Supercomputerul din secolul al XVII-lea, scos la licitație la Londra / Ce este, ce face și de ce e atât de spectaculos
Un obiect științific spectaculos, considerat un adevărat „supercomputer” al epocii sale, va fi scos la licitație la Sotheby’s din Londra, pe 29 aprilie, potrivit BBC. Este vorba despre un astrolab rar din secolul al XVII-lea, realizat din alamă și asociat cu familia regală din Jaipur, India. Instrumentul, descris de experți drept „posibil cel mai mare astrolab existent”, nu a mai fost expus public până acum și este estimat la o valoare între 1,5 și 2,5 milioane de lire sterline. Un instrument științific înaintea timpului său Astrolabul este un dispozitiv complex folosit în trecut pentru măsurători astronomice și calcule diverse — de la stabilirea orei și poziției stelelor până la determinarea distanțelor sau chiar realizarea horoscoapelor. „Este o proiecție bidimensională a universului tridimensional”, explică specialiștii, comparându-l cu un smartphone modern datorită multiplelor funcții pe care le îndeplinea. Piesa scoasă la licitație impresionează nu doar prin vechime, ci și prin dimensiuni: cântărește peste 8 kilograme și este de aproape patru ori mai mare decât un astrolab obișnuit din acea perioadă. Origini regale și măiestrie rară Astrolabul a fost realizat în Lahore, un important centru de producție din Imperiul Mughal, de către doi meșteșugari renumiți, Qa’im Muhammad și Muhammad Muqim. Este una dintre cele doar două piese cunoscute realizate de aceștia împreună. Obiectul a fost comandat de un nobil influent și a ajuns ulterior în colecția regală a maharajahului Sawai Man Singh II din Jaipur, fiind moștenit apoi de soția sa, Gayatri Devi. Ulterior, a intrat într-o colecție privată. Precizie impresionantă și detalii artistice Instrumentul conține inscripții pentru 94 de orașe, cu latitudini și longitudini precise, precum și 38 de indicatoare stelare decorate elaborat. Diviziunile sunt extrem de fine, permițând calcule astronomice de mare acuratețe. Un detaliu aparte este caracterul intercultural al piesei: denumirile stelelor apar atât în persană, cât și în sanscrită, reflectând influențele multiple din lumea Mughal. Interes major pe piața de artă Starea excelentă de conservare și proveniența regală cresc considerabil atractivitatea obiectului pentru colecționari și muzee. Recordul actual pentru un astrolab este de aproape un milion de lire sterline, dar această piesă ar putea depăși semnificativ această sumă. Astrolabul va fi expus publicului în galeriile Sotheby’s din Londra înainte de licitație – o rară ocazie de a vedea de aproape un instrument care, cu secole în urmă, funcționa ca un veritabil „google maps” al universului.
De ce sunt franțuzoaicele atât de șic?
