purtat cu naturalețe de orice franțuzoaică și este uluitor cum această „cârpiță” este în stare să-ți eleveze atât de mult ținuta. Poți să-ți iei un trench cambrat, poți să-ți iei un trench extralarge, poți să-ți iei un trench în cea mai crazy culoare de pe lume. Pune-l peste orice, este feminin, prietenos, îți completează personalitatea sau nu, mai bine zis, ți-o pune în valoare. De la Catherine Deneuve la Audrey Hepburn, trench-ul este prietenul femeilor. Nu le lasă niciodată. Oamenii pot să vină și să plece din viața ta, dar trench-ul, trench-ul trebuie să rămână. Trench-ul e structură Să ne-nțelegem: la franțuzoaice, trench-ul nu este vedeta, trench-ul nu strigă după atenție, trench-ul adaugă structură și echilibru. E chestia aia care te face să pari că nu încerci prea tare (deși orice femeie știe că nicio alegere vestimentară nu e întâmplătoare). Trench-ul e suficient de neutru încât să nu domine, dar suficient de puternic încât să dea formă, suficient de clasic, încât să fii sigură că nu dispare după o primăvară. Trench-ul e fundalul inteligent al melodiei care ești. Este nota aia repetitivă și aparent anostă din piesele lui Jean-Michel Jarre, dar fără de care nu mai ai capodoperă. Trench-ul este manifestul discret al nebunei care ești. Ești selectivă, nu ești excesivă, ești naturală și paralelă cu perfecțiunea. Adică exact așa cum trebuie. Deci, ca să răspundem la întrebare: de ce sunt franțuzoaicele atât de șic? Pentru că nu depun efort. Și pentru că trench.
Ciorba de burtă – Război și pace în farfurie
În perioada Imperiului Otoman, trupele de elită ale sultanului, ienicerii, erau hrănite cu o zeamă, o fiertură, o supă din stomac de vită, foarte populară, adesea consumată după nopți lungi, ca remediu pentru mahmureală: İşkembe çorbası. De aici s-a răzpândit în toată zona balcanică: la greci, la bulgari și la români, pentru că asta înseamnă să fii imperiu – un schimb tacit de taxe, impozite și rețete. De unde vine „beef-ul” În Bulgaria, ciorba asta se cheamă „șkembe ciorba”, iar în Grecia – patsas. Sunt variante ale rețetei de bază: zeamă clară, usturoi, oțet, uneori, ardei iute. Fără îndoială, ciorba asta a traversat imperii, a schimbat nume și, na, poftim!, a reaprins rivalitatea dintre state. De curând, Grecia a dorit să protejeze rețeta ca patrimoniu cultural la UNESCO, dar Ankara a sărit cât colo: nu poți revendica o moștenire comună, mai ales că rețeta originală e turcească, nu grecească. Istoric vorbind, Turcia are dreptate. Dar! Ciorba de burtă – subiect de negociere diplomatică Acuma, Turcia e puțin exagerată: i-a plăcut să fie imperiu, să ia tot ce se poate, să distrugă tot ce se poate, dar să nu dea nimic înapoi: nici măcar o ciorbă, fie ea de burtă. Iată cum devine ciorba de burtă un subiect de negociere diplomatică nu doar în tratate, ci și în farfurie. Modesta fiertură reaprinde „beef-ul” (asta înseamnă și „neînțelegere”, dar și „vită” – ironia sorții!) între Turcia și Grecia, de data asta în privința acestei moșteniri otomane: cui aparține și cine o face mai bună? Când se bagă și România în ciorbă Dar când doi se ceartă, al treilea câștigă. Doamnelor și domnilor, în ring intră România, cu un rol cu totul diferit. România nu revendică paternitatea, dar România revendică prefecționarea. România reinterpretează în stil propriu această zeamă destul de aspră în stilul său și așa se face că asistăm acum la o transformare-spectacol: baza devine mai bogată prin fierberea îndelungată a oaselor și se echilibrează gustul prin adăugarea unui „liezon” alcătuit din smântână și gălbenuș de ou, care-i potolește asprimea. Eficientizarea săracului animal Apar, de asemenea, elemente locale ca gogoșarul murat, iar ce iese la final este nu o ciorbă, ci o experiență spirituală. Pentru că, să nu uităm, stomacul de vită – burta – era considerat un ingredient marginal, un ceva ce era folosit doar ca să nu se arunce, așa că fiertura asta