Lenovo Yoga All In One PC – Birou curat, minimalist fără păianjen de cabluri sau sacrificii în performanță (review)
Munca de la birou a fost întotdeauna un challenge, un compromis dacă vreți. O luptă între portabilitate versus putere de calcul. Nu ai cum să ai aceiași portabilitate ca un laptop și aceiași putere de calcul și dimensiunile ecranului ca un PC. Și despre asta vreau să vorbim astăzi. Pentru că nu ai întotdeauna cel mai masiv spațiu disponibil în care să se scalde angajații, iar dacă faci pentru fiecare ditai PC-ul plus monitoare și ce mai au nevoie, ajungi să te înghesui destul de mult. Și mai ai angajații care nu au maximă nevoie de cel mai puternic și potent sistem pentru că vor sta pe Excel și Word toată viața lor, maxim cu niște light browsing așa pe ascuns, să vadă cel mai nou episod din Clarkson’s Farm sau ceva. Asta a fost raționamentul care a dus la alegerea cea mai la-ndemână pentru toată lumea, laptopurile. Este un compromis, asta e clar, pentru că, oricât de mare ar fi un laptop, nu mai ai toată suprafața de vizionare asigurată de monitoarele mari de 24, 27, 32 de inchi și nici confortul perifericelor dedicate. Bine, toate acestea le poți atașa ulterior la respectivul laptop, cu ajutorul unor dock-uri, dongle-uri sau prin oricare altă metodă disponibilă, în cazul în care nu ai din start toate porturile necesare direct în laptop. Dar după revii la prima probemă, toate ocupă ceva spațiu pe respectivul birou, iar dacă începi cu monitoare externe și periferice plus naiba mai știe ce, atunci minimizezi beneficiul portabilității și a volumului ocupat oferit de laptopuri. Plus, cel mai mare avantaj, poți lua laptopul cu tine acasă, sau pe plajă sau cine mai știe unde ca să poți să participi la meetingul ăla blanao de Teams. Dar dacă există o soluție și mai bună, care cumva împacă ambele tabere într-o anumită măsură. Că na, e vorba de un compromis la urma urmei, cum ziceam și adineauri. Ei bine, o astfel de încercare este un sistem All in One, adică ai în esență un monitor mare, de 27 sau mai mult, peste care s-au piperat componente hardware ca să fie un sistem dintr-o bucată, de aici și numele, all-in-one. Munca la birou mi-a fost cel mai la-ndemână exemplu dat aici, dar acest raționament se poate aplica la fel de bine și la biroul de acasă în cazul în care nu ai cel mai mare birou din lume sau vrei să ai un volum ocupat cât mai mic din varii motive. Sau poate ești student și te lovești de constrângerile camerelor de cămin absolut minione. Știți voi ce vreau să zic și cu siguranță puteți extrapola peste exemplele date de mine ca să vedeți utilitatea unui dispozitiv de tip All-In-One. Conceptual vorbind, când zici All-in-One, gândul tuturor zboară instant la iMac-ul celor de la Apple. Ei au dictat practic regulile acestui format de desktop dintr-o bucată, transformându-l într-un obiect de statut pentru birourile minimaliste. Ei bine, acest LENOVO Yoga All in One PC este, în esență, răspunsul direct și echivalentul din lumea Windows pentru conceptul celor de la Apple. Este acea alternativă pe care o așteptau cei care vor estetica curată din Cupertino, dar nu vor să renunțe la libertatea sistemului de operare de la Microsoft. Asta ca să facem o trecere foarte finuță către subiectul clipului de astăzi, cel de pe masa de operație, acest finuț LENOVO Yoga All in One PC. Design/Construcție Sistemul All-in-One (AIO) de la Lenovo, în nuanța Luna Gray, vine cu un design elegant și un aspect premium susținut de carcasă metalică. Cu dimensiuni de 56.6 x 61 x 23.6 cm, acesta ocupă un spațiu similar cu cel al unui monitor de 27 de inci cu raport de aspect 16:9. Singurul lucru care-l trădează că este ceva mai mult de atât este lățimea brațului acestui monitor, dar ajungem și acolo imediat. Suportul integrat permite ajustarea pe înălțime, cu 70 mm, rotirea stil pivot sau pivotare laterală și înclinarea ecranului de la -10 până la +5 grade, ceea ce înseamnă că poți găsi extrem de ușor poziția perfectă pentru tine într-o plajă foarte largă de potențiale mișcări ale acestui monitor. Deși piciorul de susținere este fix și nu permite montarea pe un braț VESA, flexibilitatea excelentă a reglajelor compensează complet acest minus. Acum sincer, din moment ce tot hardware-ul este în brațul sistemului All in One, dacă vrei să-l montezi pe un braț multi-monitor, e împotriva naturii dispozitivului. Îi negi fix sensul, de ce nu ți-ai cumpărat doar un simplu monitor atunci? Revenind, componentele nu sunt în carcasa monitorului în sine, ci în braț, ceea ce explică de ce ecranul este mult mai subțire decât cel al unui All-in-One obișnuit. Fantele de aerisire care înconjoară partea superioară, rotunjită a suportului, se ocupă de răcirea sistemului. Un aspect cu adevărat impresionant este că PC-ul a rămas foarte silențios, chiar și în timpul testelor intense de performanță. Toate porturile sunt amplasate direct pe suportul monitorului, fiind mult mai accesibile decât cele poziționate sub ecran, așa cum se întâmplă la majoritatea sistemelor All-in-One. Pe marginea stângă se află un port USB Type-A, un port USB Type-C și o mufă jack pentru căști. Pe partea din spate găsim o intrare HDMI (care îți permite să folosești PC-ul și ca monitor secundar), încă un port USB Type-C, alte două porturi USB Type-A, o mufă Ethernet și o ieșire HDMI capabilă să transmită semnal 4K la 60Hz. Toate porturile USB suportă viteze de transfer rapide, de până la 10Gbps. Alimentarea se face printr-un adaptor extern compact, similar cu cel al unui laptop. Butoanele de control sunt plasate tot pe suport: pe marginea dreaptă avem butonul de pornire, joystick-ul pentru setările ecranului (OSD) și comutatorul fizic pentru oprirea camerei web, iar pe marginea stângă se află butonul pentru schimbarea modului de afișare. Greutatea acestui All-in-One Yoga este de aproximativ 7.5 KG, mai mult decât acceptabil pentru un astfel de dispozitiv. A da, puncte bonus, pentru că baza acestui All-in-One Yoga este și pad de încărcare Wireless pentru telefoane, ceasuri, căști, ce vreți. A
Brother MFC-L8730CDW, urmașul unui adevărat cal de povară (hands-on)
