La final de noiembrie 2025, am instalat pe laptopul de la muncă Fedora, o distribuție de Linux. Plănuiam de vreo două luni să fac asta și oricum mă bătea gândul trecerii la Linux de multă vreme, doar că nu se ivise ocazia. Mai folosisem Fedora anterior, într-o mașină virtuală pe Windows, și eram cât de cât familiarizat cu el.

De ce acum? Dintr-un motiv cât se poate de simplu. Deși nu folosesc un număr mare de aplicații, cei 16 GB de RAM ai laptopului au început să fie insuficienți pentru utilizarea cu Windows 11. Sistemul se mișcă greu, iar utilizarea memoriei sare adesea peste 80%, chiar și în scenarii de lucru obișnuite. În câteva situații, mai rare ce-i drept, laptopul s-a și restartat fără nici o explicație.

Vorbim despre un laptop de 14 inch, subțire și ușor, exact genul de dispozitiv pe care îți iei notițe când mergi la evenimente, în țară și străinătate. Un laptop în care RAM-ul este lipit pe placa de bază, așa că nu se pune problema de înlocuire sau extindere. În aceste condiții, schimbarea sistemului de operare a devenit o soluție mai logică decât să mă împac cu problemele constante de performanță.

RAM-ul a fost motivul principal, la care se adaugă problemele constante cu actualizările de Windows și erorile driverelor, dar și ideea, promovată de Microsoft, că Windows va deveni un sistem de operare agentic. Nu resping inteligența artificială ca unealtă tehnologică, dar o prefer ca aplicație sau ca pe un serviciu accesibil prin browser. Integrarea ei la nivelul sistemului de operare, cu procese care rulează constant în fundal, mi se pare prea mult pentru ce am eu nevoie, ca să nu mai deschid discuția despre confidențialitate.

Fedora Workstation, instalare și utilizare

Inițial am vrut să șterg complet Windowsul pe laptopul de la muncă, dar după o evaluare sumară a posibilelor scenarii am decis să instalez Fedora în paralel, în regim dual boot (boot care îmi permite să accesez ambele sisteme de operare pe aceeași mașină). Am micșorat partiția existentă de pe SSD, am obținut un spațiu nealocat și acolo am instalat noul sistem de operare. Instalarea a fost destul de intuitivă și m-am trezit că merge.

Probabil unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut în noul sistem de operare a fost să readuc în Firefox butoanele clasice de minimize, maximize și close, absente în configurația implicită a interfeței GNOME. Operațiunea a durat aproximativ o oră. A urmat configurarea barei de aplicații, stabilizarea ei și adăugarea aplicațiilor folosite frecvent sub formă de shortcut-uri, un proces care a mai consumat în jur de două ore.

Mai târziu am muncit și la Chromium, vreo oră, ca să adaug aceleași banale minimise, maximize și close. De ce mai trebuia alt browser? Pentru că în Fedora nu ai aplicație nativă de Whatsapp și trebuie folosit în browser.

Așa că am pus Whatsapp și Facebook, aplicațiile Meta, într-un browser separat. O altă aplicație pe care o folosesc ocazional s-a încăpățânat să funcționeze doar în Google Chrome, așa că am instalat și acest browser. După o primă încercare eșuată, nu am mai avut răbdare să repet procesul de configurare a interfeței, cu butoanele de minimize, maximize și close. Am ales o soluție mai rapidă și am folosit meniul accesibil prin click dreapta pe fereastra browserului, de unde am acces la aceste funcții.

Când am ajuns cu laptopul la birou, conectarea la rețeaua Wi-Fi s-a dovedit mai complicată decât mă așteptam. Deși parola era corectă, sistemul refuza să se conecteze din prima, iar fereastra de autentificare reapărea constant.

Inițial am crezut că problema este la router, dar am exclus rapid această variantă. În cele din urmă, am șters rețeaua wireless din setări, am repornit laptopul și, după ce am introdus din nou parola, conexiunea a funcționat fără alte probleme. Bluetooth-ul, în schimb, a mers din prima și nu mi-a creat niciun fel de bătăi de cap.

Imprimantele din rețea au apărut imediat la căutare și m-am conectat ușor la cea din redacție.

Tastatura în limba română mi-a creat și ea câteva probleme, nu adăugarea în sine, ci mai degrabă din cauza variantelor disponibile. Există două sau trei layout-uri diferite, iar până am realizat că trebuie să folosesc varianta „Standard” a fost nevoie de puțină documentare și câteva încercări.