a apărut, de fapt, din dorința de eficientizare a săracului animal. România aduce ciorba la nivelul următor Ciorba de burtă aparține, așadar, unei gastronomii a necesității, nu a ethosului. Însă ce face România este să aducă preparatul la nivel înalt, mai ales în a doua jumătate a secolului XX, când restaurantele au standardizat rețeta, iar, pentru bucătari, aceasta a devenit testul suprem în bucătărie. Vechea mâncare de cazarmă s-a îmbrăcat cu haine bune, de duminică. Dacă în Turcia, ciorba de burtă era despre disciplină și funcționalitate, în Grecia e despre autenticitate, simplitate și tradiție, iar în România – despre adaptare, rafinare, echilibrare. Ciorba de burtă ca manifest de țară Și uite cum a ajuns ciorba de burtă un manifest de țară, pentru că, prin sine, rețetele celor trei state vorbesc despre influența lor în regiune. Diplomația trece, alături de alte sentimente, tot prin farfurie. Ciorba de burtă românească e singura care a transformat utilitarul în complex, austerul în reconfortant, perifericul în emblematic. La români, ciorba asta a dat Rădăuțeana, iar la greci – Avgolemono – aceeași Mărie cu altă pălărie. Plus lămâie.
Un bărbat a construit un minisubmarin pentru papagalul său. Este primul papagal care face snorkeling
Un bărbat a construit un minisubmarin astfel încât papagalul său să poată experimenta viața sub apă, potrivit Futurism. Este vorba despre Steven Lawyer, proprietarul unui papagal de șase ani pe nume Bebe. Experimentul a avut loc în Bahamas, iar papagalul a intrat voluntar în minisubarin. Omul a filmat scena și ulterior a publicat filmarea care a devenit virală. „Ne place să facem snorkeling, iar lui îi place să facă tot ce facem noi cu noi. Așa că m-am gândit hai să găsim o modalitate să-l lăsăm să facă snorkeling cu noi”, a declarat Lawyer pentru WBNS. Submarinul a fost făcut manual dintr-o butelie de aer pentru paintball, un contor de oxigen și greutăți de plumb. Supranumit „Bebosphere”, tubul i-a permis papagalului verde să se scufunde până la aproximativ un metru sub suprafață apei, în apropierea recifului. Papagalul a rămas calm pe tot parcursul încercării. „Îmi cunosc pasărea, știu cum arată când este nervoasă. Papagalul este intrigat, a intrat voluntar în tub”, a declarat Lawyer Pe lângă explorarea lumii subacvatice, Bebe l-a însoțit pe Lawyer în 15 sărituri cu parașuta. Atunci a fost folosit un recipient transparent, atașat de costumul proprietarului. Parrot exploring underwater in a mini submarine😳 📹bebebirdparrot pic.twitter.com/RFtgw3P0xJ — Interesting World (@_fluxfeeds) April 5, 2026
Fjord, filmul lui Cristian Mungiu, selectat în competiția oficială de la Cannes. Sebastian Stan și Renate Reinsve, în rolurile principale
Directorul Festivalului de Film de la Cannes, Thierry Frémaux, a dezvăluit joi selecția oficială în cadrul unei conferințe de presă organizate la cinematograful Pathe Palace din Paris, alături de președinta festivalului, Iris Knobloch. „Fjord” este primul film al lui Cristian Mungiu realizat în limba engleză. Din distribuție fac parte Sebastian Stan, nominalizat la Oscar pentru rolul din „The Apprentice”, și actrița norvegiană Renate Reinsve, nominalizată la Oscar pentru rolul din „Sentimental Value”. Cristian Mungiu este un nume consacrat la Cannes, unde a câștigat Palme d’Or cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, premiul pentru scenariu cu „După dealuri” și premiul pentru regie cu „Bacalaureat”. Filmul urmărește povestea lui Mihai și Lisbet Gheorghiu, un cuplu româno-norvegian profund religios, care se mută din România în Norvegia împreună cu cei doi copii pentru a fi mai aproape de familia soției. Tensiunile apar după ce comunitatea începe să pună sub semnul întrebării educația strictă oferită copiilor. Pelicula explorează diferențele de viziune asupra familiei, libertății și progresului. Festivalul de Film de la Cannes va avea loc în perioada 12–23 mai.