Noua serie de imprimante laser color ale japonezilor include și Brother MFC-L8730CDW, modelul care îi urmează popularului MFC-L8690CDW. Potrivit reprezentanților companiei, acesta a fost cel mai bine vândut multifuncțional laser Brother și unul dintre cele mai populare modele de pe piața din România. Pe scurt, un adevărat cal de povară pentru birouri. Brother MFC-L8730CDW păstrează aceeași rețetă, dar o aduce la nivelul cerințelor actuale. Pe scurt, imprimă, copiază, scanează, trimite faxuri, fiind un model complet, construit pentru echipe de lucru și volume mari. Brother MFC-L8730CDW, specificații și caracteristici MFC-L8730CDW imprimă și copiază cu până la 31 de pagini A4 pe minut (color și alb-negru), la fel ca toată gama. Motoarele sunt aceleași, doar carcasa și câteva funcții diferă. Primul print iese în 9,9 secunde, iar rezoluția maximă este de 2400 x 600 dpi. Ciclul lunar maxim e de 60.000 de pagini, cu un volum recomandat de până la 5.000, adică o marjă confortabilă pentru un birou harnic. În partea de sus are un alimentator automat de documente cu o capacitate de 80 de coli. Scanerul poate prelua ambele fețe ale documentului într-o singură trecere și ajunge la 56 ipm în modul duplex. Lista de dotări include și imprimare automată față-verso, fax, cititor NFC, Wi-Fi dual-band, Gigabit Ethernet, USB și compatibilitate cu Brother Mobile Connect, Apple AirPrint și Mopria. Sertarul principal primește 250 de coli, iar tava multifuncțională încă 50. Poți da comenzi și controla imprimanta printr-un ecran tactil color de 8,8 cm, adică 3,5 inch. Este suficient pentru operațiunile obișnuite, dar pare destul de mic pentru o imprimantă atât de bine echipată. Mai ales după ce vezi display-ul de 7 inch al modelului MFC-L8970CDW. În practică, MFC-L8730CDW este varianta pentru cei care vor aproape toate funcțiile vârfului de gamă, dar nu au nevoie de ecranul mare. Dacă diferența dintre cele două modele rămâne în jurul valorii de 70 de euro, alegerea devine mai complicată. Pentru o singură imprimantă, MFC-L8970CDW pare greu de refuzat dar pentru o companie care cumpără zece, douăzeci sau mai multe zeci de unități, cei 70 de euro economisiți la fiecare unitate chiar contează. Pe scurt, dacă achiziționezi multe imprimante, 8730 e alegerea logică. Dacă iei o singură unitate, mai pune 70 euro și ia 8970. Pe lângă echipa noastră uzuală de tocilari, colaborăm punctual cu diverși redactori și freelanceri la fel de pasionați ca și noi în ceea ce privește jocurile, gadget-urile și tehnologia, în general. Materialele scrise de aceștia sunt marcate cu denumirea Contributors și sunt evaluate cu atenție, pentru a ne asigura că vă oferim informații corecte și conținut de calitate, la standardele Zonei.
OPPO Reno 16 Pro și OPPO Bubble. Telefon cu design 3D într-o mare de dispozitive plate și un accesoriu nemaivăzut (review)
„I live in my own bubble”. Dar dacă mă uit în jur, cred că la fel fac mai toți oamenii pe care îi cunosc. Avem bula noastră de prieteni, bula de convingeri, bula de știri și bula în care ne spunem în fiecare zi că lumea e exact așa cum o vedem noi. Și toți trăim cu impresia că bula noastră e mai bună decât a celorlalți, mai informată, mai rațională, mai echilibrată, dar ea este de fapt doar mai confortabilă. Atâta tot. Asta-i bula virtuală, ca să zic așa. Dar ce să vezi, există și una fizică, una care folosește termenul în sensul său propriu și de aia am considerat că merită menționată chiar în debutul acestui video. Este o bulă tech, ca să zic așa, dar nu în sensul economic al cuvântului, ci într un sens cât se poate de literal, pentru că definește un obiect. Este un accesoriu care îți permite să te conectezi la camera telefonului și să preiei controlul acesteia pentru a face poze și filmări. Dar când nu faci asta, poți s-o folosești pe post de dog tag cu numele tău, să pui un wallpaper sau mai știu eu ce. E ca un fel de medalion digital pe care să-l agăți la un rucsac sau chiar de gât dacă ai chef. Glumesc, dar nu prea. Anyway, e un dispozitiv haios sau cringe, depinde cum îl percepe fiecare. Apropo de bule, mi s-a părut interesantă ideea, de aia am ales să încep cu ea, ca să ne mai destindem oleacă, dar așa cum ziceam, ea funcționează în relație cu telefonul. OPPO Reno 16 Pro nu este doar un alt telefon midrange care încearcă să semene cu un iPhone. Are câteva idei proprii, iar într-o piață în care aproape toate telefoanele arată și fac aceleași lucruri, asta contează. Primul lucru care îți atrage atenția la varianta testată de noi, Pop White, este schița tridimensională a unei planete imprimate pe spate, continuată cu o curbă perfectă din punct de vedere caligrafic și acompaniată de sclipiri care te duc cu gândul la stele sau la prozaicul AI Gemini. Este un element estetic complex care ori îți place foarte mult, ori îți e indiferent. Oricum ar fi nu poate trece neobservat. Celălalt este accesoriul OPPO Bubble, un mic dispozitiv puțin mai mare decât un smartwach, despre care voi vorbi imediat pe larg. Dar să nu anticipăm prea mult și să ne punem metodic pe treabă. OPPO Reno 16 Pro și OPPO Bubble au aterizat la noi în niște cutii argintii strălucitoare, pe care le-am eviscerat imediat pe masa de ședințe. Toți cei care s-au aflat prin preajmă au fost curioși cu privire la OPPO Bubble, pentru că nu e ceva ce vezi în fiecare zi și pentru că nu știi ce face. O curiozitate iscoditoare de tip „Ce naiba este asta?” A durat ceva vreme să înțeleg cum se conectează cu telefonul, că nu e suficient doar Bluethoot-ul și e nevoie și de activarea Quick Connect, dar i-am dat de cap. Am făcut și greșeala să pornesc un update de firmware după care am pornit un tutorial de control al dispozitivului. Și s-a blocat, întâi ecranul și apoi actualizarea. A fost evident că nu aveam cum să folosesc ecranul în timpul unui update, dar depășind primul contact ușor stângaci, hai să lămurim ce este și ce face, de fapt, OPPO Bubble. La prima vedere, pare un smartwatch fără curea sau un breloc inteligent desprins dintr-un anime. În realitate, este un ecran AMOLED de 1,73 inch, cu rezoluție 466 x 466 pixeli, construit într-o carcasă rotundă cu diametrul de doar 58 mm și o grosime de 7 mm. Cântărește 27,5 grame, are certificare IP54 pentru rezistență la praf și stropi de apă și ascunde în interior o baterie de 560 mAh, suficientă pentru aproape două zile de utilizare în modul de afișare statică. Pe partea dreaptă are unicul buton din care se pornește oprește și resetează și jos are un port USB-C. Se poate atașa cu un sticker pe OPPO Reno 16 Pro și comunică permanent cu telefonul. Dar partea cu adevărat interesantă nu este ce poți face cu el. Cea mai spectaculoasă funcție este accesul în timp real la camerele telefonului. Practic, Bubble devine un monitor extern care îți arată exact ce vede camera principală a telefonului, dar și celelalte camere. Dacă altcineva îți face o poză cu telefonul tău, nu mai ghicești dacă ai ieșit bine în cadru sau dacă ai închis ochii. Vezi totul pe micul ecran și îți poți corecta instant poziția. Dar, este la fel de util și când vrei să îți faci selfie-uri