De la „Emily in Paris” încoace, toată lumea a luat-o razna cu îmbrăcatul „șic”. Alcătuiri vestimentare complicate, ore de căutat prin buticuri exclusiviste, ascunse cine-știe pe unde, sperând că dai de piesa aia pe care nu o mai are nimeni și, o, Doamne, bereta! Dacă ai pus și tu mâna pe o carte în viața ta sau dacă ai văzut și alte filme decât alea cu bătăi, sigur că ți-ai făcut clișee în cap în ce privește frumusețea eternă a franțuzoaicei. O turistă departe, singură-n noapte Ai crezut că e bereta și ți-ai burdușit șifonierul cu berete, dar nu era ea. Ai crezut că sunt dungile albastre de marinar, dar nu, nu erau nici alea. Dacă ești la Paris și te îmbraci ca „Emily in Paris”, toți parizienii or să-și dea seama că ești o turistă ruptă de realitate. „Departe, singură-n noapte”. Și totuși, ceva există care să te facă să arăți ca o franțuzoaică adevărată. Este simplu, util și confortabil. Este trench-ul Un trench dă structură alcătuirii totale a vestimentației. Trench-ul este participantul activ la desăvârșirea operei de artă care este vestimentația ta. Trench-ul, în orice culoare, este purtat cu naturalețe de orice franțuzoaică și este uluitor cum această „cârpiță” este în stare să-ți eleveze atât de mult ținuta. Poți să-ți iei un trench cambrat, poți să-ți iei un trench extralarge, poți să-ți iei un trench în cea mai crazy culoare de pe lume. Pune-l peste orice, este feminin, prietenos, îți completează personalitatea sau nu, mai bine zis, ți-o pune în valoare. De la Catherine Deneuve la Audrey Hepburn, trench-ul este prietenul femeilor. Nu le lasă niciodată. Oamenii pot să vină și să plece din viața ta, dar trench-ul, trench-ul trebuie să rămână. Trench-ul e structură Să ne-nțelegem: la franțuzoaice, trench-ul nu este vedeta, trench-ul nu strigă după atenție, trench-ul adaugă structură și echilibru. E chestia aia care te face să pari că nu încerci prea tare (deși orice femeie știe că nicio alegere vestimentară nu e întâmplătoare). Trench-ul e suficient de neutru încât să nu domine, dar suficient de puternic încât să dea formă, suficient de clasic, încât să fii sigură că nu dispare după o primăvară. Trench-ul e fundalul inteligent al melodiei care ești. Este nota aia repetitivă și aparent anostă din piesele lui Jean-Michel Jarre, dar fără de care nu mai ai capodoperă. Trench-ul este manifestul discret al nebunei care ești. Ești selectivă, nu ești excesivă, ești naturală și paralelă cu perfecțiunea. Adică exact așa cum trebuie. Deci, ca să răspundem la întrebare: de ce sunt franțuzoaicele atât de șic? Pentru că nu depun efort. Și pentru că trench.
Unde este mormântul Cleopatrei: o teorie populară online, contestată de majoritatea arheologilor
Arheologul Kathleen Martínez susține de mai bine de două decenii că mormântul reginei egiptene nu se află în Alexandria, așa cum cred majoritatea experților. El ar fi de fapt la Taposiris Magna, un sit aflat la aproximativ 45 de kilometri distanță. Teoria a câștigat popularitate recent, inclusiv după apariția într-un documentar, și este însoțită de ideea că Cleopatra ar fi dorit să fie îngropată într-un loc ascuns, inaccesibil pentru contemporanii săi, arată Il Post. Totuși, această afirmație nu apare în sursele antice cunoscute, iar cercetătorii spun că nu există dovezi istorice solide care să o susțină. Ce spun sursele istorice Cleopatra, ultima regină a dinastiei tolemaice, a murit în anul 30 î.Hr., după înfrângerea suferită alături de Marc Antoniu în fața lui Octavian. Sursele istorice indică faptul că cei doi au fost îngropați împreună, în Alexandria, în zona palatului regal. Potrivit specialiștilor, lipsa descoperirii mormântului nu este surprinzătoare. O mare parte din Alexandria antică este astăzi scufundată sau distrusă, în urma cutremurelor, inundațiilor și transformărilor urbane de-a lungul secolelor. De ce este contestată