Alfie Kohn despre recompensele pentru copii: Zahărul este la fel de mult o metodă de control ca și biciul. Tot manipulare, tot lipsă de respect este
Alfie Kohn e autor și speaker pe teme de educație și parenting, cercetător independent și comentator al studiilor psihologice. El sintetizează lucrări de psihologie a motivației și le traduce într-un limbaj accesibil pentru publicul larg. Este una dintre vocile foarte importante din zona educației progresiste, cu o poziție destul de incomodă pentru sistemele tradiționale. Este autorul a peste 10 cărți despre educație și parenting, structural, jurnalist, cu o abordare cetrată pe copil, nu pe control. „Recompensa este o formă de control” Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Pedepsit prin recompense”, unde înaintează ideea că recompensele (note, premii, stele) sunt tot a formă de control al copilului, care nu fac altceva decât să reducă motivația intrinsecă – copiii ajung să facă lucruri pentru recompense, nu pentru că le pasă sau pentru că înțeleg. Iată doar una dintre ideile ce contravin sistemului „tradițional” de educație, cu care Kohn este foarte critic. Kohn desființează, de asemenea, sistemul de note, testele standardizate, competițiile între elevi, despre care consideră că distrug cooperarea, iar accentul pe rezultate elimină procesul de învățare reală. „Dragostea înseamnă acceptare și ghidare” Dragostea, pentru Kohn, nu este condiționată de comportament, ci înseamnă acceptare și ghidare. Alfie Kohn propune implicarea copiilor în decizii, dialog în loc de autoritate rigidă, stimularea curiozității. Au existat voci care l-au așezat pe Kohn în categoria idealiștilor și l-au criticat pentru că, spun ele, minimizează rolul disciplinei. Mulți au spus că ideile sale nu pot fi aplicate în școala clasică, rigidă prin excelență. Pe 10 mai 2026 are loc la Sala Palatului, probabil, cel mai important eveniment de parenting al anului în România. Publicul are ocazia să asiste la conferința lui Alfie Kohn, alături de Dr. Shefali Tsabary, Neale Donald Walsch și de binecunoscutulu prof. univ. Dr. Dumitru Constantin Dulcan. Mai mult decât parenting Conferința se numește „Părinte conștient, copil împlinit” și e construită în jurul întrebărilor fundamentale: „Ce fel de adulți lăsăm lumii de mâine?”, „Ce fel de adulți alegem noi, astăzi, să fim?”. Nu este doar un eveniment de parenting, este o experiență în care orice părinte/educator/formator/profesor are șansa reală de a acumula informații esențiale pentru creșterea unui copil echilibrat. Am vorbit cu Alfie Kohn pe teme esențiale pentru societatea de astăzi: competiția, curiozitatea, motivația intrinsecă, relația dintre părinte și copil și nevoia de a regândi profund felul în care înțelegem educația. Prezentăm un scurt interviu, în avanpremiera conferinței „Părinte conștient, copil împlinit”. Mediafax: Un părinte poate citi lucrările dvs și poate spune: „Este diferit și vreau să aplic”, dar el însuși a fost crescut diferit. Are nevoie să-și „reconfigureze” propriul creier pentru a deveni un părinte mai bun pentru copilul său? Alfie Kohn: Da, dacă folosim „reconfigurare” într-un sens figurat și foarte larg. Înseamnă o regândire profundă. Și nu doar a tacticilor, ci și a obiectivelor, precum și a modului în care le corelăm. Înseamnă să înțelegem că „zahărul” este la fel de mult o metodă de control ca și biciul. Asta include și formele aparent dulci de control verbal, cum ar fi lauda: „Bravo, îmi place foarte mult cum faci.” În esență, tot manipulare este. Tot lipsă de respect