Și combinațiile de taste trebuie reînvățate. Shortcut-ul cu care eram obișnuit pentru schimbarea limbii, Alt + Shift, nu funcționa, așa că a trebuit să mă adaptez la Windows + Space. La fel s-a întâmplat și cu capturile de ecran. Combinația clasică din Windows nu există aici (Windows+Shift+S), iar în Fedora merge Fn+ PrintScreen (doar PrintScreen pe Ubuntu). Teoretic e chiar mai simplu, dar schimbarea automatismelor cere puțin timp.

Un alt lucru de care a trebuit să mă ocup a fost managementul monitoarelor. Pe lângă ecranul laptopului, folosesc constant două monitoare externe, iar atunci când primesc ceva la test se adaugă, temporar, și un al treilea. Configurarea acestora a fost relativ simplă și, din punct de vedere funcțional, foarte apropiată de ce știam din Windows, chiar dacă „arhitectura” meniurilor și modul de organizare a setărilor sunt diferite.

Am instalat Steam pe laptop și jucat decent CSGO2, ținând cont că e un model office. Au apărut ocazional blocaje sau scăderi de performanță, dar, per ansamblu, a fost ok. Am observat însă că jocul refuză uneori să pornească atunci când îl setez să ruleze direct pe un monitor extern, diferit de ecranul laptopului. Cel mai probabil din cauza rezoluției sau a ratei de refresh mari ale monitorului extern, care depășesc hardware-ul laptopului.

Odată depășită etapa de configurare, sistemul a devenit stabil și nu am avut deloc probleme cu el. Pentru un workflow axat în principal pe scris, doar ocazional editare foto și video, Linux s-a integrat natural. Singura zonă în care încă simt lipsuri este editarea video, unde alternativa încă nu s-a conturat. Am încercat cu Kdenlive și Shotcut, dar nu mă convinge nici unul momentan.

Linux, căsătorie cu repetiție

La aproximativ trei săptămâni distanță am instalat Fedora Workstation și pe al doilea laptop. A fost mai degrabă o repetiție și un exercițiu de consolidare a lucrurilor învățate decât o necesitate. De altfel, după instalare nici nu l-am mai folosit. După instalare nu am mai parcurs toate etapele de personalizare, m-am limitat doar la aranjarea barei cu aplicațiile, suficient cât să fie utilizabil la nevoie.

Pe 29 decembrie am instalat Ubuntu pe desktop. Nu a fost chiar o experiență „dintr-un foc”. Am scos un SSD dintr-un laptop, am clonat pe el Windows-ul, iar pe spațiul rămas liber am instalat noul sistem de operare. Instalarea propriu-zisă a fost la fel de simplă și intuitivă ca la Fedora, dar după finalizare lucrurile n-au mers cum mă așteptam.

Până să dezactivez Fast Boot din BIOS sau UEFI, sistemul pornea extrem de greu și, mai grav, nici măcar nu îmi mai permitea să aleg Windows la pornire. Meniul de boot nu răspundea la comenzi și intra direct în Ubuntu, iar un restart ajungea să dureze aproape două minute. Abia după ce am mai ajustat câteva setări, inclusiv unele ajustări ale interfeței grafice ( GNOME Shell ) a sistemului de operare, lucrurile au început să se miște mai bine. A urmat o etapă în care am dezactivat servicii și aplicații care se lansau automat fără să fie esențiale și care încetineau boot-ul și repornirea sistemului.

Am instalat LMStudio, o aplicație pentru AI local, însă integrarea ei în sistem a fost departe de a fi „plug and play”. Au trecut proape două ore de operații în Terminal până când Ubuntu a decis să o afișeze la căutare și să-mi permită să o adaug, în sfârșit, ca shortcut în bara de acces.

Când am considerat că sistemul merge ok, pe 30 decembrie, am început să scriu acest text chiar de pe această mașină, care rula deja Linux. Totul era funcțional, în parametrii decenți, dar departe de a fi perfect.

Diferențele dintre Windows și Linux după o scurtă experiență

Comparând distribuțiile Linux între ele, Ubuntu pare să ofere, la prima vedere, o piață de aplicații mai bogată decât Fedora, cel puțin din perspectiva utilizatorului obișnuit. Chiar dacă nu toate aplicațiile populare apar direct în magazinul de aplicații, ecosistemul pare mai generos și mai flexibil. De exemplu, WhatsApp nu este listat în App Center, dar poate fi instalat din Terminal, lucru care demonstrează filosofia Linux: nu totul e la un click distanță, dar aproape orice este posibil.