teoria alternativă Ipoteza potrivit căreia Cleopatra ar fi fost mutată în secret la Taposiris Magna este respinsă de majoritatea egiptologilor din mai multe motive. În primul rând, nu există dovezi că romanii ar fi avut interesul să împiedice sau să profaneze înmormântarea reginei. Din contră, Octavian ar fi ordonat o înmormântare onorabilă. În al doilea rând, teoria presupune o relocare clandestină a trupurilor, fără sprijin în practicile funerare cunoscute ale epocii. De asemenea, amplasarea sitului Taposiris Magna nu ar fi oferit un avantaj strategic. Poziția era situată pe una dintre rutele controlate de romani în momentul cuceririi Egiptului. Nu în ultimul rând, interpretarea simbolurilor religioase este considerată eronată. Deși Cleopatra se asocia cu zeița Isis nu înseamnă, spun experții, că ar fi dorit să fie îngropată într-un templu dedicat acesteia. Rezultatele săpăturilor De-a lungul anilor, la Taposiris Magna au fost descoperite sute de artefacte, inclusiv monede, obiecte din aur și fragmente de statui. De asemenea, în apropiere a fost identificată o necropolă extinsă. Cu toate acestea, nu au fost găsite dovezi care să indice existența mormântului Cleopatrei. Descoperirile sunt considerate importante pentru înțelegerea epocii tolemaice, dar nu confirmă ipoteza avansată. Descoperirea mormântului Cleopatrei ar avea o valoare istorică excepțională, oferind informații despre cultura și practicile funerare ale dinastiei tolemaice, dar și despre viața și moartea uneia dintre cele mai cunoscute figuri ale Antichității. Deocamdată, însă, consensul în rândul cercetătorilor rămâne acela că locul de înmormântare se află, cel mai probabil, în Alexandria antică, chiar dacă nu a fost încă identificat.
Nancy Sinatra îl critică pe Donald Trump după ce a folosit piesa My Way: Este un sacrilegiu
Fostul președinte american Donald Trump a publicat pe platforma sa socială un clip cu Frank Sinatra interpretând piesa „My Way”, fără a oferi vreun context. Postarea, apărută în timpul nopții, a generat numeroase reacții online, inclusiv speculații legate de semnificația alegerii melodiei, în contextul tensiunilor geopolitice actuale, arată Euronews. Reacția familiei Sinatra Nancy Sinatra, fiica legendarului artist, a reacționat public pe rețeaua X, criticând utilizarea piesei. „Este un sacrilegiu”, a scris aceasta, într-un mesaj devenit rapid viral. Ulterior, ea a precizat că nu există prea multe opțiuni pentru a opri utilizarea melodiei, menționând că doar deținătorii drepturilor de autor pot interveni în astfel de situații. This is a sacrilege. https://t.co/cPWoXiu0V6 — Nancy Sinatra (@NancySinatra) April 19, 2026 Nu este prima dată când Donald Trump este criticat pentru folosirea unor piese celebre fără acordul artiștilor. De-a lungul anilor, numeroși muzicieni, printre care Neil Young, Adele sau Rihanna, au cerut public ca melodiile lor să nu mai fie asociate cu evenimente sau campanii politice ale acestuia. În unele cazuri, artiștii au transmis notificări oficiale sau au luat măsuri legale pentru a opri utilizarea pieselor. Ce spune legea din SUA În Statele Unite, politicienii pot folosi anumite melodii în cadrul evenimentelor publice dacă dețin licențe generale obținute de la organizații de gestiune a drepturilor de autor. Acest cadru legal permite accesul la un catalog vast de piese, chiar și fără acordul direct al artiștilor, ceea ce a generat frecvent tensiuni între lumea politică și industria muzicală. Postarea lui Trump a atras atenția și prin alegerea piesei „My Way”, ale cărei versuri despre final și bilanț personal au fost interpretate de unii comentatori ca având o semnificație simbolică. În lipsa unei explicații oficiale, momentul rămâne deschis interpretărilor, dar reacția familiei Sinatra confirmă încă o dată sensibilitatea utilizării operelor artistice în context politic.