este. Iar cercetările arată că nu doar că este ineficientă, ci chiar contraproductivă. Când voi veni la București, la Sala Palatului, pe 10 mai 2026 — și se va întâmpla — voi vorbi și despre faptul că, ori de câte ori vorbesc cu părinți sau profesori, îmi place să încep prin a întreba: „Care sunt obiectivele dumneavoastră pe termen lung pentru copilul sau copiii dumneavoastră?” Adresez aceeași întrebare profesorilor, referitor la elevii lor: „Cum ați dori să arate, peste ani, rezultatul formării lor?” Îi rog pe oameni să formuleze un cuvânt sau o expresie care să surprindă tipul de adult pe care și-l doresc să devină copiii lor. Și, oriunde în lume mă aflu, aud aproximativ aceeași listă de calități — aceleași descrieri ale obiectivelor pe termen lung. Rolul meu este să le spun părinților: „Spuneți că vă doriți aceste lucruri. Atunci de ce continuați să faceți opusul?” Pentru că există cercetări care arată că strategiile tradiționale pe care le folosiți — precum mita și amenințările — nu doar că nu vă ajută să atingeți propriile obiective pe termen lung pentru copiii dumneavoastră, dar nici măcar pe ale mele, care, de altfel, nici nu sunt relevante aici. „Multe școli nu te învață să înveți, ba chiar descurajează asta” Mediafax: Este adevărat. Și, din păcate, învățăm acest lucru din copilărie, din școală. Când pregăteam acest interviu, m-am gândit foarte mult la sistemul în care am fost educați noi, adulții de azi. Există două lucruri care au lipsit complet și aș vrea să-mi spuneți dacă sunteți de acord sau dacă este doar o problemă specific românească: Nimeni nu mi-a explicat vreodată cum să învăț. Și nimeni nu mi-a explicat de ce este important să înveți, în general, în viață. Curiozitatea nu a fost niciodată discutată. Nimeni nu m-a învățat ce este curiozitatea. Alfie Kohn: Da. De fapt, majoritatea oamenilor spun că dorința de a cunoaște este ceva dezirabil. Însă realitatea este că multe școli nu doar că nu o cultivă, ci par să o descurajeze în mod activ. Dacă aș vrea să îi fac pe copii să-și piardă curiozitatea — dacă aș vrea să îi determin să renunțe la dorința lor naturală de a explora, de a înțelege, de a descoperi de ce un lucru nu a funcționat așa cum se așteptau — aș crea un sistem exact ca cel pe care îl avem adesea. Toți oamenii pornesc cu dorința de a da sens lumii, de a-și urma curiozitatea. Dar dacă aș vrea să distrug această dorință, aș organiza o clasă în care copiii — și poate chiar și profesorul — nu ar avea nicio autonomie, nicio posibilitate de a-și concepe propriile lecții. Întrebările copiilor despre lume nu ar conta, pentru că ar exista un curriculum fix, impus tuturor. Clasele ar fi supraaglomerate, ritmul ar fi grăbit, iar școala nu ar fi despre înțelegerea ideilor, ci despre memorarea unor informații pentru examen. Așa aș
Legătura usturoiului cu sarcina / Testele de sarcină ale Antichității erau niște ciudățenii care, uneori, funcționau
Nu aveau teste rapide, nu aveau laboratoare și, în general, prea puține dintre femeile antichității aveau acces la o minimă educație. Cunoștințele despre propriu corp se transmiteau din generație în generație, pe linie feminină, iar moașa, în administrarea sarcinii, era esențială. Medici erau doar bărbații, iar aceștia nu veneau decât la cazuri deosebit de grave. Pentru aducerea pe lume a copilului, moașa era esențială. Gestionarea sarcinii aparținea exclusiv femeii, deși corpul ei era proprietatea bărbatului – una dintre puținele libertăți În același timp, preocuparea pentru determinarea sarcinii, înainte de medicina