cu camera principală. În loc să folosești senzorul frontal, care aproape întotdeauna este inferior, te vezi direct pe Bubble și profiți de cea mai bună cameră a telefonului. Pentru creatorii de conținut și vloggeri este chiar mai interesant, pentru că poți privi direct spre obiectiv, menținând contactul vizual cu publicul, ca și cum ai avea un monitor de control în studio. Bubble funcționează și ca telecomandă pentru poze și filmări de la o distanță de până la zece metri. Pui telefonul pe un trepied, intri în cadru și faci poză fără să te mai alerge cronometrul. Device-ul are și o componentă de personalizare. Când nu este folosit activ, Bubble devine un fel de breloc digital pe care poți afișa imagini statice, dinamice, animații sau clipuri scurte de până la cinci secunde. Îl poți transforma într-un animal de companie virtual, într-un avatar sau pur și simplu într-un ecran care îți reflectă starea de spirit. Este probabil cea mai apropiată interpretare modernă a unei insigne pe care am văzut-o până acum. Cum interacționezi concret cu OPPO Bubble? Are deblocarea ecranului „slide to unlock” de forma unei guri care zâmbește, iar apoi: dacă tragi de jos în sus pe ecran se conectează cu camera și poți experimenta ce am explicat mai devreme; dacă tragi de la stânga la dreapta e echivalentul comenzii back, te întorci la ecranul inițial; dacă tragi de sus în
GIGABYTE Radeon RX 9070 gaming OC – Rămâne RX 9070 un deal bun? (review)
Dacă tot ne-am jucat cu cea mai nouă, bine, de fapt „nouă” placă video a celor de la AMD, am pus ghilimelele de rigoare pentru că GRE-ul există deja pe piața chineză de un an, am zis că ar fi cazul să revizităm RX 9070-ul basic, Vanilla, tocmai pentru a-l repune în context, acum având beneficiul unui an trecut peste noi și a unor titluri lansate între timp care ne-au plăcut chiar mult, vedeți voi care imediat. Design/Construcție Nu o să pierdem prea mult timp cu intro-ul sau cu capitolul de design sau construcție că deja știm cam toți cum arată o placă video AMD Radeon din seria 9000, mai exact implementarea Gaming OC a celor de la GIGABYTE. Placa e cum o știți – GIGABYTE Radeon RX 9070 GAMING OC 16G (cod model: GV-R9070GAMING-OC-16GD) este bazată pe arhitectura modernă AMD RDNA 4 și vine echipată cu 16 GB de memorie GDDR6 pe o interfață de 256-bit, oferind o viteză a memoriei de 20 Gbps. Fiind o versiune cu overclock din fabrică (OC), aceasta atinge un Boost Clock de până la 2700 MHz și un Game Clock de 2210 MHz, utilizând o magistrală rapidă PCI Express 5.0. Pentru o răcire eficientă, placa integrează sistemul WINDFORCE cu trei ventilatoare de tip Hawk, iar pe partea de conectivitate oferă câte 2 porturi DisplayPort 2.1a și 2 porturi HDMI 2.1b, fiind capabilă să suporte o rezoluție maximă digitală de 7680 x 4320 pixeli. Alimentarea se face prin doi conectori de 8 pini, producătorul recomandând o sursă de alimentare (PSU) de minimum 750W. În ceea ce privește spațiul necesar în carcasă, placa video are o grosime de 50 mm, ceea ce înseamnă că ocupă 2.5 sloturi PCI-Express ca lățime (practic va bloca 3 sloturi fizice de pe placa de bază din cauza sistemului de răcire proeminent). Lungimea totală a plăcii este de 288 mm, iar înălțimea este de 132 mm. În ceea ce privește greutatea și stabilitatea, placa se remarcă printr-o masă destul de redusă pentru un model cu trei ventilatoare, cântărind în jur de 1.2 kg. Deși riscul de sag este minim datorită acestei greutăți moderate (placa stând foarte ferm doar în slotul PCIe și prinsă în șuruburile carcasei), pe marginea laterală a backplate-ului metalic sunt integrate găuri filetate standardizate. Aceste puncte de montare sunt complet compatibile cu sistemele anti-sag dedicate de la GIGABYTE (precum bracketurile lor ascunse care se ancorează pe șuruburile de colț ale plăcii de bază), dar și cu majoritatea suporturilor universale sau a brațelor de susținere care vin preinstalate direct în multe carcase moderne. Performanță Să începem cu Platforma noastră de teste, pentru că e bine să aveți o imagine completă, imagine care să includă și restul componentelor acestui sistem: Avem așa: Procesor AMD Ryzen 7 9850X3D, răcit de un AIO de la ROG, nume complet Ryuo IV, susținut de 32GB RAM DDR5 G. Skill TridentZ la 6000 de MegaTransferuri pe secundă, toate montate pe cea mai nouă implementare de placă Aorus Masterde bază chipset X870E X3D a celor de la Gigabyte. Testele sintetice sunt cam aceleași ca prima dată când am testat un RX 9070, deci am făcut câteva doar ca să verific că placa este în parametri, nu sunt discrepanțe între modelele testate, luați-le ca un fel de sanity check să știu că totul este ok. Așadar în 3DMarkul nostru cel de toate zilele am obținut scoruri care sunt în grafic cu ce am obținut și în trecut de la varianta sapphire Pure testată. Vreau totuși să mă plâng puțin, facem o pauză mică, pentru că AMD mi-a scos peri albi cu driverele lor. Când ți-e lumea mai dragă decid să nu mai funcționeze cum trebuie de cauți ca nebunul ce naiba se întâmplă și până la urmă testezi pe alte PC-uri, dacă tot am avantajul colegilor de la zona.store care sunt întotdeauna gata să-mi întindă o mână de ajutor. Cert este că trebuie să reinstalez Windowsul după ce termin de scris acest review, pentru că în continuare am rămas cu niște probleme. Nu o să dezvolt mai pe larg, cert este că tocmai ce am terminat de testat recent lansatul în Europa, RX 9070 GRE, deci aveam deja driverele AMD făcute LA ZI, totul a mers strună cu acea placă, dar îndată ce am conectat la sistemul meu acest 9070 Vanilla cum s-ar zice, ei bine totul a luat-o razna. Și vorbim despre driverele 26.6.1, da? Drivere care sunt lansate vorbaia la 1 an mai târziu față de această placă, deci nu e ca și cum e ceva nou și nu e implementat încă, sau cine știe ce altă scuză ați putea gândi. Revenind, totul a luat-o razna cam dupa 30 de minute de utilizare normală, timp în care am făcut toate testele de mai sus, al doilea monitor refuza să colaboreze, aveam artefacte peste tot, nebunie curată. Am scos placa din slot, am pus-o iar, am reverificat cablurile, porturile, la fel. Reinstalat drivere cu tool-ul oficial AMD de ștergere a driverelor vechi, la fel. Am reinstalat cu DDU, la fel. La colegi, testat într-un pc nou nouț, a mers ok, culmea, cu același driver. Revenind la mine, a 3-a oara, cu a nustiu câta reinstalare de drivere atât cu DDU dar și cu softul AMD oficial, am reușit să elimin complet artefactele și placa să meargă în parametri. Nici acum nu știu ce s-a întâmplat, de ce, și cum. A și driverele 26.6.1, cele despre care AMD Adrenalin îmi zicea că sunt The latest driver… nu sunt the latest, de pe site-ul AMD poți descărca de o săptămână deja 26.6.2. Probabil că nu au comunicat și cu softul lor, nu știu. Cert e că acum, cu cel mai nou driver, placa în jocuri se comportă foarte bine, dar în 3DMark nu mai pornesc unele benchmarkuri. În fine, m-am descărcat aici pentru că lucrurile astea nu mi se par deloc ok pentru un produs care e deja lansat de un an, să ai astfel de probleme de software. Hardware-ul funcționează perfect la urma urmei, pini