Artiști internaționali cer boicotarea Eurovision 2026 din cauza participării Israelului
Inițiativa este susținută de nume cunoscute precum Massive Attack, Kneecap, Sigur Rós și Brian Eno, alături de alte trupe și artiști din Europa și nu numai. Documentul, citat de Euronews și promovat de organizațiile „No Music For Genocide” și „Palestinian Campaign for the Academic & Cultural Boycott of Israel”, solicită European Broadcasting Union (EBU) să excludă postul public israelian KAN din competiție. Semnatarii acuză o dublă măsură, amintind că Rusia a fost exclusă din concurs după invazia Ucrainei. Ei arată că Israelul continuă să participe, în pofida acuzațiilor legate de conflictul din Gaza. „Nu putem rămâne tăcuți”, se arată în scrisoare, care susține că evenimentul riscă să devină un instrument politic într-un cadru internațional plin de tensiuni. Organizatorii Eurovision mențin decizia EBU a apărat în mod repetat participarea Israelului, argumentând că Eurovision este un eveniment apolitic. Cu toate acestea, presiunea publică și din partea artiștilor continuă să crească. În paralel, mai multe țări și artiști au anunțat poziții critice sau chiar retrageri din competițiile naționale de selecție, alimentând dezbaterea privind rolul culturii în contexte geopolitice sensibile. Ediția din 2026, organizată la Viena, marchează cea de-a 70-a aniversare a competiției și este programată să se încheie pe 16 mai. Eurovision rămâne unul dintre cele mai urmărite evenimente muzicale din lume, cu peste 160 de milioane de telespectatori anual. Controversa actuală ridică întrebări mai largi despre limitele neutralității în evenimentele culturale internaționale și despre presiunea tot mai mare exercitată de artiști asupra organizatorilor.
În Irlanda, un sat întreg este scos la vânzare pentru 20 de milioane de euro
Un sat întreg, numit „Village at Lyons”, este pus în vânzare în comitatul Kildare din Irlanda. Satul poate fi traversat în doar 15 minute și își caută proprietar. Pentru 20 de milioane de euro, noul proprietar poate obține un complex istoric cu case din piatră, un pub, o biserică, o moară de apă și un teren lângă un canal, în apropiere de Dublin. Cândva, satul a intrat în declin, dar în anii 1990 a fost restaurat sub conducerea fondatorului Ryanair, Tony Ryan. Descrierea proprietății spune că, în timpul restaurării, s-a încercat păstrarea aspectului istoric al așezării. Din 2016, complexul este deținut de investitorul Barry O’Callaghan, care a deschis acolo un hotel de lux, Cliff at Lyons. Village at Lyons este vândut nu doar ca o proprietate, ci practic ca un sat istoric complet funcțional. Este oferit spre utilizare ca un complex hotelier sau o reședință privată. Satul, în portofoliul Sotheby’s Întreaga proprietate este listată în portofoliul Sotheby’s International Realty pentru un preț de achiziție de 20 de milioane de euro : „Rareori apare oportunitatea de a achiziționa un sat întreg cu o asemenea integritate arhitecturală și caracter. Satul din Lyons nu este doar o proprietate, ci o piesă vie a moștenirii irlandeze”, arată catalogul. Din punct de vedere istoric, locația este prestigioasă: Satul Lyons se află la poalele dealului Lyons, care a fost sediul puterii regilor din Leinster încă din secolul al VIII-lea. În urmă cu două sute de ani, satul prospera cu impresionanta sa moară de apă de pe canal, dar până la începutul secolului al XX-lea, acesta se degradase din ce în ce mai mult. Până când fondatorul companiei aeriene low-cost irlandeze Ryanair a descoperit satul: Satul din Lyons a fost restaurat pe larg în anii 1990 sub conducerea miliardarului Dr. Tony Ryan (care a murit în 2007). „El s-a dedicat din toată inima sarcinii de a restaura acest important sat irlandez la gloria sa de odinioară, punând un accent deosebit pe conservarea caracterului său istoric”, continuă declarația. Din 2016, proprietatea este deținută de investitorul financiar Barry O’Callaghan, care operează acolo hotelul de lux „Cliff at Lyons”. Acum, întregul complex al satului este din nou de vânzare – o oportunitate rară pentru investitorii care doresc să achiziționeze o proprietate de lux excepțională în Irlanda.