modernă, a fost o constantă în societățile antice, pentru care corpul femeii era considerat proprietatea bărbatului: tatăl decide cui îi dă fata, soțul fetei are drepturi nelimitate asupra corpului ei. Preocuparea pentru evitarea sarcinii sau, dimpotrivă, pentru a obține una, dar și gestionarea sarcinii și a nașterii era, de asemenea, o constantă. Papirusuri egiptene și tratate medicale greco-romane indică existența unor metode variate, bazate pe observație emirică, analogii și teorii fiziologice incomplete pentru determinarea timpurie a unei sarcini. Acum știm că estrogenul e fertilizator, deci urinarea pe grâu nu era chiar o prostie Cea mai veche metodă este documentată în Papirusul Kahun (cca. 1800 î.Hr.), un text medical egiptean, deidcat în mare parte sănătății feminine. Acesta descrie o procedură în care femeia urinează pe semințe de grâu și orz. Germinarea acestora era determinată ca indiciu al sarcinii, ba chiar bătrânele credeau că germinarea grâului este indiciul că se va naște o fată, iar germinarea orzului – că se va naște un băiat – desigur, superstiții fără acoperire științifică. Mai există un papirus – Papirusul Ebers (cca. 1550 î.Hr.). Acesta conține referințe similare privind utilizarea urinei în determinarea sarcinii. Literatura de specialitate modernă menționează experimente realizate în secolul XX care au sugerat că urina femeilor însărcinate poate accelera germinarea semințelor. Totuși, aceste rezultate nu indică o metodă fiabilă în sens modern, iar ipoteza rămâne discutată. Soranus din Efes are un tratat de ginecologie considerat fundamental Tratatele greco-romane abordează diagnosticarea sarcinii prin interpretarea simptomelor: absența menstruației, modificări ale corpului, reacții la substanțe care, până atunci, nu provocau nimic. Soranus din Efes (sec. II d.Hr.), autor al unui tratat de ginecologie considerat fundamental pentru Antichitate, propune o abordare mai sistematică. El acordă prioritate semnelor clinice (amenoree, greață, modificări ale sânilor) și respinge unele practici speculative. Chiar și așa, lipsa unei înțelegeri corecte a fiziologiei reproducerii limita precizia diagnosticului. Alte metode pentru determinarea sarcinii, care, acum, par ciudate, dar care atunci erau uzuale: introducerea în corpul femeii a unui cățel de usturoi, înainte ca aceasta să adoarmă, în ideea că, dacă mirosul de usturoi urca până la gură, atunci nu exista sarcină, dar dacă nu mirosea era pentru că a întâlnit pe drum un obstacol – embrionul. Evul Mediu: uroscopia și interpretarea urinei În Europa medievală, diagnosticul sarcinii a fost integrat în practica mai largă a uroscopiei — analiza urinei ca instrument medical general. Practicienii evaluau culoarea, consistența sau sedimentele. Unele surse menționează teste empirice, precum amestecarea urinei cu vin, însă eficiența acestor metode nu este susținută de dovezi științifice. Ele trebuie înțelese în contextul teoriei umorale – dominante în epocă (legătura celor patru umori ale corpului cu diferitele boli vine, de fapt, tot de la Hipocrate). Limitele cunoașterii medicale Studiile moderne din istoria medicinei (de exemplu, lucrările lui Helen King sau Lesley Dean-Jones) subliniază că aceste practici nu erau arbitrare, ci se bazau pe observații reale, interpretate însă prin cadre teoretice eronate. Absența conceptelor moderne — hormoni, ovulație, fertilizare — făcea imposibil un diagnostic precis. În acest context, metodele antice combinau observația corectă a unor simptome cu unele inferențe speculative.
