Motto: Pseudo-invitaţie la lecturi de vacanţă, invitație directă la realitate.
Într-un interviu pe care l-am acordat unui post de radio la începutul mandatului de senator, am raspuns întrebării ce carte voi lua cu mine la Bucureşti?: „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” de Clive Staples Lewis (C.S. Lewis).
Nu am minţit. Deşi cele aproape 20 de luni de parlament nu au fost chiar ca în carte. Carte în care, la final, diavolul mai tânăr este cuprins de îndoieli privind menirea lui, cu toate sfaturile celui mai bătrân. Dar, cele aproape 20 de luni nu au fost nici prea departe de carte, eu, „diavolul mai tânăr” în ale politicii, reuşind, fără să am nevoie de prea mult efort, să am îndoieli dacă politica este cum o fac unii „diavoli mai… seniori” în politică. Din păcate, unii o fac exact ca în comparaţia celebră, licenţioasă şi des folosită, chiar subliminal. Din fericire, mulţi alţii încă mai credem că politica nu este despre „doar eu”, ci despre „noi cu toţii”.
In confruntarea cu „doar eu”, timpul devine un inamic tot mai puternic împotriva „noastră, a tuturor celorlaţi”. Căci în starea actuală, timpul nu aduce decât pierderi care nu sunt colaterale, ci directe pentru români. O stare de confruntare în care cinismul este mascat de justificări, egocentrismul este ascuns de proiecte, iar drumul spre infernul (că tot vorbeam de cartea aceea) economic şi social este pavat cu intenţii nobile.
Se jonglează delirant de către demiși cu declaraţii în care se inserează şobolani, cutii, responsabilitate ş.a.m.d. Ascunzându-se după o armată de boți și roboți fără idei proprii pulverizându-le în eter ca pe o ploaie acidă, dar declamată purificatoare.
Adevărul ne este umbrelă, dar nu poţi doar să lupţi ca să îl arăti sau ca să îl aperi. Trebuie să ai timpul să şi construieşti pe adevăr. Ca să rămân la cărţile lui C.S. Lewis, „un om nu poate să apere întruna adevărul; mai trebuie să aibă uneori vreme să se şi hrănească din el” (cartea „Meditaţii la psalmi”). Ori timpul acum nu este aliatul nostru. Ne îndepărtează, cu fiecare ticăit, de şansa de a face bine. De a ne face bine.
Nu consider cărţile lui C.S. Lewis chiar o lectură de vacanţă. Le-am descoperit cumva recent, cumva epifanic – dacă pot folosi acest termen – într-o asociere coincidentală, dar perfect inspirată, cu activitatea de parlamentar. Si cum aş putea crede coincidenţa aceasta altfel decât inspirată când, iată, în cartea „Desfiinţarea omului”, autorul afirmă că avem obiceiul să considerăm adevărul şi dreptatea ca fiind subiective, apreciere care duce la pierderea capacităţii de a evalua realist adevărul şi, implicit, la pierderea capacităţii de a rezista în faţa minciunii. Ori acum, suntem sub asediul unei realităţi deformate de cei care, împinși în afara legitimității guvernării, cred în ori doar se folosesc de (mai sigur!) „doar eu”. Iar timpul exacerbat artificial datorită lor al acestei stări de prezență nedorită la guvernare nu face decât să erodeze încrederea că va mai fi bine în curând.
Inchei invitaţia mea la a privi acest timp prin ochii lui C.S. Lewis revenind la cei demiși, care cred în ori doar se folosesc de (mai sigur!) „doar eu” şi jonglează delirant cu declaraţii în care se inserează şobolani, cutii, responsabilitate ş.a.m.d., cei care erijându-se în corecţi şi fini analişti ai situaţiei sunt, în credința lor, unicii cu drept de judecată şi unicii abilitaţi în a da senţinţe chiar înaintea judecatei. Da, sunt exact aceia descrişi perfect tot de C.S. Lewis (cum spuneam, nu chiar lecturi de vacanţă) în cartea „Ferigi şi elefanţi” – de parcă s-a gândit previzionar la guvernul demis Bolojan: „Unii oameni au pretenţia că văd sporii de ferigă, dar nu zăresc un elefant la zece metri depărtare, ziua în amiaza mare.“