Bagheta franceză pierde teren: schimbările din alimentație afectează consumul tradițional
Consumul de pâine în Franța a scăzut constant în ultimele decenii. Dacă după Al Doilea Război Mondial media era de aproximativ 700 de grame pe zi de persoană, astăzi a ajuns la circa 100 de grame, adică mai puțin de jumătate de baghetă zilnic. Un sondaj recent, citat de CNN, arată că peste o treime dintre francezi și-au redus consumul de pâine în ultimii ani. Specialiștii pun această schimbare pe seama stilului de viață modern și a alimentației tot mai orientate spre fast-food. Tinerii schimbă tradiția Experții spun că generațiile tinere nu mai păstrează ritualul zilnic al cumpărării unei baghete. În trecut, acest gest era la fel de obișnuit ca spălatul pe dinți. Astăzi, mulți tineri gătesc mai rar și preferă să mănânce în oraș sau să consume produse rapide, precum burgeri, kebab sau sushi. Bagheta rămâne apreciată, dar mai ales în weekend sau în contexte familiale. Brutării fără baghete O altă schimbare majoră vine din apariția așa-numitelor „neobrutării”. Acestea pun accent pe pâini artizanale, cu fermentație lentă, făină organică și cereale vechi. Unele brutării au renunțat complet la baghete, considerându-le mai puțin nutritive, cu termen scurt de valabilitate și generatoare de risipă alimentară. În locul lor, vând pâini mari, care rezistă mai mult și sunt mai ușor de digerat. Această abordare a stârnit reacții puternice în rândul clienților, pentru care absența baghetei dintr-o brutărie este greu de acceptat. Pâine mai bună, dar mai scumpă Noile produse artizanale sunt însă mai scumpe. O baghetă clasică costă în jur de un euro, în timp ce o pâine specială poate ajunge și la 7 euro. Acest lucru limitează accesul unei părți a populației, iar experții spun că brutăriile moderne se adresează în principal unui public urban, cu venituri medii și mari. Chiar dacă consumul scade, specialiștii nu cred că bagheta va dispărea. Dimpotrivă, aceasta se adaptează noilor tendințe. Sandvișurile cu baghetă au devenit tot mai populare, iar unele brutării experimentează cu variante inovatoare, inclusiv baghete colorate sau reinterpretate. Concluzia industriei este clară: francezii mănâncă mai puțină pâine, dar de o calitate mai ridicată. Iar bagheta, simbol al culturii franceze, rămâne prezentă – chiar dacă într-o formă schimbată.
Cum au jefuit hoții o bancă din Napoli prin canalizare și au dispărut fără urmă
Potrivit anchetatorilor, atacul a vizat o filială Crédit Agricole situată între cartierele Vomero și Arenella. Hoții au intrat în bancă printr-un tunel săpat din rețeaua de canalizare, care ducea direct într-o gaură de aproximativ 50 de centimetri în podeaua clădirii. După jaf, au fugit pe același traseu, folosind accesul subteran pentru a evita intervenția rapidă a autorităților, arată Il Post. Ostatici ținuți timp de două ore În timpul jafului, cel puțin trei persoane implicate, îmbrăcate identic și purtând măști cu chipuri celebre, au ținut aproximativ 25 de oameni ostatici, între angajați și clienți. După aproximativ două ore, aceștia au părăsit clădirea fără să fie prinși. Ținta principală a atacului au fost casetele de valori din interiorul băncii. Hoții au reușit să spargă și să golească câteva zeci de casete. Deocamdată nu este clar dacă au fost alese aleatoriu sau pe baza unor informații „la pont”. Valoarea totală a bunurilor furate nu este cunoscută în acest moment. La clamorosa rapina nella banca di Napoli. È