Practici murdare în gaming (Opinie Sara & Alex)
Dacă în ultimul meu clip de pe Youtube mă plângeam de felul în care sunt adaptate anumite IP-uri, astăzi l-am cooptat și pe colegul meu, Alex, să povestim împreună despre unele dintre cele mai murdare practici din industria de gaming care ne enervează maxim, dar și câteva aspecte mai subiective care nu ne pică tocmai bine atunci când ne jucăm câte ceva. Nu facem acest clip ca să vă încurajăm să ridicăm furcile împreună, deși, dacă ar fi să ne întrebați pe noi, cred că stăm ca pe ace de câțiva ani încoace pentru că deja am ajuns să ne așteptăm la ce e mai rău. Și nu facem clipul nici ca să ne vărsăm nervii, ci mai degrabă ca să vă reamintim că, unele dintre cele mai minore sau deja obișnuite lucruri cu care interacționăm uneori în jocuri video, e foarte posibil să aibă în spate un pic de reavoință sau de interes necurat la mijloc. De asta e bine întotdeauna să fim conștienți, chiar dacă alegem să le tolerăm în cele din urmă. Așa că îi dau legătura lui Alex pentru unul dintre cele mai comune, dar printre cele mai murdare tactici de pe listă esteee… Alex: Early access! Puține lucruri mă enervează mai tare decât practica asta de lansări Early Access în jocuri. Dacă nu știți la ce mă refer, dezvoltatorii și distribuitorii au început să lanseze jocuri în stadii similare cu alpha sau beta de dezvoltare, în ideea că poate vrei să te bucuri mai devreme de ele. Problema e că, fiind neterminate, au o tonă de probleme, ba de stabilitate, ba au conținut inaccesibil, ba mecanici nu funcționează sau lipsesc cu desăvârșire, jocul crapă etc, dar tu, jucătorul, adesea plătești prețul integral sau APROAPE integral ca să fii beta tester sau Quality Assurance pentru joc. Mă scuzați pe mine dacă mă aștept să nu fac asta? Și de fiecare dată când te frustrează maxim faptul că nu merge ceva ești lovit de „E early access Bro, nu poți să ai pretenții” emm.. ba cam pot să am pretenții când banii sunt plătiți. Dacă era early access gratuit atunci nu aveam voie să mă supăr, era ceva asumat. Nu mă duc la film să văd o versiune neterminată a următorului Dune ca să-mi dau cu părerea ce culoare de pantofi să aibă și cât de mult nisip e potrivit. Bine, n-o să mint, mi-ar plăcea să ajung să conteze atât de mult inputul meu, dar nu asta era ideea. Sau poate exemplul cu filmul vi se pare exagerat, poate să vină gilette la tine să-ți vândă cel mai nou aparat al lor, în stil Early Access, e încă în dezvoltare, zi-ne și nouă când te tai, gen, dar plătești la fel de mult pe el ca pe produsul finit. Sunt sigur că sunt situații când un studio mic are nevoie de extra bani ca să-și finanțeze restul dezvoltării și practic se împrumută la gamerii care ar fi clienții finali ai jocului, cu asta sunt ok, doar că ceea ce trebuia să fie o practică nișată s-a extins mult prea mult stricând imaginea și scopul inițial al ei pentru că a ajuns un mare cash grab. Să vorbim despre Star Citizen? Sau Tarkov care a stat aproape 10 ani în Early Access? Tot ceva stil early access e și plata a 20 sau 30 de euro ca să joci jocul în weekendul înaintea lansării. Asta mi se pare o nesimțire maximă. Pui lansarea jocului duminică sau luni seara șiii… dacă plătești încă 30 de euro poți beneficia de 3 zile early access, ca să-l joci de vineri seara, adică tot weekendul dinainte. La fix cât să impulsioneze baza de potențiali clienți care se joacă doar în weekend, în ideea că dacă nu dau ăia 30 de euro extra, mai au de așteptat o săptămână de fapt, până la următorul weekend ca să se poată bucura de joc. Orice ca să mai stoarcă niște bani, iar practica asta de joacă jocul cu 2-3 zile mai devreme decât restul lumii o pot tolera în general, dar mi se pare absolut urâtă când e poziționată așa. Sara: Gambling mascat în jocuri Pe o scară de la 0 la noroi în ratingul practicilor murdare din gaming, cu care aproape că ne-am și obișnuit deja, undeva adânc înfiptă în nămol se află și practica gamblingului mascat. Nici măcar nu vorbesc despre păcănelele random care mai apar în anumite jocuri, măcar alea sunt cât se poate de „pe față”, ci despre alea la care deja e mai sofisticat sistemul de „surprise mechanics” cum a încercat EA să le spună, adică ideea de loot box-uri. Pentru cine nu știe, loot box-urile sunt orice fel de mecanism bazat pe algoritmi de probabilitate (adică noroc) pentru care tu plătești, bani reali sau virtuali, să obții anumite item-uri, upgrade-uri, skin-uri sau orice fel de avantaje sau extra resurse în jocuri. Iar ele nu trebuie neapărat să apară chiar sub forma de „box”-uri în jocuri, adică de cutii sau cufere pe care trebuie să le deschizi, ci pot lua o sumedenie de alte forme vizuale și conceptuale, atâta timp cât sistemul rămâne același: plătești ceva pentru o șansă de 0,0x% ca să câștigi altceva. Evident că dacă plătești cu bani reali, chiar dacă a trebuit să achiziționezi bundle-uri de gem-uri în joc sau mai știu eu ce, situația e mult mai gravă decât dacă ar fi trebuit să farmezi gem-urile acelea în joc, însă psihologic și structural, principiul din spatele loot box-urilor este același cu cel al jocurilor de noroc. Avem suficiente materiale care analizează pe larg relația dintre ideea de șansă și de potențial de câștig cu efectele psihologice și chimice declanșate în creierul uman pentru a ne explica întocmai cât de negative sunt jocurile de noroc în general. Cred că cel mai puternic exemplu la această categorie este clar CS:GO, CS2 sau cum s-o mai numi și, desigur, FIFA, unde „box”-urile iau forma pachetelor de cartonașe cu fotbaliști celebri. Jucătorii cumpără cu bani reali niște
Brother DCP-L8630CDW, multifuncționalul care păstrează esențialul (hands-on)