Crimă și pedeapsă în cimitirul Bellu / Cazul Poroineanu – crima tatălui, pedeapsa copiilor
Cimitirul Bellu e un agregator de istorie recentă. Terenul pe care este acum a fost donat de Barbu Bellu, ministrul Cultelor și Justiției, tocmai în ideea de a găzdui numărul din ce în ce mai mare de bucureșteni decedați, într-o perioadă de mari schimbări sociale și economice, când marile orașe atrăgeau ca un magnet oameni din toate colțurile țării, pentru oportunitățile de aici. Primii concesionari ai terenului au fost C.A. Rosetti și cezar Bolliac. Agregator de artă, viață și istorie Prima ceremonie de înmormântare a fost pentru fiica revoluționarului pașoptist, Elena, copilul de doar trei ani, rezultat din căsătoria lui cu Maria Rosetti, muza „României Revoluționare” , tabloul-simbol al Revoluției de la 1848, și prima femeie jurnalist din istoria României. Cei doi au avut opt copii, dintre care doar patru au supraviețuit. Elena a fost înmormântată la Bellu într-o ceremonie de un tragism sfâșietor. Cimitirul Bellu se conturează, în societatea bucureșteană, ca un concentrat de artă, viață și istorie. Aici sunt înmormântați majoritatea artiștilor, oamenilor politici, militarilor, aici este punctul lumesc al unor oameni-emblemă ai României. Poroineanu e moșierul care crede că poate avea chiar totul, pentru simplul fapt că are doar bani În acest microcosmos de istorie – o poveste dramatică: soții Poroineanu. Totul a început de la moșierul Constantin Poroineanu, un tip extrem de bogat, un boier român de viță veche, care, într-una dintre călătoriile sale în Franța, se îndrăgostește de o fanțuzoaică. O relație amoroasă din care se naște un copil, o fetiță. Fata nu e adusă niciodată în România, Poroineanu o lasă ascunsă în Franța, dar contribuie la creșterea și educarea ei. O poveste de dragoste cu nimic specială față de altele Poroineanu mai are, însă un fiu aici, în România. Ajuns la vârsta maturității, pleacă în Franța, unde o întâlnește pe fata ascunsă a tatălui său. Fără să știe că sunt frați de sânge prin tată lor, cei doi se îndrăgostesc și trăiesc o puternică poveste de dragoste, ba decid să se căsătorească. Trăiesc în Franța o perioadă, însă, la un moment dat, decid să se întoarcă în România, unde descoperă adevărul. Cei doi au un șoc. Cazul Poroineanu e mai mult decât „Romeo și Julieta” Mai multe nu se știu depsre acest caz, însă există legende care încearcă să acrediteze ideea că, incapabili să gestioneze șocul, cei doi aleg să se sinucidă. Mulți compară povestea fraților Poroineanu cu cea a lui Romeo și a Julietei, însă, la o analiză mai detaliată, diferențele între cele două cazuri sunt de la cer la pământ. În cazul îndrăgostiților din Verona, cuplul a fost distrus din exterior, pe câtă vreme aici, el a fost distrus dinăuntru, de către propriul ADN. O documentare solidă a cazului nu există. Se știe că a devenit un scandal public major în societatea vremii. Devastat și bătrân, Poroineanu ridică monumentul funerar care îi urlă durerea Bătrânul Poroineanu a ajuns în fața judecătorului, care, după unii autori, a fost condamnat la moarte, prin împușcare sau spânzurare (și executat relativ repede după judecată). Alte versiuni înaintează ideea că s-ar fi sinucis înainte de executare sau că înnebunește. Rar, se încearcă acreditarea ideii că sentința i-ar fi fost comutată. În orice caz, devastat de tragedie, moșierul Poroineanu decide să le ridice celor doi un monument funerar pentru a păstra în timp povestea unei imposibile iubiri.