ancora caccia alla banda di ladri, spariti nel nulla. Ma è polemica per la sicurezza dell’istituto: è bastato un cacciavite per aprire decine di cassette di sicurezza. pic.twitter.com/ayFSbr9WKV — Tg3 (@Tg3web) April 19, 2026 Anchetatorii cred că operațiunea a fost planificată în avans, posibil pe parcursul mai multor zile sau chiar săptămâni. În rețeaua de canalizare din apropiere au fost descoperite un generator de curent, unelte pentru spargerea betonului și alte echipamente. Aceste indicii sugerează că hoții au lucrat subteran o perioadă îndelungată. Starea generatorului indică faptul că acesta ar fi fost folosit pentru iluminarea zonei în timpul lucrărilor. Ancheta este în desfășurare Poliția italiană analizează probele găsite, inclusiv o mașină abandonată în apropierea băncii. Exista indicii că vehiculul ar fi fost folosit de atacatori. În paralel, clienții afectați au început să se prezinte la bancă pentru a verifica dacă propriile casete de valori au fost compromise. Astfel de jafuri nu sunt o noutate în Italia, unde rețelele de canalizare au mai fost folosite în trecut pentru spargeri spectaculoase de bănci. Napoli, în special, este cunoscut pentru metodele respective, datorită infrastructurii subterane complexe, care poate fi exploatată de grupări infracționale bine organizate.
Beni Mihai De la cântăreț în cor bisericesc, la Drag Queen care cântă pop, dar și rock al anilor ’80
„Când eram mic, eram pus de maică-mea să cânt la biserică. Nu am fost pasionat de chestia asta. Pe parcurs, între adolescență și maturitate, am început să prind o pasiune pentru Celine Dion, de exemplu. Și de acolo, efectiv, m-am «aruncat» în visul ăsta”, spune Beni Mihai, pentru MEDIAFAX. Beni compune muzică de mai bine de 15 ani. „Am compus și muzică religioasă înainte, cânt muzică clasică, internațională, pop și așa mai departe”, spune artistul. La început, a cântat într-un bar din Timișoara, la invitația unei prietene, însă nu se simțea apreciat pentru că lumea nu venea la concerte. „Nu am fost bine primit. Am încercat să am spectacole, lumea nu venea. Artiștii de pe scena locală chiar sufereau și atunci și suferă și acum. Dar eu nu m-am transformat în caracter de Drag Queen din cauza asta”, mărturisește Beni. Totul s-a schimbat pentru tânărul artist, în urmă cu trei ani, când a primit invitația să cânte ca Drag Queen la un bar din București, deținut de un patron norvegian. „Mi-am dat seama că pot să evoluez ca voce, că nu mai am anxietate, nu mai îmi tremură mâinile pe scenă, pot să-mi construiesc singur peruci, accesorii, ținute – chestii pe care eu nu le-am făcut deloc, înainte. Și cumva te face te face să te simți bine în pielea ta, ca să zic, te liniștești”, mărturisește Beni. Ușile s-au deschis, spune el De atunci, Beni a participat la o serie de concursuri muzicale. În martie 2025 a participat la X factor, în octombrie a câștigat cea de-a opta ediție a emisiunii „The Ticket” și s-a calificat în finală, prestația sa fiind apreciată de jurați. . El spune că experiența i-a schimbat „complet” viziunea ca artist. „Mi-a dat încredere enormă și n-aș putea să fiu mai recunoscător cu tot ce s-a întâmplat acolo. Toți m-au iubit, m-au susținut, mi-au dat timp să mă pregătesc. Cred că cea mai mare provocare din viața mea a fost această experiență. Aș repeta-o zi de zi fără să mă plictisesc”, spune artistul. Semifinalist la Eurovision În 2026, Beni s-a calificat la Eurovision, acolo unde a ajuns până în semifinală. A participat