Noua generație de imprimante laser color Brother este construită pe aceeași platformă hardware, iar diferențele dintre modele țin mai degrabă de dotări decât de funcțiile principale. După modelul Brother MFC-L8970CDW, a venit momentul să coborâm o treaptă în gamă și să vedem ce oferă Brother DCP-L8630CDW, varianta entry-level din seria de multifuncționale color A4. Prima diferență se observă chiar din numele imprimantei. Prefixul DCP înseamnă că acest model nu include funcție fax, spre deosebire de seria MFC. În 2026 pare o caracteristică aproape exotică, dar există încă industrii și piețe unde faxul este utilizat zilnic, iar Brother continuă să ofere variante pentru toate nevoile. Brother DCP-L8630CDW, caracteristici imprimare, scanare și ecran Vestea bună este că noul model nu a făcut compromisuri la imprimare. Brother DCP-L8630CDW imprimă până la 31 de pagini pe minut, atât monocrom, cât și color, exact ca modelele mai scumpe din aceeași familie. Imprimarea față-verso automată ajunge la 20 de fețe (sides) pe minut, iar prima pagină este gata în mai puțin de 10 secunde. Rezoluția maximă de imprimare este de 2.400 × 600 dpi, iar suportul pentru limbaje precum PCL6, BR-Script3 și PDF 2.0 îl face ușor de integrat în infrastructurile IT din companii. Una dintre diferențele importante față de modelele superioare apare la partea de scanare. Brother DCP-L8630CDW scanează simplex cu până la 28 de imagini pe minut, fără scanare duplex automată. Pentru un birou obișnuit sau un IMM, această limitare va fi rareori o problemă, însă departamentele care digitalizează zilnic volume mari de documente vor simți diferența. În schimb, Brother păstrează un alimentator automat de documente (ADF) de 80 de coli, suficient pentru majoritatea fluxurilor de lucru fără intervenții dese din partea utilizatorului. Și ecranul a fost simplificat. În locul celui întâlnit pe modelele premium, Brother DCP-L8630CDW utilizează un touchscreen color de 8,8 cm (3,5 inch). Acesta este mai compact, dar interfața rămâne aceeași și permite acces rapid la funcțiile principale, copiere sau scanare și configurarea rețelei. Conectivitate extinsă și funcții moderne Chiar dacă este modelul de bază al seriei, multifuncționalul suportă USB, Gigabit Ethernet și Wi-Fi dual-band (2,4 și 5 GHz), ceea ce îl face ușor de integrat în aproape orice rețea de birou. Brother oferă și compatibilitate cu numeroase soluții de management al documentelor și fluxurilor de lucru, inclusiv platforme precum Tungsten Automation sau YSoft, iar memoria internă de 512 MB și procesorul de 1.200 MHz sunt suficiente pentru procesarea rapidă a documentelor complexe. Capacitatea standard de alimentare este de 250 de coli, dar poate fi extinsă până la 750 de coli, iar tava multifuncțională de 50 de coli permite utilizarea plicurilor, etichetelor sau a altor tipuri speciale de hârtie. Primele impresii Brother DCP-L8630CDW păstrează performanța de imprimare și conectivitatea modelelor mai scumpe, dar renunță la funcțiile pe care multe birouri nu le folosesc zilnic. Scanarea este ceva mai lentă, ecranul este mai mic, iar faxul lipsește complet, însă viteza de imprimare, fiabilitatea și posibilitățile de extindere rămân la un nivel foarte bun. Pentru un birou mic sau mediu care are nevoie în primul rând de un multifuncțional color rapid și robust, și nu vrea să plătească dotări pe care nu le folosește, DCP-L8630CDW pare una dintre cele mai echilibrate opțiuni din noua gamă Brother.
EPOMAKER HE108 – O tastatură surprinzător de bună care nu costă un rinichi
Sunt un fan gigantic al tastaturilor, cel puțin în ultima vreme. Mi se pare că acest domeniu a explodat atât în popularitate cât și în feature-uri astfel încât un periferic care era pur și simplu ultimul pe listă a ajuns să conteze din ce în ce mai mult în inimile gamerilor. Cum au reușit asta producătorii? În mai mulți pași, evident, dar le vom lua mai pe larg așa. În primul rând tastatura a fost neglijată foarte mult timp. Undeva în anii 90 producătorii au realizat că switch-urile mecanice, care erau culmea, tehnologia inițială folosită în tastaturi, sunt scumpe și prea complicat de implementat pentru o tastatură consumer și că deja există metode mult mai ieftine. Așa că … faceți loc pentru noile și extrem de ieftine de produs, RUBBER DOME Keyboards, acele abominații care mi-au dominat copilăria. Ce este un Rubber Dome? Practic tot contactul depinde de un strat de cauciuc/plastic pe care-l apeși până la fund ca să completeze circuitul făcând contact. Este extrem de imprecis, wobbly, ne-constant și mushy. Este ceva la care nu mai vreau să mă întorc niciodată. Tastaturile erau ieftine, crappy, se stricau absolut imediat și destul de încete în timpii de răspuns. Ei bine, ușor ușor, gamerii dar și unele companii au realizat că tastaturile mecanice sunt implementarea superioară. Sunt mai rapide, sunt mai precise și sunt considerabil mai durabile în timp. Astfel încet încet, revenirea tastaturilor mecanice a fost din ce în ce mai sigură, doar că, aveau un mare dezavantaj: Prețul. În primii ani exista un singur producător pentru switch-urile mecanice folosite de cam toți producătorii care lansau astfel de tastaturi: Cherry. Iar Cherry erau scumpi și nici nu aveau producția la nivelul demandului din ce în ce mai masiv pentru aceste switch-uri, lucru care făcea respectivele switch-uri din ce în ce mai scumpe sau greu de obținut, deci … tastaturi la fel de scumpe, înțelegeți voi. Prima revoluție în acest domeniu a fost expirarea patentului Cherry asupra switch-urilor mecanice, astfel încât s-au deschis practic flood gate-urile de alternative considerabil mai ieftin de produs. Ok, unele nu aveau și încă nu au calitatea celor de la Cherry, fără discuție, dar sunt multe alte soluții superioare dar în principal eliberarea acestui patent a dat libertate totală de experimentare. Au apărut sute de alte configurații, de materiale, de implementări, cu atenuare, fără, cu lubrifiere, tot ce vă puteți imagina în materie de switch-uri pentru tastaturi este acum produs de cineva. Bine, aș putea vorbi considerabil mai mult despre asta, pentru că am urmărit foarte atent tot acest domeniu, dar să o luăm pe scurt. Următoarea evoluție masivă a domeniului a apărut când a luat amploare fenomenul de tastaturi custom și tot mai mulți oameni au început să le modifice singuri. Astfel anumiți producători au început să se distreze experimentând ba cu straturi de spumă ca să amortizeze sunetul produs, ba cu lubrifiere ca să fie cât mai smooth, ba cu montarea pe gasketuri pentru confort și multe, multe alte lucruri. De ce a mers asta asa bine? Pentru că producătorii mari s-au cam culcat pe o ureche o perioadă destul de mare și au produs cam aceleași tastaturi ani la rând și cu minimul de efort. Practic erau extrem de loud, făceau ecou pentru că incinta interioară avea fix 0 amortizare sonoră, stabilizarea era o glumă, dar prețurile erau la fel de ridicate. Când te uitai la producători precum Keychron sau EPOMAKER unde obțineai în aceiași bani și stabilizare bună și spumă