Premiile Gopo 2026, ediția a 20-a. Filmul Dinți de lapte conduce topul nominalizărilor
Filmul „Dinți de lapte” este urmat, pe lista nominalizărilor anunțate marți de organizatori, de producțiile „Nu mă lăsa să mor” (9 nominalizări) și „Cravata Galbenă” (8 nominalizări). Câștigătorii la Premiile Gopo 2026 vor fi anunțați pe 4 mai, în cadrul Galei Aniversare dedicate celei de-a 20-a ediții. Evenimentul este organizat de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc. Nominalizările au fost stabilite după ce două jurii au analizat 124 de producții românești lansate în 2025, în cinematografe, la festivaluri sau pe platforme de streaming. Peste 700 de profesioniști din industria cinematografică vor vota în continuare pentru stabilirea câștigătorilor. Lista principalelor categorii la Premiile Gopo 2026: Cel mai bun film de lungmetraj Comatogen – producător: Cristian Gugu | Quantum Media Creative Dinți de lapte – producători: Radu Stancu, Ioana Lascăr | deFilm Kontinental ’25 – producător: Alex Teodorescu | Saga Film Nu mă lăsa să mor – producători: Ana Gheorghe, Alex Teodorescu | Saga Film Tata – producător: Monica Lăzurean-Gorgan | Manifest Film Cea mai bună regie Igor Cobileanski (Comatogen) Mihai Mincan (Dinți de lapte) Radu Jude (Kontinental ’25) Andrei Epure (Nu mă lăsa să mor) Tudor Giurgiu (Pădurea de molizi) Cel mai bun actor în rol principal Daniel Popa – Clasat (rolul Gabriel Vânătoru) Andrei Aradits – Comatogen (rolul Pavel) Ben Schnetzer – Cravata Galbenă (rolul Sergiu Celibidache) Mircea Andreescu – Pădurea de molizi (rolul Gheorghe Holovati) Cea mai bună actriță în rol principal Daniela Nane – Comatogen (rolul Alina Zlot) Ilinca Hărnuț – Ink Wash (rolul Lena) Eszter Tompa – Kontinental ’25 (rolul Orsolya) Cosmina Stratan – Nu mă lăsa să mor (rolul Maria Laurint) Coca Bloos – Pădurea de molizi (rolul Minodora) Cel mai bun actor în rol secundar Theodor Șoptelea – Comatogen (rolul Radu Zlot) István Téglás – Dinți de lapte (rolul Valentin Prisecaru) Andrei Mateiu – Duel în trei (rolul Mândru) Adonis Tanța – Kontinental ’25 (rolul Fred) Gabriel Spahiu – Kontinental ’25 (rolul Sandu) Cea mai bună actriță în rol secundar Dana Marineci – Clasat (rolul Andreea Mitu) Alexandra Lupu – Comatogen (rolul Mihaela) Marina Palii – Dinți de lapte (rolul Cezaria Lucaciu) Ana Radu – Duel în trei (rolul Safta) Katia Pascariu – Interior zero (rolul Liliana) Ozana Oancea – Nu mă lăsa să mor (rolul Nadia Gămăneci) Cel mai bun scenariu Horia Cucută, George ve Gänæaard – Clasat Igor Cobileanski, Alin Boeru – Comatogen Mihai Mincan – Dinți de lapte Radu Jude – Kontinental ’25 Andrei Epure, Ana Gheorghe – Nu mă lăsa să mor Cea mai bună imagine George Dăscălescu – Catane Peter Menzies Jr. ACS – Cravata Galbenă George Chiper-Lillemark RSC – Dinți de lapte
Eurovision se extinde: Concursul lansează prima ediție din istorie dedicată Asiei. Ce țări vor participa
Concursul Eurovision lansează prima ediție din istorie dedicată Asiei. Potrivit BBC, posturile de televiziune din 10 țări din regiune, printre care Coreea de Sud, Bhutan, Thailanda și Filipine, au confirmat deja că vor participa. Potrivit EBU (European Broadcasting Union), „va include artiști și piese din Coreea de Sud, Thailanda, Filipine și Vietnam, alături de Malaezia, Cambodgia și Laos, precum și Bangladesh, Nepal și Bhutan, iar pe măsură ce competiția se va extinde, se așteaptă ca și alte țări să se alăture”. Țările participante vor organiza mai întâi propriile selecții naționale. Marea finală a primei ediții dedicată Asiei va avea loc în capitala Thailandei, Bangkok, pe 14 noiembrie 2026. „Pe măsură ce marcăm cea de-a 70-a aniversare a Concursului Eurovision, este deosebit de semnificativ să deschidem acest nou capitol alături de Asia, o regiune bogată în cultură, creativitate și talent”, a declarat Martin Green, directorul Concursului Eurovision la EBU, într-un comunicat. Potrivit BBC, începând cu anii 2000, au existat multiple încercări de a crea o versiune asiatică a concursului, însă nu s-a concretizat nimic până acum. Ediția asiatică a Eurovision este organizată de EBU împreună cu compania de divertisment Voxovation, cu sediul în Los Angeles, și S2O Productions, cu sediul în Thailanda. Prima ediție a concursul muzical Eurovision a avut loc în 1956, devenind cel mai longeviv concurs internațional de muzică din lume. Ediția din acest an are loc în luna mai, la Viena.