cu propriul cântec, numit „Angels”. „Nu m-am dus cu așteptări. M-am dus să-mi prezint talentul artistic și mă bucur că s-a întâmplat chestia asta și că sunt primul Drag Queen din România care să ajungă și la Eurovision”, spune Beni. Rolul de Drag Queen l-a schimbat El spune că rolul de Drag Queen l-a schimbat: „Nu există persoană în lumea asta care să abordeze un caracter de Drag și să nu se simtă încrezător. Arta asta te transformă, indiferent de cine ești. Poți să fii sărac sau milionar – când ești pus în caracter «Drag» ești altcineva. Ești omul pe care tu-l creezi ca atitudine. Este o mască puternică de protecție, de exprimare”, declară cântărețul. Întrebat despre cum își gestionează critice legate de arta sa mai puțin obișnuită, Beni mărturisește că nu-l deranjează să primească critici, cu toate că la început, înainte să facă „Drag”, acestea îl deranjau. „Nu am întâlnit niciodată un om care are niște studii superioare sau un nivel de educație, care să mă jignească sau mă critice. Chiar îmi doresc să se întâmple lucrul ăsta. Prefer să vină un val de hate pentru că mă propulsează să ajung la publicul care mă apreciază”, spune Beni. „La început aveam chestia asta când nu eram «Drag» artist”, recunoaște Beni, referindu-se la faptul că părerile negative îl deranjau înainte să se apuce de acest gen de spectacole. „Îmi cunosc nivelul. Știu că eu cânt din pasiune și voi aduce arta «Drag» ca lucru bun în România”, spune Beni. Arta „Drag”, de la o soluție a unei interdicții, la un mod de exprimare De la o alternativă inedită a unei interdicții din Evul Mediu, spectacolele de „Drag” au devenit un adevărat mod de exprimare artistică. În Anglia secolului XVI-lea, pe vremea Reginei Elisabeta, când piesele de teatru ale lui William Shakespeare erau puse în scenă, în fața a mii se spectatori ai teatrelor publice, femeile nu aveau voie să urce pe scenă, rolurile feminine erau interpretate de bărbați, cu machiaj strident și rochii, care erau nevoiți să se bazeze pe voce și gesturi pentru a da impresia de realism. Câteva secole mai târziu, arta „Drag” a fost reluată și în SUA. Prima competiție de acest gen s-a desfășurat în anul 1867, cunoscută drept Balul de la Hamilton Lodge, din renumitul cartier istoric Harlem din New York. Între anii ’20 – ’30, scena a evoluat, câștigând popularitate în SUA. Atunci, termenul a început să fie preluat de comunitatea homosexualilor Unul dintre cei mai cunoscuși artiști „Drag” de la acea vreme era Francis Renault. Acesta a cântat pe scenele teatrelor de cabaret din 42 de țări și era cunoscut pentru garderoba sa stridentă, formată din rochii cu pene de struț. O singură rochie costa, la acea vreme, 5.000 de dolari, potrivit Struthers Library Theatre. În anii ’50, spectacolele au început să fie organizate în baruri din spații mai tolerante, precum „Black Cat” din San Francisco. În următorii ani, aceste localuri au fost special amenajate pentru comunitatea homosexualilor, iar fenomenul s-a extins chiar și în lumea cinematografiei, cele mai marcate filme, dar și documentare, cele mai marcante fiind „Pink Flamingos” (1972), „Paris is Burning” (1990), sau chiar „Mica Sirenă” (1989), care îl avea în distribuție pe Drag Queen-ul cunoscut sub numele de Devine, care a stat la baza personajului „Ursula”. Arta culturii „Drag” a fost promovată chiar și la TV în SUA, în cadrul emisiunii „RuPaul’s Drag Race”, ale cărei versiuni de spin-off, continuă chiar și în prezent, numărând 18 sezoane.