și multe alte lucruri… parcă nu te mai poți uita cu aceiași ochi la produsele lansate de producătorii mari nu? Ei bine, hai să vorbim și de cea mai nouă treabă care este în proces de adopție la scară largă în domeniul tastaturilor. Piața tastaturilor mecanice destinate gamingului și productivității a trecut în ultimii ani printr-o adevărată revoluție, declanșată în principal de trecerea de la contactele metalice tradiționale la tehnologia revoluționară Hall Effect (HE). Deși această inovație a redefinit modul în care gamerii percep viteza și personalizarea, utilizatorii s-au lovit adesea de o limitare frustrantă: majoritatea modelelor echipate cu senzori magnetici au fost lansate în formate compacte, de 60%, 65% sau maximum 75%. Pentru cei care folosesc computerul nu doar pentru sesiuni intense de gaming, ci și pentru muncă de birou, editare, programare sau introducere de date, lipsa blocului numeric și a tastelor dedicate de navigație a reprezentat un compromis greu de acceptat. Ca să mai zic de anumite modele testate care aveau două feluri de taste? Cele magnetice rezervate doar zonei alfanumerice, iar restul tastaturii, tastele F, blocul PG-up/Down etc avea taste normale. Nu vreau să arăt cu degetul pe un producător anume, dar nu mi se pare ok. Epomaker HE108 vine să spargă definitiv acest tipar, oferind o gură de aer proaspăt pe o piață dominată de mini-tastaturi. Dispozitivul combină avantajele absolute ale tehnologiei magnetice cu versatilitatea completă a unui layout full-size de 108 taste, reușind să satisfacă simultan cerințele unui gamer competitiv și nevoile unui profesionist sau, de ce nu, al unui contabil die-hard. Din punct de vedere vizual și structural, Epomaker HE108 adoptă o estetică modernă, curată și surprinzător de sobră, distanțându-se de designul strident sau agresiv asociat în mod tradițional perifericelor de gaming. Carcasa, deși realizată dintr-un material plastic de tip ABS premium, are o densitate remarcabilă și o finisare mată care rezistă la amprente și uzură. Greutatea considerabilă de 1.2 KG a tastaturii, mai ales ținând cont că este din plastic, combinată cu picioarele de cauciuc masive și reglabile pe înălțime, îi conferă o stabilitate de neclintit pe birou, chiar și în timpul celor mai haotice momente din jocuri. Layout-ul extins nu doar că integrează zona numerică standard, dar adaugă și taste multimedia dedicate în colțul din dreapta sus, facilitând un control rapid asupra volumului și redării media fără a fi necesară utilizarea unor combinații complexe de taste. Switch-urile magnetice și revoluția Hall Effect Elementul central, inima tehnologică și cel mai important aspect demn de notat la Epomaker HE108 este reprezentat de switch-urile magnetice
ASUS ProArt PA32UCDM, monitor QD-OLED pentru uz profesional și gaming
De obicei, monitoarele pentru creatori și cele pentru gaming sunt două categorii separate, dar taiwanezii au încercat să le combine pe ambele într-un singur produs. ASUS ProArt PA32UCDM vine cu un panou QD-OLED 4K la 240 Hz, calibrare hardware profesională și suport pentru Dolby Vision, dar, în același timp, oferă Adaptive Sync și un timp de răspuns de doar 0,1 ms. Întrebarea care se naște de aici și la care vom încerca să răspundem în rândurile următoare este dacă un singur monitor poate să le facă bine pe amândouă? Hai să începem. Vorbim despre un monitor cu diagonala de 31,5 inch, calibrat din fabrică, care vine în culoarea aia gri-aluminiu care strigă de la o poștă că e gândit să însoțească un Mac Studio sau un Mac Mini. L-am ținut pe birou două săptămâni cât să-mi dau seama unde excelează și care sunt compromisurile. Să le luăm pe rând. ASUS ProArt PA32UCDM, unboxing și construcție Se despachetează simplu, practic vine în două bucăți: piciorul cu talpă deja asamblat și monitorul. Talpa nu trebuie montată, ceea ce e o ușurare, iar prinderea se face printr-un singur click pe sistemul VESA, fără șuruburi. Dezasamblarea e la fel de simplă, apeși un buton și gata. Construcția e un punct la care ASUS ProArt PA32UCDM nu face rabat. Piciorul este din aluminiu, nu din plastic vopsit să pară metal, iar senzația când îl atingi e de obiect solid, turnat dintr-o bucată. Inclusiv spatele panoului e îmbrăcat în aluminiu, ceea ce îl apropie vizual și tactil de un Pro Display XDR. Pe deasupra are niște fante de aerisire și difuzoarele montate „top-firing”, adică sunetul se duce în sus. Singurul reproș la construcție, și care depinde de cât de pretențios ești, ține de lipsa rotirii orizontale spre stânga sau dreapta. Altfel, ai posibilitatea să-l înclini, să-l ajustezi pe înălțime (poate fi ridicat suficient de mult pentru a permite amplasarea unui laptop dedesubt), poți să-l rotești și pe verticală dacă chiar ai nevoie de un 4K / 240 Hz pe înalt. Reglajele de mișcare acoperă aproape tot ce ți-ai dori, mai puțin rotirea pe orizontală. Baza e plată și subțire, ușor de trecut cabluri prin ea, deși nu chiar cel mai bun exemplu de cable management, și, de asemenea, poți pune lucruri pe ea, telefonul, pixuri, post-it-uri etc. În partea de jos, chiar sub logo-ul companiei, monitorul include un senzor de proximitate, parte din suita ASUS OLED Care. Atunci când detectează că utilizatorul s-a îndepărtat de birou, monitorul poate scădea luminozitatea sau opri automat imaginea afișată, contribuind astfel la reducerea riscului de burn-in și la prelungirea duratei de viață a panoului OLED. În plus, dispune și de un senzor de lumină ambientală, care poate adapta automat luminozitatea și temperatura de culoare în funcție de iluminarea din încăpere. Ramele lui ASUS ProArt PA32UCDM sunt subțiri pe trei laturi, iar marginea de jos este puțin mai groasă, găzduind și logo-ul ASUS. Aceasta se continuă cu zona în care sunt integrați senzorii și butoanele. Și dacă am vorbit de logo, pe spate scrie ProArt foarte mare, iar pe talpă brandingul este discret. Da, are și sunet, două difuzoare de câte 3 W. Și e drăguț că ASUS s-a obosit să le pună, pentru că prea puțini producători o fac. Sunetul nu e grozav lipsindu-i basul, dar nimeni nu cumpără un monitor de genul ăsta pentru boxe. Dacă ești obișnuit cu sunet de bună calitate, le vei ignora complet. Le trec la categoria bonus, nu la argumente. Conectivitate gândită pentru profesioniști, dar fără DisplayPort La acest capitol, ASUS a ales o configurație de porturi diferită de cea întâlnită pe majoritatea monitoarelor premium. ASUS ProArt PA32UCDM are un HDMI 2.1 și două porturi Thunderbolt 4, dintre care unul livrează până la 96 W (PD – power delivery) și suportă semnal DisplayPort prin USB-C. Mai are un al