Față de Windows, una dintre diferențele fundamentale este ceea ce se poate numi o fragmentare controlată. Ubuntu și Fedora nu sunt pur și simplu „Linux”, ci două interpretări diferite ale aceleiași fundații. Au perioade diferite când primesc updateuri, alte priorități și iau decizii diferite în privința pachetelor, driverelor și adopției noilor tehnologii. Fedora este mai modern și adoptă rapid noutățile, în timp ce Ubuntu preferă o abordare mai conservatoare și mai predictibilă. Diferența nu este una de calitate, ci de filozofie și de public țintă.

La prima vedere, această diversitate poate fi derutantă pentru cine vine din Windows, unde există un singur sistem de operare și o singură direcție oficială. În Linux, în schimb, utilizatorul trebuie să aleagă, iar această libertate vine la pachet cu responsabilitatea de a înțelege ce distribuție i se potrivește mai bine.

Și dacă am vorbit de Terminal (linia de comandă), acesta nu este opțional în sens real. Poți folosi Linux fără Terminal o vreme, dar la un moment dat vei ajunge inevitabil acolo. Nu ca soluție de avarie, ci ca instrument obișnuit de lucru. În Windows, terminalul e marginal pentru majoritatea utilizatorilor. În Linux, este o extensie firească a sistemului de operare.

O altă diferență importantă față de Windows este filosofia de bază. Pe Linux nu există un cont centralizat în cloud care să fie legat de sistemul de operare. Autentificarea, setările și datele tale sunt locale, pe mașina ta. Sistemul de operare este gratuit, fără licențe, abonamente sau activări ascunse, iar controlul rămâne la utilizator.

Procesul de instalare este intuitiv atât pe Ubuntu, cât și pe Fedora, însă adevărata provocare începe după instalare. Interfața grafică și modul de interacțiune sunt fundamental diferite față de Windows. Nu este doar o schimbare de meniu sau de butoane, ci un alt mod de a gândi sistemul de operare. Practic, trebuie să înveți ceva nou, iar costul acestei tranziții nu este financiar, ci de timp și răbdare. Iar dacă timpul costă bani, e un altfel de plată, una din care și înveți ceva.

Update-urile există și pe Linux, desigur, dar nu sunt impuse agresiv. Din scurta mea experiență, acestea nu pornesc singure și nu-ți întrerup lucrul, iar în perioada în care am folosit Fedora și Ubuntu au funcționat stabil și previzibil.

O diferență poate nu foarte evidentă, dar importantă, este relația cu performanța. În Linux, atunci când ceva merge greu, există aproape întotdeauna o explicație concretă și un proces sau serviciu care poate fi identificat. Sistemul nu ascunde ce face în fundal, iar utilizatorul are acces la aceste informații. Nu înseamnă că totul se rezolvă instant, dar transparența schimbă complet relația cu sistemul de operare.

O altă diferență importantă ține de consistență. În Windows, aplicațiile arată și se comportă relativ unitar. În Linux, fiecare aplicație poate veni dintr-un ecosistem diferit, cu propriile reguli de interfață. Unele sunt foarte bine finisate, altele par rudimentare, chiar dacă funcționează bine. Este prețul flexibilității și al libertății de alegere.

Cu siguranță mai sunt și alte diferențe, dar după doar o lună de folosire acestea mi se par cele mai importante de știut la început.

Linux, o concluzie preliminară

Dacă mă întrebi dacă merită să treci la Linux, răspunsul este DA! Cu condiția să fii pregătit să înveți. Tranziția presupune timp, răbdare și acceptarea faptului că, pe parcurs, vor exista momente în care lucrurile nu vor funcționa din prima, indiferent ce ai face.

Linux nu este o experiență universală și nu se potrivește tuturor. În schimb, pentru cei dispuși să iasă din zona de confort și să înțeleagă cum funcționează cu adevărat un sistem de operare, poate fi o soluție solidă. Nu promite confort instant, dar oferă control și autonomie pe termen lung.

Este alegerea logică pentru developeri, pentru cei care vor control complet și înțeleg ce înseamnă asta, pentru pasionații de tehnologie dispuși să investească timp în învățare, sau pentru cei pentru care privacy-ul și transparența contează cu adevărat. Poate fi și salvarea unui laptop vechi care nu mai duce Windows-ul. Dar dacă vrei ca lucrurile să funcționeze fără să te întrebi cum și de ce, atunci Linux poate nu e drumul cel mai scurt. Este o alegere conștientă, una care cere implicare, și tocmai asta îl face interesant.