Ciorba de burtă – Război și pace în farfurie
În perioada Imperiului Otoman, trupele de elită ale sultanului, ienicerii, erau hrănite cu o zeamă, o fiertură, o supă din stomac de vită, foarte populară, adesea consumată după nopți lungi, ca remediu pentru mahmureală: İşkembe çorbası. De aici s-a răzpândit în toată zona balcanică: la greci, la bulgari și la români, pentru că asta înseamnă să fii imperiu – un schimb tacit de taxe, impozite și rețete. De unde vine „beef-ul” În Bulgaria, ciorba asta se cheamă „șkembe ciorba”, iar în Grecia – patsas. Sunt variante ale rețetei de bază: zeamă clară, usturoi, oțet, uneori, ardei iute. Fără îndoială, ciorba asta a traversat imperii, a schimbat nume și, na, poftim!, a reaprins rivalitatea dintre state. De curând, Grecia a dorit să protejeze rețeta ca patrimoniu cultural la UNESCO, dar Ankara a sărit cât colo: nu poți revendica o moștenire comună, mai ales că rețeta originală e turcească, nu grecească. Istoric vorbind, Turcia are dreptate. Dar! Ciorba de burtă – subiect de negociere diplomatică Acuma, Turcia e puțin exagerată: i-a plăcut să fie imperiu, să ia tot ce se poate, să distrugă tot ce se poate, dar să nu dea nimic înapoi: nici măcar o ciorbă, fie ea de burtă. Iată cum devine ciorba de burtă un subiect de negociere diplomatică nu doar în tratate, ci și în farfurie. Modesta fiertură reaprinde „beef-ul” (asta înseamnă și „neînțelegere”, dar și „vită” – ironia sorții!) între Turcia și Grecia, de data asta în privința acestei moșteniri otomane: cui aparține și cine o face mai bună? Când se bagă și România în ciorbă Dar când doi se ceartă, al treilea câștigă. Doamnelor și domnilor, în ring intră România, cu un rol cu totul diferit. România nu revendică paternitatea, dar România revendică prefecționarea. România reinterpretează în stil propriu această zeamă destul de aspră în stilul său și așa se face că asistăm acum la o transformare-spectacol: baza devine mai bogată prin fierberea îndelungată a oaselor și se echilibrează gustul prin adăugarea unui „liezon” alcătuit din smântână și gălbenuș de ou, care-i potolește asprimea. Eficientizarea săracului animal Apar, de asemenea, elemente locale ca gogoșarul murat, iar ce iese la final este nu o ciorbă, ci o experiență spirituală. Pentru că, să nu uităm, stomacul de vită – burta – era considerat un ingredient marginal, un ceva ce era folosit doar ca să nu se arunce, așa că fiertura asta a apărut, de fapt, din dorința de eficientizare a săracului animal. România aduce ciorba la nivelul următor Ciorba de burtă aparține, așadar, unei gastronomii a necesității, nu a ethosului. Însă ce face România este să aducă preparatul la nivel înalt, mai ales în a doua jumătate a secolului XX, când restaurantele au standardizat rețeta, iar, pentru bucătari, aceasta a devenit testul suprem în bucătărie. Vechea mâncare de cazarmă s-a îmbrăcat cu haine bune, de duminică. Dacă în Turcia, ciorba de burtă era despre disciplină și funcționalitate, în Grecia e despre autenticitate, simplitate și tradiție, iar în România – despre adaptare, rafinare, echilibrare. Ciorba de burtă ca manifest de țară Și uite cum a ajuns ciorba de burtă un manifest de țară, pentru că, prin sine, rețetele celor trei state vorbesc despre influența lor în regiune. Diplomația trece, alături de alte sentimente, tot prin farfurie. Ciorba de burtă românească e singura care a transformat utilitarul în complex, austerul în reconfortant, perifericul în emblematic. La români, ciorba asta a dat Rădăuțeana, iar la greci – Avgolemono – aceeași Mărie cu altă pălărie. Plus lămâie.