treilea USB-C, dar ăla doar pentru încărcare la 15 W și nu trimite semnal video, plus un USB-A. Cele două USB-C de date plus USB-A pot fi folosite și pentru periferice. Ce nu are, și e cumva ciudat pentru un monitor din categoria profesională, e un port DisplayPort fizic, dedicat. Da, ai DisplayPort, dar livrat prin Thunderbolt, nu printr-un conector DP clasic în spate. E genul de absență pe care n-o observi dacă vii cu un laptop modern pe USB-C, dar care te poate lua prin surprindere dacă ai un desktop cu placă video care scoate pe DisplayPort și te aștepți să-l bagi direct. ASUS a livrat în cutie cablul HDMI certificat tocmai pentru că ăsta e traseul pe care l-a gândit pentru PC-ul de gaming. Și cablurile din cutie merită menționate. Cablul HDMI e certificat și duce 4K la 240 Hz cu HDR, ceea ce nu e deloc banal, astfel de cabluri fiind rare și scumpe. Iar cablul Thunderbolt 4 e certificat 8K / 60 și merge inclusiv pe Mac, ducând tot 4K 240 HDR. Cu alte cuvinte, scenariul ideal e un PC pe Windows conectat pe HDMI pentru gaming și un Mac pe Thunderbolt pentru muncă, dar conectate simultan. Navigarea cu joystick bună, aplicația discutabilă Navigarea prin meniul lui ASUS ProArt PA32UCDM se face în principal cu un joystick, nu cu zece butoane în care să te pierzi. Acesta e flancat de alte 2 butoane: cel de pornit oprit și cel de back (înapoi). Joystick-ul merge ca cel de pe telecomenzile de la televizoare, e intuitiv și rapid. Separat, ASUS oferă o aplicație de control pentru Windows și Mac, DisplayWidget, prin care poți umbla la setări direct din sistem. Pe hârtie sună bine. În practică, aplicația e cam buggy, nu execută mereu comenzile cum trebuie, și ajungi să te întorci la meniul fizic, care merge fără reproș. Nu e un dezastru, dar nici nu e ceva cu care ASUS se poate lăuda. Partea bună e că ASUS ProArt PA32UCDM poate funcționa ca un adevărat hub pentru întregul birou. Tastatura și mouse-ul pot fi conectate direct în monitor și utilizate automat pe sistemul activ, fără reconectări sau accesorii suplimentare. Funcția KVM integrată și
MOVA Z60 Ultra Roller Complete – O abordare diferită dar oare la fel de eficientă? (review)
Să fim sinceri: câți dintre noi nu am visat măcar o dată ca treburile casnice să se facă singure, printr-o simplă apăsare de buton? Într-o lume în care timpul a devenit cea mai prețioasă resursă, curățenia de weekend, de fapt curățenia în general, a trecut rapid de la o necesitate la o corvoadă pe care o amânăm cât de mult putem. Aici intervine MOVA Z60 Ultra Roller Complete și magia tehnologiei moderne. De ce să pierzi o oră din viață dând cu mătura sau plimbând mopul pe gresie, când poți lăsa un aspirator robot să facă asta în locul tău? Aspiratoarele robot nu mai sunt de mult doar niște jucării scumpe care dau haotic cu capul, a se citi tamburul, de mobilă, nu nu. ele au devenit adevărați manageri ai curățeniei din locuințele noastre. Cel mai mare beneficiu pe care îl aduc nu este doar podeaua curată, ci mai degrabă liniștea mentală. Ideea că poți pleca la birou, la cumpărături sau pur și simplu să te relaxezi pe canapea la un film sau să te joci la PC, în timp ce ajutorul robotic îți aspiră covoarele și îți spală parchetul, este definiția pură a confortului modern. Practic, cumperi timp liber și scapi de una dintre cele mai plictisitoare activități de prin casă. Însă, ca orice pasionat de tech, cu cât vrei mai multă automatizare și mai puțin efort din partea ta, cu atât devii mai pretențios. Vrei ca robotul nu doar să adune praful, ci să spele eficient, să nu lase dâre, să știe singur când să-și curețe lavetele și să nu te oblige pe tine să-i porți de grijă la fiecare colț de cameră, că nu ai rezolvat nimic. Exact această căutare a confortului absolut și a independenței totale a robotului m-a făcut să-mi pun câteva întrebări serioase de-a lungul timpului. Primul aspirator robot disponibil pe piață nu a fost Roomba, știu că vă așteptați cu toții să zic asta, nu, primul a fost Electrolux Trilobite, demonstrat încă de prin 1996 dar care a ajuns la consumatori abia în 2001. Era mare, greoi, scump ca naiba, nu aspira pe margini și avea un sistem de navigație complex care dădea ceva failuri, chiar dacă bazat pe senzori și radar plus acel tambur clasic cu care suntem obișnuiți la absolut toate aspiratoarele. Ca să vă faceți o idee cât de scump.. era cam 2000 de dolari nou, ceea ce raportat la prețurile de azi l-ar face cel mai scump Gigel ever. Următorul pe listă, apărut un an mai târziu, este cel de care știm cu toții: Roomba Intelligent Floorvac. Acest aspirator considerabil mai mic ca înălțime, aproape de 10 ori mai ieftin, mai simplu, a rupt piața în 2 și a născut gigantul care a fost iRobot. În primii ani de existență ai aspiratoarelor cam toate modelele erau similare, ai tamburul frontal de care se folosesc în navigație pentru a se „lovi” de chestii, absorbind impactul, poți avea senzori pe lateral dar nu sunt încă obligatorii. Patternul aspirării era aproape complet aleatoriu, dar măcar nimereau până la urmă singuri înapoi la încărcător. Aveai în general o perie rotativă care direcționează murdăria sau resturile către peria principală. Aceasta din urmă este simplă sau duală, în funcție de model. Și bineînțeles un motoraș care dă puterea de aspirare. Cam atât. A venit anul 2010 și deja vorbim de aspiratoare ceva mai smart. Poziționarea în spațiu a aspiratoarelor este mai bună în această perioadă în urma popularizării sistemelor care se folosesc de laser sau LiDAR dar și a celor care se foloseau de camere țintite la tavan. Încep să aibe sens pattern-urile de curățare. O curățare mai eficientă înseamnă și baterie mai puțină consumată, deci o suprafață mai mare acoperită per ciclu. Tot în 2010 a început revoluția 2in1, adică aspiratoare care știau să dea și cu mopul. Bine, dar cu mopul e generos spus acum, dar pentru acea perioadă era un adevărat nice to have. Cum funcționau? Păi anumite modele aveau un mic rezervor atașat în care puneai apă (Da, tu, manual turnai apă în respectivul rezervor), apă pe care o picurau printr-o lavetă atașată de fundul aspiratorului. Iar moppingul era de fapt cum își târa respectivul aspirator fundul pe podea. Și da, știu mișto-urile, e exact ce face cățelul tău când vrea să se scarpine sau să se șteargă cu ajutorul covorului. În mod evident, fiind prima încercare, are ceva dezavantaje. Primul ar fi saturarea lavetei. Dacă adunau destulă murdărie sau apă, primele versiuni de robot nu știau să-ți spună că e cârpa murdară sau prea plină de apă și nu aveau stand unde să se întoarcă să o curețe. Și nici nu opreau picurarea, deci ce se întâmpla era că lăsau dâre murdare sau răspândeau prea multă apă prin casă. De asemenea, robotul nu știa să își ridice mopul. Dacă aveai covoare în casă, trebuia să blochezi accesul robotului în acele zone, altfel trecea peste ele cu laveta udă. Dezavantajele au început să dispară treptat, au apărut sisteme automate de dozaj al apei și diferite metode prin care aspiratorul detecta covoarele. Totuși mop-ul static avea limitările lui, așa că următorul breakthrough a fost introducerea mopurilor rotative. Această metodă a dus aspiratoarele robot la un alt nivel. Petele uscate dar și spălarea podelelor este mult mai eficientă tocmai pentru că lavetele se învârt cu 120-180 de rotații pe minut. Mai mult de atât, unele modele au arcuri care pun presiune pe podea, tocmai pentru a ajuta în eliminarea petelor. Iar când ajungi la covoare, grație sistemelor de senzori, lidar și uneori chiar camere, acestea știu sigur că ăla e un covor, așa că pur și simplu ridici lavetele rotative și gata, numai uzi covorul. Aplicațiile au evoluat și ele considerabil în acel punct încât poți configura comportamentul aspiratorului în funcție de podea, covor, parchet etc. Dusă la extrem, există chiar un model de aspirator de la Dreame, compania mamă a brandului Mova, care găzduiește în stand mai multe seturi de lavete pe care aspiratorul și le instalează în funcție de tipul
Corsair Frame 4000D – o carcasă foarte personală (review)
Corsair a decis să redefinească conceptul de „custom PC” cu noua sa lansare, Corsair Frame 4000D. Nu mai vorbim doar despre o simplă carcasă, ci despre o platformă modulară care promite să transforme procesul de asamblare într-o experiență creativă totală. Bazată pe șasiul lui 4000D, noua variantă „Frame” elimină barierele estetice rigide, oferind utilizatorului control deplin asupra fiecărui element fie el vizual sau ascuns. Să luăm întâi, pe rând, feature-urile standard ale carcasei, de avut în vedere până ajungem la partea de modularitate. Aici e importantă de menționat, pentru modelul Frame 4000D, implementarea sistemului versatil de montare a ventilatoarelor numit InfiniRail. Acest sistem de montare multipunct din oțel, accentul pe oțel aici, oferă o flexibilitate enormă pentru configurațiile ventilatoarelor frontale și de plafon. Pur și simplu glisezi șina pentru a monta ventilatoare de până la 200 mm frontal sau 140mm în tavan exact acolo unde ai nevoie, fără limitările punctelor fixe de montare. Frame 4000D este compatibilă by default cu sistemele BTF, project zero sau Stealth, are și diferite shroud-uri pentru ascunderea cablurilor și, bineînțeles, sistem anti-sag pentru plăcile video mai babane. Permite montarea plăcilor video de până la 430 de mm, surselor lungi de până la 220mm și a turnurilor de răcire pe aer a CPU-ului de până la 170mm. Iar pentru cabluri ai loc berechet în spate, circa 37mm, cât să fie fericit și cel mai exigent organizator de cabluri dintre voi. Ce vedeți pe ecran este configurația asamblată live în cadrul ediției de anul acesta a Comic Con-ului, totul în acest frumos Frame 4000D. Sub capotă avem un Ryzen 9 9950X3D instalat pe o placă de bază chipset x870e, ținut în frâu de un Corsair Nautilus de 360mm, susținut de un NVIDIA RTX 5080, 32 de GB RAM de 6000 de megatransferuri pe secundă tot de la Corsair și, dacă tot am apelat la ei, alimentat de o sursă corsair RM1000X Shift. Și prin build am mai piperat ventilatoare tot Corsair, că na, era aiurea să combinăm fix la final. Punctul central al acestei noi experiențe este, fără îndoială, The Frame Configurator. Acest site online îți permite să „clădești” carcasa de la zero, ca la mașini, alegând culori și finisaje diferite pentru structura de bază, panourile exterioare și elementele interioare. Momentan ai de ales între alb și negru pe diferite componente, dar sunt sigur că, dacă este suficient interes, pot apărea și culori mai nebune precum fac concurenții de la Hyte de exemplu. Ai o sursă mai urâtă și vrei să nu se vadă deloc nici când e deschisă carcasa? Poți face asta, vrei 3 USB-C-uri pe panoul frontal? Poți alege versiunea Elite a panoului de I/O. Vrei extra ventilație în dreptul sursei? Once again, poți și asta. Carcasa păstrează ADN-ul de airflow al seriei 4000, cu suport generos pentru radiatoare de 360mm și managementul cablurilor cu care ne-au obișnuit cei de la Corsair. Pe numărate, poți instala 9 ventilatoare de 120mm sau chiar 12 dacă optezi pentru un panou frontal care permite așa ceva. Și prin permite a se înțelege că nu pui sticlă frumoasă ca să se vadă bine în PC și o obturezi instant cu 3 ventilatoare, e porcesc, poți oricând să muți input-ul de aer prin lateral. Exact modularitatea aceasta este cea care o scoate din mulțime. Și la urma urmei, beauty is in the eye of the beholder, dacă așa vrei tu ca posesor, cine te poate opri. Totuși, această libertate creativă vine cu un preț care te face să ridici puțin din sprânceană. Deși ideea de modularitate este lăudabilă, și carcasa pleacă într-adevăr de la un preț redus, ecosistemul Corsair pare să fi împrumutat câteva strategii din industria jocurilor video, unde „DLC-urile” sunt la ordinea zilei. Să luăm, de exemplu, panoul metalic pe care montezi placa de bază: Dacă vrei versiunea cu RapidRoute 2.0, adică mai multe găuri să redirecționezi cabluri după bunul plac, extra 10 dolari. Zic ok, nu e așa rău, dar dacă vrei același motherboard tray versiunea Elite, Metheorite Aluminium… 80 de dolari extra, cam cât o carcasă budget. Sau mult râvnitul ecran LCD care poate fi montat pe lateralul carcasei. Este un accesoriu spectaculos, care schimbă radical aspectul build-ului, dar care costă nu mai puțin de 250 de dolari. Ai putea crede că, la prețul unei plăci video mid-range de acum câțiva ani, primești tot ce ai nevoie în cutie. Ei bine, nu chiar. Pentru a monta acest ecran pe lateral, vei descoperi că ai nevoie de un LCD Mounting KIT, care te mai ușurează de încă vreo 40 de dolari. Corsair Frame 4000D pornește de la 105 dolari și poate atinge și 500 în funcție de opțiunile bifate. Toate se livrează separat. Cam atât pentru astăzi, sper că acest material v-a ajutat măcar să vă faceți o idee cam ce puteți face. V-ați face pe bucăți o carcasă precum Corsair Frame 4000D sau o lăsați standard? Ați fost la Comic Con să ne urmăriți cum am asamblat live un PC în ea și cu ocazia asta să vedeți toate aceste piese extra separat? Și bineînțeles, puteți oricând să apelați la colegii noștri de la zona.store, pentru următorul vostru PC asamblat cu drag și testat fără milă, găzduit poate chiar în această carcasă Corsair Frame 4000D, cine știe.